Interviu cu actrița VIRGINIE EFIRA despre filmul “Copiii celorlalți”
Nominalizată în ultimii cinci ani de tot atâtea ori la prestigioasele premii César și câștigătoare în 2023 a trofeului pentru cea mai bună actriță în rol principal, VIRGINIE EFIRA este cunoscută cinefililor de la noi în egală măsură pentru rolurile din comedii simpatice ca Un bărbat la înălțime sau Adio, proștilor! și din filme cu puternică încărcătură dramatică, precum cele ale lui Paul Verhoeven, Elle și, mai ales, Benedetta.
Apreciata actriță de origine belgiană revine luna aceasta pe marile noastre ecrane în Les enfants des autres (Copiii celorlalți), dramedie romantică scrisă și regizată de Rebecca Zlotowski (Grand Central), despre o profesoară ajunsă la vârsta a doua care se atașează de fetița de 4 ani a noului ei iubit, interpretat de popularul actor francez Roschdy Zem (Inocentul, Ancheta unui scandal de stat).
Mai multe despre acest rolul ei din Les enfants des autres aflăm chiar de la Virginie Efira, dintr-un interviu obținut prin amabilitatea Independența Film, distribuitorul filmului în România. [I.B.]
Ce ți-a evocat titlul, Copiii celorlalți, atunci când ai lecturat scenariul?
Ideea unui personaj rareori văzut în cinema. Mama vitregă, cea care îngrijește copiii altora, este de obicei un personaj secundar, cu un rol mai degrabă utilitar, însă Rebecca [Zlotowski] s-a hotărât să o aducă aici în prim plan, prin focalizarea interesului pe legătura creată între un astfel de personaj periferic și o familie “adoptată”. Astfel, ea pune în lumină într-un fel nemaivăzut o tipologie clasică de personaj și, în același timp, aduce în discuție feminitatea.
O plasează pe Rachel în centrul acestei povești foarte contemporane, reușind să realizeze ceea ce spunea [scriitorul francez Gustave] Flaubert:
“Pentru ca un lucru să devină interesant, tot ceea ce trebuie să faci e să îl privești îndeajuns de mult”.
La fel este și cu personajul meu, care nu e nici vreo nebunatică și nici o nonconformistă excentrică, ci o femeie normală și foarte la locul ei.
Iar Rebecca o dezvăluie din toate punctele de vedere: libidoul ei, raporturile ei de familie, prieteniile și, nu în ultimul rând, relațiile pe care le are cu copiii celorlalți, întrucât, atunci când îi evoc rezerva foarte emoționantă, e vorba nu doar despre maternitate, ci și despre feminitatea ei.
Ai simțit asta de la bun început, de când ai citit scenariul?
M-a mișcat, încă de când l-am citit, ceea ce era implicit, firescul ei în a fi rezervată, fiindcă personajul are naturalețea de a susține pe cineva de undeva din spate, are capacitatea să cedeze și să îi lase spațiu omului pe care îl iubește.
Rachel este interesantă tocmai prin faptul că nu-și dorește să fie ea în centrul atenției sau să fie mamă cu orice preț, ba dimpotrivă, caută să nu se detașeze foarte mult de fundal, inclusiv în raport cu ea însăși, dar și în relațiile romantice în care este implicată.
Ai discutat toate aspectele astea cu Rebecca Zlotowski?
Deseori, când discuți despre un personaj, poți rămâne cu impresia că un regizor se referă chiar la el sau la ea însăși, dar ajungi să realizezi brusc, la un moment dat, că el sau ea vorbește inclusiv despre tine și atunci totul se întrețese. Am stat mult de vorbă cu Rebecca despre ce ne-a adus împreună, despre ce ne-am dori să facem și de ce. Despre asta am vorbit, mai mult decât a încerca să definim un anume personaj.
