„THE BLOODSTAINED SHADOW” (1978, r: Antonio Bido)
Etichetat de unii sau de alţii post-factum ca un film cult sau chiar ca o… capodoperă, “Solamente nero” a.k.a. “The Bloodstained Shadow”, acest Giallo al lui Antonio Bido – cineast cu puţine realizări în palmares -, la acea vreme pe cai mari în Italia după debutul cu “Il gatto dagli occhi di giada” (1977), nu rezistă foarte bine, în opinia mea, la o (re)descoperire după 45 de ani, în ciuda faptului că, incontestabil, rămâne cea mai valoroasă peliculă pe care şi-a pus semnătura. Este mult prea nebulos şi confuz din punct de vedere al scenariului şi punerii în scenă pentru a merita să vă consumaţi timpul cu el. Să îmi argumentez verdictul.
Tânărul profesor universitar Stefano (Lino Capolicchio, un soi de Klaus Kinski imberb, venit după rolul din remarcabilul “La casa dalle Finestre che Ridono” a.k.a. “The House of the Laughing Windows” a lui Pupi Avati, din 1976) ajunge în periferiile unei Veneţii vetuste, non-turistice, ce pare a trăi mai degrabă din rămăşiţele propriului trecut, asupra căreia modernitatea şi-a pus patina brutală mai ales în ceea ce priveşte degradarea credinţei şi a opulenţei moştenite de la vechea aristocraţie, pentru un scurt sejur prilejuit de reîntâlnirea cu fratele său mai mare, preotul Don Paolo (Craig Hill, Jerry din “Tre croci per non morire”, Western-ul spaghetti din ’68 al lui Sergio Garrone, mai cunoscut acum ca “Three Crosses Not to Die”).
Se îndrăgosteşte de o veneţiancă ce lucrează ca designer de interioare, Sandra (Stefania Casini, Sara din “Suspiria” lui Dario Argento) dar lucrurile se complică pe măsură ce personaje din anturajul lor, ciudate prin preocupări şi comportament (concepute evident în antiteză cu asceza, disciplina şi rigiditatea catolică… clarvăzătoarea/mediumul, medicul/omul de ştiinţă, pedofilul gay/muzicianul pedagog, bătrâna/artista plastică), încep să fie exterminate într-un mod cât se poate de ‘ne-natural’ ori, dimpotrivă, să devină principalii suspecţi că ar fi criminali în serie. Stefano şi Sandra, transformaţi fără de voie şi peste noapte (după ce primul asistă la o crimă nocturnă în piaţeta cătunului) în detectivi amatori, se văd nevoiţi să exploreze ceva mai în profunzime secretele ascunse pe care le protejează (sau nu) mica urbe. Totul are legătură cu scena asasinării, cu ani în urmă, a unei adolescente (prezentată înainte de genericul de început şi remarcabil concepută prin asocierea descrierii vizuale în slow motion cu finalul contrastant prin claritate şi definiţie, concentrat pe cadavru şi pe localizarea acestuia).
Nu are sens să continui cu detalii despre plot, aşa că mă voi limita la aspectele ce pot suscita discuţii legate de calitatea în ansamblu a filmului. Pe de-o parte avem suma de partituri actoriceşti susţinute foarte bine, plus o muzică remarcabilă compusă de legendarul Stelvio Cipriani (peste 200 de OST-uri la activ, printre care “Anonimul veneţian” din ’70, o mulţime de Spaghetti Western-uri şi câteva dintre clasicele lui Mario Bava) şi orchestrată de Goblin, grupul lui Claudio Simonetti (autor a muzicii la “Profondo rosso” al lui Argento şi “Dawn of the Dead” al lui Romero, care va concerta la noi în octombrie, în cadrul Dracula Film Festival de la Braşov), la care se adaugă şi un număr surprinzător de mare de abordări vizuale de o fineţe cu totul neaşteptată (mai ales după o primă jumătate de oră destul de plată din acest punct de vedere… mă refer aici în special la scenele ce amintesc de şcoala spaniolă de Horror, consumate în spaţii mici, bine definite, suport a dialogurilor existenţialiste), care arată cât de reuşit ar fi putut fi acest “Solamente nero” (mai ales că Stefano nu face parte din trioul de personaje caracteristice genului Giallo, poliţist-jurnalist-agent de asigurări). Doar că, din păcate… nu este.
Pentru mine a fost frustrant să am senzaţia că cineastul a lucrat cu un instrument insuficient perfecţionat (propriul scenariu, scris în colaborare cu doi debutanţi în lungmetraj), care, independent apoi de dorinţa mânuitorului de a-l folosi cum trebuie, îşi pierde în mod enervant de des focalizarea şi fluenţa (pasaje inutile, involuntar ambigue – pendularea neclară între rural şi urban, de exemplu – sau expediate – precum semnificaţia mesajelor de la criminal –, multe predictibile şi lipsite de orginalitate), iar acesta se vede obligat să facă pe parcurs eforturi rapide pentru a obţine din nou o oarecare claritate şi apelează uneori la soluţii vizuale stranii (una dintre ele, vestimentaţia, e aproape… amuzantă). Dacă, totuşi, vreţi să îl testaţi…
Punând însă în balanţă toate argumentele de mai sus, în ce mă priveşte, rezultatul iese “pe minus”. Recomandare de final: decât să încercaţi acest film, mai bine căutaţi “You Don’t Torture a Duckling” (“Non Si Sevizia un Paperino”), al lui Lucio Fulci, din 1972. Este mult mai relevant, întrucât se constituie în mod evident în sursa de inspiraţie a lui Antonio Bido pentru acest “Solamente nero”.
Text de IOAN BIG
Citește aici mai multe articole din FILM – VIDEOME.
