A doua ediţie a festivalului „Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România”, prezintă zilele acestea publicului din București, Cluj-Napoca și Timișoara câteva dintre cele mai bune filme italiene din ultimii trei ani, care, indiferent că sunt ficţiuni sau documentare, că vorbesc despre societate, istorie, putere, politică, familie sau adolescență, aduc o perspectivă nouă asupra Italiei contemporane, mai puțin cunoscută, poate, la noi.
Dată fiind varietatea temelor, precum şi ineditul multora dintre abordările artistice propuse sub umbrela conceptuală de ‚noua cinematografie italiană’, am simţit nevoia unui dialog lămuritor cu LAURA NAPOLITANO, directoarea Institutului Italian de Cultură „Vito Grasso”, co-organizator al evenimentului, mai ales că dumneaei, dincolo de o apreciabilă experienţă în promovarea culturii ţării sale în varii spaţii geografice (Franţa, Australia), se numără printre cinefilii pasionaţi în egală măsură de produsul artistic în sine şi de contextul în care acesta a fost creat sau expus public.
Ce s-a schimbat major în cinematografia italiană în ultimii ani și cum s-a conturat, din acest punct de vedere, selecția festivalului Visuali Italiane?
Cred că, în ultimii ani, cinematografia italiană traversează o perioadă înfloritoare, cu autori tineri care se impun și cu multe filme de calitate realizate de regizori renumiți la nivel internațional, de la Sorrentino la Martone. Cred că un gen care s-a impus în ultimii ani este documentarul, e de ajuns să ne gândim la Leul de Aur primit de Gianfranco Rosi acum câțiva ani.
În această selecție avem un documentar atipic precum Vera și un docu-fiction precum Atlantide, filme care vorbesc despre personaje reale, dar evitând filmul-adevăr și explorând, cel puțin în cazul filmului Atlantida, un anume vizionarism al imaginii cinematografice. Filmele italiene au reînceput să vorbească despre societate, cu personaje complete și cu o atenție deosebită asupra tinerilor. Toate aceste lucruri se reflectă în selecția pe care o prezentăm în România.
Care sunt însă particularităţile noii cinematografii italiene ce ar putea fi rezonante cu publicul român?
Filmul italian contemporan este caracterizat de o varietate de genuri și tendințe care demonstrează starea bună de sănătate de care se bucură în acest moment. Există un filon realist, cel al filmelor cu crime, de exemplu, a căror acțiune se petrece la periferiile marilor orașe sau în sudul Italiei. Este vorba de filme implicate, care au reînceput să vorbească despre societate.
Pe de altă parte, avem o cinematografie care tratează și aspecte intime, aplecându-se mai ales asupra tinerilor, adolescenților, tinerilor adulți, striviți de lumea adulților, sau incapabili să-și găsească propriul drum și un loc al lor pe lume, și o face folosind registrul halucinant, ca în Noaptea fantomă și Atlantida. Credem că toate aceste aspecte se pot adresa cu succes publicului român.
Putem presupune – în baza unor precedente, precum expoziţia foto de la Tokyo, din 2020 – că Visuali Italiane este un concept de comunicare culturală mai complex. Ne puteţi spune mai multe despre originea şi viitorul său?
Festivalul a luat naștere anul trecut cu intenția de a umple un gol în oferta de filme italiene din România. Colegii noștri francezi și germani, de exemplu, au câte un festival al lor care continuă de mulți ani, dar lipsea unul al filmului italian. În afară de acest punct de pornire, așa cum ați remarcat pe bună dreptate, am dori să mergem mai departe cu acest festival și să încercăm să comunicam publicului român complexitatea culturii noastre vizuale.
Acest lucru se traduce printr-o alegere neconvențională de filme care să fie prezentate publicului, cu o atenție deosebită asupra aspectului cinematografiei ca „artă în mișcare”, cum l-a definit Yuri Ancarani. Această cultură vizuală complexă are reverberații și asupra materialului de comunicare pe care l-am pregătit pentru festival, cu o identitate vizuală nouă și probabil neobișnuită față de trecut și față de ceea ce se așteaptă publicul român când este vorba de Italia.
Imaginarul vizual român despre Italia mi se pare încă destul de stereotipat, de aceea considerăm util să-l punem în discuție în diferite moduri. Cinematografia este unul dintre acestea, iar un altul este fotografia. Cea de-a doua este un domeniu pe care îl consider strategic, pentru că Italia are o cultură fotografică foarte bogată, care, cu siguranță, poate transmite ceva publicului român.
Aveţi experienţa promovării culturii italiene în Franţa, Australia şi, acum, România. Cum vă nuanţaţi, în general mixul de propuneri astfel încât să se adecveze unor audienţe provenite din culturi radical diferite?