Am mai discutat despre conexiunea ce avea să se realizeze între noi datorită acestui film și cât de mult ne încânta pe amândouă perspectiva de a lucra cu Roschdy Zem, iar această plăcere de a colabora s-a dovedit apoi reală pe set!
Ceva special s-a întâmplat la aceste filmări, ceva aproape simbiotic, un soi de înțelegere între noi, care nu avea nevoie să fie vorbită sau numită.
Spune-mi atunci mai multe despre co-starul filmului, Roschdy Zem.
Este uimitor cum acest Roschdy Zem reușește în permanență să se reinventeze! În filmele lui face tot timpul lucruri pe care nu le mai încercase, eu fiind o admiratoare ale acestora de foarte multă vreme. Are în el o curiozitate care îl plasează în afara oricărui trend, dincolo de certitudinea unui cadru temporal bine definit. Neștiind exact cine este, el se caută continuu, iar asta e minunat, mai ales dacă apreciezi calitatea pură a carierei sale.
Este într-o perpetuă stare de uimire și de minunare. Cu toate că puteam intui – datorită rolurilor pe care le-a făcut – puterea incredibilă pe care o emană, noi n-am lucrat împreună până la acest film, dar am fost convinsă că vom funcționa bine ca cuplu pe marele ecran.
Felul lui de a fi ca bărbat, care dă senzația de tangibil, se potrivește cu cel de a face film a Rebeccăi, plus că amândoi suntem persoane foarte concrete, ceea ce face până la urmă povestea mai puțin eterică și mai mult organică, întrucât ne dă posibilitatea să interacționăm de o manieră fluidă. Nu are reziduuri egocentrice, el e complet liber și și-a dorit, la rândul său, să abordeze povestea complet despuiat, în fiecare sens al cuvântului.
La fel și Rachel, se înfățișează complet goală, în fiecare sens al cuvântului.
Scenele de nuditate nu sunt o noutate pentru mine!
Doar că, acum, e pentru prima oară când filmez goală o scenă amuzantă, deoarece corpul are niște părți moi pe care, atunci când le miști în toate direcțiile, efectul e unul distractiv.
În ce mă privește, a fost amuzant să filmez acea scenă, dar și intimidant, pentru că eram complet goală, neputându-mă acoperi cu trupul partenerului meu sau a-l masca prin erotismul pe care îl presupuneau alte scene pe care le mai realizasem în trecut. Eram doar noi, despuiați, agitându-ne ca viermișorii în toate părțile, iar asta a fost comic.
Nuditatea e greu de arătat în film și e interesantă pentru mine doar dacă e esențială pentru regizor și îmi dă posibilitatea să lucrez cu precizie asupra limbajului corporal, a felului de a-mi pune în mișcare trupul. Aici am avut sentimentul că suntem cu toții în același film într-un mod aproape religios, transcendent, am simțit că suntem pe cale să realizăm ceva mai presus de noi înșine.
Totul pleacă de la modul în care Rebecca Zlotowski își ghidonează actorii?
E vorba de caracterul și de determinarea ei, pentru că are o mare siguranță de sine în ceea ce vrea să vadă și unde vrea să ne ducă, are o formă de enregie care te face să-ți dorești să o urmezi și să oferi mai mult.
Te încurajează să privești tot timpul mai departe, să fii preocupat cum vor evolua lucrurile și nu presează actorul doar să execute bine ce are de făcut, ci să caute el însuși căi de a face bine acele lucruri. E foarte bună la asta!
De asemenea, are grijă să îți ofere indicii cinematografice sugestive, precum scena în care îl cunosc pe Ali, personajul lui Roschdy Zem, în care eu mi-am propus să adaug niște chestii, iar ea m-a ajuntat rezumând ideea printr-o imagine complet neutră: “Vreau să fie ca o bandă rulantă.”.
E foarte blândă, dar autoritatea ei este de necontestat și nu e deloc preocupată de sacralizarea momentului. Cu Rebecca și Roschdy am lucrat într-o reală osmoză.
