DIVA – Putere, stil și influență în Pop culture
Potrivit lui Kate Bailey, curatoarea expoziției DIVA, de la Muzeul Victoria & Albert din Londra, accesibilă publicului până pe 7 aprilie, conceptul de „divă” reprezintă un tipar care a evoluat de-a lungul istoriei pentru a acumula atât conotații pozitive, cât și negative.
În anul 1835, criticul Théophile Gautier utiliza pentru prima dată termenul în spațiul francez pentru a vorbi despre puterea divină feminină prin intermediul Giuliei Grisi, o celebră cântăreață de operă italiană, sugerând că ea deținea toate calitățile necesare pentru a fi considerată o zeiță a scenei.
Isabelle Moindrot descrie acest personaj atât de popular în spațiul Pop culture ca fiind „o entitate divină, o regină, o sirenă sau o vrăjitoare care ajunge, în cele din urmă, să fie venerată într-un cult orb, pasionat și imposibil de egalat în imaginarul propriu”.
Cu toate acestea, cuvântul poate fi urmărit începând cu secolul al XVI-lea, când figuri feminine au început să se facă remarcate în spații dominate, până în acel moment, de bărbați. Printre ele se numără actrița, poeta și muziciana Isabella Andreini, care a făcut parte din cea mai populară și influentă trupă de teatru comic din Italia.
Având ca motto sintagma Elevat Ardor („Flacăra se ridică”), care completa perfect imaginea de ființă aproape magică, ea a captivat oamenii prin autenticitatea expusă pe scenă.
În secolul al XVIII-lea, diva se apropia din ce în ce mai mult de definiția lui Gautier, cântărețele de operă (în special prima donna, cea mai importantă din distribuție), care interpretau de multe ori lucrări inspirate din mitologie, fiind asociate cu eroinele jucate.
Personajele erau atât de iubite, încât au început să fie celebrate în versuri create de fani sau de critici impresionați de talentul și carisma lor, diva având puterea de a schimba realitatea admiratorilor, pentru că, așa cum subliniază Kate Bailey, este cea care poate transforma buzele în zâmbete și ochii în râuri de lacrimi.
În 1826, revista pariziană Petit Courrier des Dames o numea pe Giuditta Pasta „L’Adorata”, în timp ce compozitori precum Donizetti și Rossini realizau opere în care soprana era transformată, datorită versurilor și liniei melodice, într-un rol principal complex și puternic (de unde avem stilul bel canto, care accentuează frumusețea sunetului, controlul vocal și agilitatea tehnică).
Un exemplu faimos este Norma, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale compozitorului italian Vincenzo Bellini.
În aria Casta Diva, protagonista se adresează unei zeițe asemănătoare Dianei (asociată cu vânătoarea, natura și luna), rugând-o să aducă pace poporului său într-un moment de criză și conflict, acesta fiind rolul în care Gautier a privit-o pe Giulia Grisi. În viziunea lui, artista era imposibil de despărțit de personajul idealizat, ceea ce a dus, în secolul al XIX-lea, la o schimbare a percepției termenului: diva nu mai reprezenta o persoană care, prin talentul său, avea capacitatea de a modifica experiențele și viețile celor din jur, ci un obiect strălucitor, o muză folosită pentru plăcerea și inspirația masculină.
Pe măsură ce secolul a avansat, diva a început să se integreze într-o lume aflată în continuă schimbare, noile tehnologii și ascensiunea sufragetelor jucând un rol crucial în transformarea opiniilor despre artist atât pe scenă, cât și în societate.
În anul 1907, muzicienii din Londra s-au unit și au format asociația Variety Artistes’ Federation pentru a lupta împotriva condițiilor de muncă inechitabile.
Printre susținătorii acestei inițiative s-a numărat și interpreta Marie Lloyd, care, vorbind despre problemele clasei muncitoare, precum sărăcia, lipsa locuințelor și mediul de lucru dificil, a contribuit la aducerea acestora în atenția publicului.
Odată cu monologul You Can’t Stop a Girl from Thinking!, în care cântăreața s-a împotrivit presiunilor sociale și normelor restrictive, diva a dobândit o nouă dimensiune, ajungând un personaj care promovează prin activism drepturile celor vulnerabili.