Partea frumoasă a muncii mele este confruntarea cu două aspecte diferite, pe de o parte producția italiană în domeniul cultural pe care dorim să o facem cunoscută, pe de altă parte adaptarea la cultura locală. Pentru mine e un stimul intelectual enorm, să mă confrunt cu țări, limbi și culturi diferite, am făcut acest lucru încă din studenție, dat fiind ca am studiat limbi orientale. În munca mea trebuie, de fapt, să găsesc proporția corectă între propuneri pe care le-am putea defini „universale” și altele care sunt mai orientate către zona în care ești activ.
Ca să dau un exemplu, în Australia era foarte greu să promovezi teatrul pentru că publicul nu este obișnuit cu un teatru într-o altă limbă și nu se uită la supra-titrări, până și spectacolele de operă sunt adesea cântate direct în engleză. Dimpotrivă, cred că teatrul este, aici în România, unul dintre domeniile pe care se poate pune accentul mai mult, fiind capabil să comunice ceva unui public deschis acestui tip de experiențe.
Revenind la noua cinematografie italiană, dintre filmele prezentate zilele acestea în Visuali Italiane, care sunt titlurile sau temele inedite pe care le recomandați în mod special?
E greu de răspuns la această întrebare pentru că toate filmele sunt într-adevăr frumoase, și cred că vor avea ceva de spus publicului. Mie, personal, mi-a plăcut mult Atlantida, are o puritate vizuală orbitoare și se vede că este opera unui artist video. Un film frumos și deosebit care vă va dezvălui o lagună venețiană total în afara schemelor. Un alt film pe care aș vrea să-l recomand este Încet-încet, care, pentru mine, e o descoperire frumoasă.
Prezent la Locarno, filmul povestește despre un Napoli dificil, de periferie, dar din punctul de vedere al unor adolescenți în creștere: ar putea să alunece ușor spre clișeul filmelor cu camorra unde fiecare destin este marcat și realitatea este iremediabilă, dar reușește, însă, să schimbe direcția într-un mod credibil și convingător.
Dincolo însă de selecţia prezentată în această ediţie a festivalului din România, care sunt filmele italiene care v-au plăcut cel mai mult?
Înainte de toate, trebuie să vă spun că sunt o cinefilă de cursă lungă, ador filmele de mică, citesc constant despre filme și mă pasionează cele mai diferite cinematografii, de la filmele noir hollywoodiene din anii 40 e 50 la cele japoneze de la Ozu la Oshima, de la filmele lui Melville la Hitchcock, trecând prin filmele britanice ale lui Powell și Pressburger. Din Italia îmi plac în mod deosebit doi regizori, Antonio Pietrangeli, regizorul care iubea femeile, cum a fost caracterizat, și Valerio Zurlini. Sunt regizori de excepție care ar merita o mai mare atenție din partea criticii și a publicului.
Filme precum Io la conoscevo bene / I knew her well de Pietrangeli și La prima notte di quiete / Indian Summer sau Cronaca familiare / Family Diary de Zurlini sunt filme de o sensibilitate extraordinară, pline de pasiune și de melancolie. Din cinematografia contemporană, adică dintre regizorii încă activi, preferații mei sunt Marco Bellocchio și Nanni Moretti.
Incontestabil, unul dintre cel mai importante evenimente ale festivalului este generat de şansa vizionării în cinema a seriei-maraton al lui Marco Bellocchio despre Aldo Moro. Ea vine la 20 de ani după Buongiorno, notte. De ce credeţi că acest caz continuă să rezoneze puternic în memoria colectivă italiană?
Am văzut Exterior, noapte la cinema, în două părți, cum va fi prezentat aici, iar pentru mine a fost evenimentul cinematografic al anului în Italia. Bellocchio revine asupra cazului Moro după 20 de ani, povestindu-l din punctul de vedere a șase protagoniști diferiți din această poveste, lărgind perspectiva din filmul său precedent, și reușind să experimenteze în televiziune într-un mod neașteptat și vizionar. Cazul Moro rămâne o rană deschisă în corpul Italiei, care a marcat istoria noastră într-un mod de neșters: puteam să apucăm pe un drum și, în schimb, am virat spre ceva complet diferit.
Delictul Moro este o traumă, un doliu colectiv, dar marcat de ceva de nespus, poate un sentiment de vină sau o rușine intimă pe care orice italian o simte când se confruntă cu această temă. Nu e o întâmplare că filmul a stârnit polemici, despre ceea ce povestește, despre felul în care povestește, unde critica cinematografică alunecă spre căutarea detaliului istoric ce nu corespunde Adevărului. Dar cinematografia nu este o anchetă jurnalistică sau judiciară, este un mijloc folosit pentru a povesti despre noi, despre societatea în care trăim, despre instinctele și traumele noastre.
Ce trebuie să aibă o poveste cinematografică ca să vă „vorbească”?
