Păcăleli… contemporane
M-am trezit de dimineață și mi-am dat seama că trăiesc exact unde îmi place. Asta pentru că am fost la o școală care a ținut cont de abilitățile și aptitudinile mele, iar consilierii școlari, cei cu care vorbeam, pe vremea școlii, m-au ajutat să am exact meseria care mi se potrivește. Nu mai spun de profesorii de la clasă. Relaxați, creativi și plini de respect, m-au făcut să îndrăgesc discipline imposibile. Alea nasoale, la care se pica pe capete la Bac: Mate și Fizică. Și acasă e liniște.
Niciun vecin nu se trezește la 6 dimineața sau pe la 11 noaptea să mai dea o gaură în perete cu o bormașină proaspăt cumpărată (probabil). Totuși, n-am prins loc săptămâna asta la teatru. La Operă nici nu mai spun. Sunt mult prea mulți cei care vor să își ia porția zilnică de cultură. Iar spectacole sunt zilnic. Dar nu-i nimic. Ies în curând, sigur este ceva spectacol stradal. De bani nu-mi fac griji. De mult nu mai am problema asta. Frumos, nu?
Frumos de 1 Aprilie…
1 Aprilie este ziua păcălelilor, un obicei cu origini pierdute în secole trecute, prilej pentru ca oamenii să le facă surprize mai plăcute sau mai puțin plăcute celor apropiați. Dacă rămânem strict în această dimensiune, în România se spune că acestea trebuie spuse până în miezul zilei. Dacă trecem însă de această bornă, putem să ne gândim că trăim o păcăleală zilnică. Fără a coti în sfera „gravă”, ne uităm în jur și vedem câtă păcăleală ni se servește în domeniul educațional. Sau cultural. Sau oricare alt domeniu.
Dar să vorbim despre Educație și Cultură. Nu întâmplător, căci vedem cum cele două domenii „luptă” an de an la statutul de… „Cenușărese” ale subfinanțării. Mai primesc uneori câte ceva în plus, poate chiar la rectificări, dar semnificativ mai mici sunt bugetele la aceste domenii, față de altele considerate prioritare. Până acum câțiva ani, Sănătatea era și ea pe același podium… de la urmă. A fost nevoie de o pandemie să se schimbe semnificativ lucrurile. În Educație nu ai o pandemie care să închidă lumea în casă. Dar poate că deja trăim o pandemie a… semidocților. Sau a celor neinteresați/ prea leneși să se (in)formeze (ca să spunem lucrurile eufemistic).
În Educație există un cost standard per elev. O sumă de peste 10.000 de lei, în 2024. Ceva mai mare față de anul anterior, pentru că au crescut salariile în învățământ (din acest cost se plătesc în mare parte salariile profesorilor din preuniversitar. Mici încă). Există costuri standard și în asistență socială. Există un cost de decontat și pentru pacientul din spital, în funcție de boală, dacă a suferit intervenții de vreun tip, secția pe care a stat internat etc.
Toate acestea sunt calculate conform unor formule, în funcție de domeniu. Dar știți ce n-am văzut? (Și nici nu cred că voi vedea). Un cost standard pe prostie. Cam cât plătește statul pentru omul nepregătit. Pe care poate îl ține acasă pe o indemnizație din sfera asistenței sociale, de exemplu. Poate ceva mai scăzut e aici prețul față de persoana nepregătită care se află deja într-un domeniu în care face/ nu face ceva, dar sunt alți 2-3 oameni care lucrează în urma lui să repare greșeli. Să o recunoaștem deschis.
Există astfel de oameni în fiecare loc. Sau poate nu vrem să o recunoaștem. Ne mai păcălim un pic că „suntem bine”. Dar spre final de zi ne aducem aminte că am mai trăit o păcăleală. Efectele reale le simțim mai mult sau mai puțin, închiși în bulele noastre. Dar următoarele generații vor simți efectele din plin. Și vor deconta… păcălelile noastre contemporane. Sau poate nu le vor deconta, dacă nu ne vom mai lăsa noi păcăliți. Cam ca în ziua de 1 Aprilie, când te prinzi repede că vrea cineva să-ți spună una gogonată.
» Text de Adina CHIRVASĂ | Brașov