Cum ați conceput înfățișarea lui Rachel?
În ce privește garderoba ei, Rebecca și cu mine am început prin a privi în direcții radical diferite, dar am ajuns finalmente la un acord comun referitor la look-ul ei.
De exemplu, în timpul discuțiilor legate de Rachel, am fost la unison în privința unui gest definitoriu pe care ea îl face cu mâna prin păr, pe modelul practicat frecvent de actrițe precum Julia Roberts, cel de a îndepărta buclele lungi care au tendința de a obtura chipul.
Și apoi?
Aveam nevoie să găsim un stil care să mă ajute să o înțeleg pe Rachel, o profesoară de franceză într-un liceu, așa că am împovărat-o mai întâi cu o mulțime de sensuri înainte de a începe să renunțăm apoi, treptat, la multe dintre acestea. Pentru că, mai mult chiar decât de cum se îmbracă, modul în care Rachel se mișcă este corelat de felul în care gândește și era necesar să îi identificăm diferitele nivele energetice.
Întotdeauna poți să furi cate ceva de la regizor, așa că eu am împrumutat pentru personaj inclusiv de la Rebecca unele mici elemente fizice care îi atestă iuțeala minții.
Pe set, ea arată o pregnantă siguranță de sine, pe care o împărtășesc într-o oarecare măsură, chiar dacă eu n-am rezerve să îmi pun în discuție și complexele, iar asta conduce la o aparentă lipsă de fragilitate în cazul amândourora.
Deci totul s-a rezumat pratic la găsirea unor gesturi care să trădeze un limbaj senzorial, afectiv, și nu unul neapărat intelectual.
V-ați uitat și la alte filme?
Da, Rebecca mi-a arătat filmele lui Diane Keaton, care, la rândul lor, m-au inspirat destul de mult pentru definirea limbajului corporal a lui Rachel. Keaton are o anume mobilitate facială, o politețe aparte pe care o exprimă surâsul ei, pe care o regăsim și la personajul meu. Am fost impresionată în mod special de Shoot the Moon, al lui Alan Parker, o mostră de cinematografie americană accesibilă care se dovedește însă meditativă și profundă, țintind mai sus de simplele aparențe.
Filmele au reprezentat niște instrumente adiacente prin care Rebecca și cu mine ne-am pus de acord asupra unei viziuni pe care am ajuns să o împărtășim.
Ea mi-a dat libertatea să preiau, să folosesc sau nu, orice mi s-ar fi părut de interes din filmele pe care le-am vizionat, precum cele cu Diane Keaton, dar au mai fost, de asemenea, și filmele pe care eu deja le aveam în minte, mă refer la Claude Sautet și Romy Schneider, mai ales la Une histoire simple, în care Romy Schneider manifestă în privința bărbaților o înțelegere distantă și amuzată.
Nu cea de tip “Toți bărbații sunt niște ticăloși, dar le iertăm până la urmă orice”, nu, pentru că în filmele lui Sautet, ca și în Copiii celorlalți, avem de-a face cu perspectiva unei femei care nu caută sau cere ceva de la bărbați, ci doar îi observă fără să judece.
Deci una feministă?
Într-un fel, da. Ce este un film feminist? Unul care reflectă femeia sub toate aspectele ei și garantează expunerea poziției sale complexe. Iar filmul nostru este exact despre asta, și o face, deopotrivă, într-un mod extrem de contemporan și de inteligibil pentru toată lumea.
Este un film mainstream, cu un subiect rareori atât de accesibil, maternitatea, despre posibilitatea femeilor de a aparține acestei zone larg împărtășite – aceea de a fi mamă.
De asemenea, mai punem în discuție și perioada, deoarece, dacă m-aș decide să devin mamă, n-aș putea să fac asta la 68 de ani.
Este o realitate din care nu poate evada nicio femeie, o situație pe care trebuie să o gestioneze, deci cum facem asta?
Intro & adaptare interviu de IOAN BIG
