Din 21 aprilie, în cinematografele din România va rula cel de-al doilea lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică: „BOSS”.
Debutul pe marele ecran și l-a făcut cu filmul „Câini” (2016), premiat la Cannes, dar și la alte competiții și festivaluri. De asemenea, Bogdan Mirică este și scenaristul și regizorul serialului „UMBRE” (2014), o producție foarte apreciată de publicul din România. Iată ce ne-a povestit despre noul său proiect cinematografic, un heist movie românesc:
Cu filmul tău de debut, „Câini”, ai câștigat la Cannes Premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film, în secțiunea Un Certain Regard. Bineînțeles, au urmat și alte premii. A reprezentat acest lucru o presiune pentru tine sau dimpotrivă, un impuls pentru realizarea celui de-al doilea lungmetraj „BOSS”?
Încă mi-e greu să normalizez obținerea de premii în ceea ce numim „artă”. Când Nick Cave a fost nominalizat la premiile MTV, le-a trimis o scrisoare organizatorilor în care refuza propunerea și în care spune minunat: „My relationship with my muse is a delicate one at the best of times and I feel that it is my duty to protect her from influences that may offend her fragile nature.”
Bineînțeles, nu trăim în pădure și recunoașterea semenilor poate fi benefică (psihologic și pragmatic), dar găsesc că procesul prin care realizezi un film, o carte, o poezie, e până la urmă treaba ta cu universul, așa cum îl metabolizezi tu. Pe scurt, premiile sunt bune, dar nu cred că sunt o unealtă în procesul de creație. Deci, premiile luate de „Câini” nu m-au complexat, nici nu m-au motivat.
Cum a apărut ideea de la baza filmului „BOSS”?
Ideea a apărut de la un vis din care am rămas cu o senzație acută de frică față de răul absolut. Răul cu „R” mare – pe care-l percepeam ca pe o entitate amorfă și implacabilă. Pe emoția asta am grefat o poveste inspirată dintr-un jaf celebru, care a avut loc în 2009 în Munții Gutâi, când mai mulți bărbați înarmați cu arme automate s-au dat drept trupe speciale și au jefuit o mașină blindată.
Nu m-a interesat partea procedurală, desfășurarea exactă a evenimentelor, cât mai degrabă zvonurile apărute după jaf: deși au existat arestări, s-a vehiculat ideea că adevăratul creier al operațiunii n-ar fi fost niciodată prins, pentru că era bine camuflat în interiorul sistemului. Partea asta mi s-a părut mult mai interesantă din punct de vedere dramaturgic. La nivel formal, pe măsură ce scriam și mă raportam la heist-movie-uri văzute, mi-am dat seama că vreau să mă joc și cu tropii genului și întrucâtva să fac și un film despre genul ăsta de filme.
Într-un interviu mai vechi, spuneai că una dintre obsesiile tale din serialul UMBRE a fost manifestarea masculinității. Cum e masculinitatea reprezentată în „Boss”, cum e ea întruchipată de personajul principal?
Am vrut să reprezint individul în starea lui primară, de animal care încearcă să supraviețuiască contextului în care se află. Am aplicat o lentilă darwinistă în care ucizi ce e în proximitatea ta, nu din sadism, ci din necesitate biologică. Mi se pare că Răul reprezentat astfel nu poate fi contracarat – social, moral etc. –, fix cum simțisem răul din visul meu. Din punctul ăsta de vedere, în „BOSS” masculinitatea ca identitate de gen devine secundară.
Bugetul filmului e unul impresionant pentru un film românesc: 1,5 milioane de euro. Cât de greu a fost să strângi o astfel de finanțare?
A fost destul de complicat și a durat niște ani. Există tot felul de criterii care scorează atunci când cauți finanțări, dincolo de calitatea scenariului, și nu știu dacă un film despre Răul absolut e printre aceste criterii. Dar pană la urmă ne-am descurcat și am găsit parteneri în Luxemburg și Suedia.
Cum ai ales actorii care să apară în film? Ai scris vreunul dintre roluri pentru un actor anume?
Da, rolul principal l-am scris cu Laur (n.r. Laurențiu Bănescu) în minte și n-a mai fost nevoie de casting. Când am lucrat cu el la „UMBRE” am descoperit o calitate a lui – un fel de vulnerabilitate agresivă – care mi s-a părut că era fix ce-i trebuia protagonistului din „BOSS”. Bineînțeles, înainte am trecut amândoi printr-un proces de „curățare” de personajul Emilian din „UMBRE” și am încercat ceva nou.
Pe Cineuropa spuneai că „BOSS” nu a fost deloc ușor de filmat și chiar au fost scene riscante, periculoase. Ne poți povesti care a fost cea mai dificilă scenă filmată?
De obicei scenele riscante, concret vorbind, sunt cascadoriile. Diferit de filmele americane, unde cascadoriile sunt filmate de un second unit specializat pe acțiune, mie îmi place să-mi filmez singur cascadoriile. Și asta pentru că mai mult decât spectaculozitatea secvenței, mă interesează ca atunci când integrez o cascadorie în poveste, să se simtă viscerală și imprevizibilă, aproape stângace – așa cum se întâmplă în viață. N-aș vrea să stric plăcerea spectatorului și să spun: cutare secvență a fost dificilă. O să vedeți!
Atât „UMBRE”, cât și „Câini” și „Boss” sunt centrate pe personaje masculine. Te-ar interesa ca pe viitor să faci și un lungmetraj în care personajul central să fie o femeie?
De curând am câștigat la concursul CNC cu un proiect în care sunt multe personaje feminine care au semnificativ mai mult screentime decât cele masculine. În mare parte scriu intuitiv și, dacă dau de un filon emoțional care mă duce într-o direcție, mă las purtat într-acolo.
Nu în ultimul rând, ce așteptări ai tu de la al doilea tău lungmetraj?
Să fie o extensie onestă a ceea ce eram atunci când l-am făcut. Și cred că este. Ce o să se întâmple mai departe cu filmul, asta nu mai pot controla și cred că nici nu trebuie.
Interviu de GRUIA DRAGOMIR
» Vezi alte articole din capitolu FILM.
Foto cover © Adi Marineci