În anii următori, termenul a fost asociat unor figuri precum Josephine Baker, care a devenit o senzație în Franța anilor ’20 datorită stilul său distinctiv de dans, sfidând și redefinind stereotipurile ofensatoare asociate imaginii sale (care era extrem de sexualizată în concepția masculină) pentru a-și promova propriile cauze, precum lupta împotriva discriminării.
După ce a refuzat să mai apară în Statele Unite din cauza segregării rasiale, ea a devenit cetățean francez în 1937. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, artista a lucrat ca spion pentru rezistența franceză, fiind decorată datorită curajului ei.
Pe 28 august 1963, în timpul Marșului asupra Washingtonului, purtând uniforma și medaliile armatei franceze, Baker a vorbit, alături de Daisy Bates, înainte ca Martin Luther King Jr. să țină faimosul discurs I Have A Dream, în fața a 250.000 de oameni:
„Trebuie să obțineți o educație. Trebuie să mergeți la școală și să învățați să vă apărați cu penița, nu cu arma. Doar atunci veți avea puterea de a le răspunde.”
Alături de Baker, personalități ca Billie Holiday, Aretha Franklin și Nina Simone au devenit agenți puternici pentru schimbare, transformând arta divei moderne într-un mesaj destinat distrugerii sistemelor de opresiune.
Odată cu popularizarea cinematografiei, nume precum Theda Bara (care a interpretat rolul Cleopatrei în 1917), Clara Bow, Mae West și Katharine Hepburn au început să fie asociate termenului, un eveniment notabil petrecându-se în anul 1936, când Bette Davis a avut un conflict cu Jack Warner din cauza inegalităților cu care se confrunta.
Din acel moment, pe baza relatărilor (false) din presa vremii, „divă” a început să capete o conotație negativă, fiind un cuvânt prin care femeile erau limitate și etichetate ca „dificile”, „arogante” și „mult prea exigente” atunci când încercau să schimbe dinamica nedreaptă în care își duceau existența. Ele au fost urmate de Elizabeth Taylor, Ava Gardner și Marilyn Monroe (pe care Joan Collins și-o amintește avertizând-o în legătură cu persoanele influente din Hollywood).
În 1963, în contextul mișcărilor sociale și politice semnificative, Betty Friedan teoretiza, în lucrarea The Feminine Mystique, că femeile pot obține libertatea de a-și conduce și planifica propriile vieți.
Anii ’60 au adus în prim-plan dive ca interpreta libaneză Fairuz (care a demonstrat cum talentul poate traversa culturi, genuri și continente), Dolly Parton sau Barbra Streisand, în timp ce în anii ’70 s-au făcut remarcate Cher, Diana Ross și Tina Turner. Zece ani mai târziu, imaginea divei era din nou reinterpretată de Madonna, care a abordat în muzica ei subiecte considerate controversate la momentul acela, precum sexualitatea, feminismul și religia, influențând tendințele prin colaborări cu designeri ca Jean Paul Gaultier.
Procesul de transformare și eliberare a conceptului de divă a continuat în aceeași direcție cu Prince, Freddie Mercury și Elton John, care, prin carisma, energia și pasiunea lor, au încurajat exprimarea liberă a identității personale, inspirând milioane de oameni să trăiască autentic și fără frică.
La începutul noului mileniu, termenul a devenit sinonim cu personalități puternice dintr-o varietate de domenii creative, presa continuând, totuși, să apeleze la stereotipurile din trecut, fenomen remarcat atunci când vorbim despre Whitney Houston, Mariah Carey, Rihanna, Beyoncé sau Lady Gaga, care, folosindu-se de criticile primite de-a lungul timpului, au reușit prin arta lor să reintre în posesia propriilor povești.
Capturând dinamica și progresul societății contemporane, diva de astăzi își reafirmă autonomia și puterea, folosindu-și vocea și influența pentru a promova idei care au capacitatea de a transforma realitatea.
Așa cum spune Kate Bailey, aceasta poate fi „cântăreață de operă, style icon, un artist cu convingeri puternice, o ființă divină sau chiar și un coșmar high-maintenance.”
Text de CLAUDIA ALDEA | POP-UP STORiEs
Citește mai multe articole din LIFESTYLE.