Ce trebuie să aibă un film ca să-mi spună ceva? Ei bine, să nu aibă un final fericit! Dincolo de glume, îmi plac personajele complexe și poveștile care vorbesc despre latura cenușie a lumii.
În ce măsură istoria sec XX mai rămâne o inspiraţie esenţială pentru noua cinematografie italiană şi de ce? Apetitul de consum al publicului cinefil actual e sensibil diferit faţă de cel din anii pre-2000.
Cred că istoria italiană a secolului XX rămâne una dintre sursele de inspirație ale actualei producții cinematografice, ne putem gândi la Umbra zilei, filmul lui Piccioni a cărui acțiune se petrece în 1938, anul introducerii odioaselor legi rasiale în Italia.
Dar întrebarea este pertinentă, cu siguranță a existat un sezon cinematografic, mă gândesc mai ales la anii 90, în care Istoria și personajele ei erau o sursă mult mai prezentă, în timp ce acum anumite subiecte au devenit mai mult de televiziune decât cinematografice. Nu e o întâmplare că Exterior, noapte e un serial de televiziune!
La Melbourne, aţi dat în egală măsură atenţie unui festival de film de artă tematic precum Cine-scapes, ca şi screening-ului cu Per un pugno di dolari, al lui Leone, sau evenimentelor dedicate lui Elena Ferrante. Cum vedeţi rolul cinematografiei ca ambasador a culturii italiene contemporane, între cel de trendsetter, aproape de Arthouse, şi cel de instrument Pop culture?
Cred că cinematografia, cu toate anunțurile funerare care-i decretează sfârșitul, rămâne arta populară prin excelență, în stare să se adreseze tuturor, așadar un ambasador ideal al culturii noastre în străinătate. La Melbourne am avut dovada acestui lucru, Cine-scapes era, poate, un ciclu de filme d’essai, sau putea fi văzut ca atare, dar a adus publicul în sală cum rar mi s-a întâmplat să văd.
Și filmul de gen, spaghetti western, filmele polițiste, horror, în stil poliziottesco, este foarte apreciat, dar în același timp a fost reevaluat de critică, de aceea e greu de separat un art movie de blockbustere. Provocarea este să propui cultură de calitate care să reușească să se adreseze unui public variat, sau măcar să încerci să aduci experiențe culturale variate pentru sectoare diferite de public, pe noi ne interesează toate!
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre invitaţii speciali din această ediţie a festivalului şi cât de importantă vi se pare componenta de interacţiune directă în definirea experienţei publicului.
Anul acest festivalul are mulți invitați, vor fi alături de noi toți regizorii, mai puțin Jonas Carpignano și Marco Bellocchio. În locul lui Bellocchio, va veni scenarista lui, Ludovica Rampoldi, cunoscută pentru serialul Gomorra pe care îl știe și publicul român. Considerăm că prezența regizorilor este fundamentală pentru înțelegerea aprofundată a unui film, mai ales pentru un public din altă țară.
Desigur, cinematografia vorbește un limbaj universal și credem că această selecție poate spune și oferi ceva publicului român, dar să discuți la cald despre film cu regizorul este o experiență unică și poate face vizionarea și înțelegerea filmului mai profunde.
Cum s-ar putea contura, din punctul de vedere al schimbului cultural, o colaborare mai strânsă între cinematografia italiană și cea românească?
Acțiunea noastră de promovare culturală și de schimburi culturale nu poate decât să meargă în paralel cu o acțiune țintită asupra aspectelor de tip business, în special în domeniul cinematografiei.
Pentru aceasta, în timpul festivalului, grație Agenției ICE România, a fost organizată o masă rotundă pe tema măsurilor de susținere și a oportunităților de colaborare la co-producție și la distribuirea filmelor între cele două țări, cu intervenții ale ANICA și ale Unicredit, din partea Italiei, și ale CNC, Ministerului Culturii și Alianței Producătorilor de Film din România din partea României. Sperăm că cele două acțiuni, cea culturală și cea comercială, să meargă în tandem. Noi lucrăm alături de ICE pe diferite fronturi, având acest scop.
Interviu de IOAN BIG
NOTĂ: Festivalul „Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România”, ediția a doua, prezintă publicului din București (6 – 12 martie, Cinema Muzeul Țăranului), Cluj-Napoca (21 – 26 martie, Cinema Arta și Cinema Victoria) și Timișoara (30 martie – 2 aprilie, Cinema Victoria) o parte din cele mai bune filme italiene din ultimii trei ani, alături de două filme clasice, în copii restaurate. Evenimentul este organizat de Institutul Italian de Cultură, Ambasada Italiei și ICE Romania, cu sprijinul Muzeului Național al Țăranului Român, al Italian Screen și al Sindicatului Național al Criticilor de Film din Italia.
