TEATRU SONOR | Despre natura unui ‘schelet de pasăre’ cu IULIA ENKELANA & VLAICU GOLCEA
La Teatrul Postnațional Interfonic (interfonic.ro), platforma artistică experimentală fondată de compozitorul şi sound designerul Vlaicu Golcea, împreună cu Mihai Păcurar, Kinga Ötvös și Alex Halka, pentru a “răspunde nevoilor emoționale actuale și care sprijină orice iubitor de artă să se auto-definească și să-și creeze un spirit critic personalizat”, a avut loc, la începutul acestui an, premiera piesei Scheletul de pasăre, scrisă de tânăra dramaturgă, fotografă şi cineastă interesată de teme precum identitatea, libertatea individuală sau relația cu memoria, IULIA ENKELANA (n. 1999), autoare ce explorează într-un mod extrem de personal conexiunile dintre cuvânt și imagine.
În regia lui VLAICU GOLCEA (n. 1974), artist al sunetului, contributor la peste 200 de producții în domeniul artelor performative, fie ele teatru, dans contemporan, film sau forme hibride de expresie sincretică, şi avându-i în distribuție pe talentații actori Vlad Bîrzanu, Ioana Iacob şi Nicholas Caţianis, producția teatrală audio Scheletul de pasăre reprezintă un remarcabil exercițiu de meditație nostalgică asupra “timpului inexistenţei noastre”, după cum îl defineşte chiar scriitoarea, despre viața părinților de dinainte de a fi părinți, din perspectiva copilului ce rememorează, la diferite vârste, modul în care a fost afectat de experiența descoperirii întâmplătoare al unui schelet de pasăre în apartamentul familiei.
Un must-listen pe interfonic.ro, Scheletul de pasăre al Iuliei Enkelana îşi găseşte în mod natural locul în suita de texte extrem de puternice și de consistente ale tinerelor dramaturge și prestații actoricești de excepție venite din partea unor actrițe și actori în care Vlaicu Golcea vede “exemple ale unui profesionalism impecabil, pe cale de dispariție”, iar explorarea modului apreciabil în care s-a cristalizat această colaborare între reprezentanții a două generații semnificativ distanțate în timp a condus, firesc, spre un dialog cu ambii parteneri de tandem creativ.
VLAICU GOLCEA Foto: Alexandru Andrei
Vlaicu, în câteva cuvinte, cum şi de ce ți-a produs un declic Scheletul de pasăre?
VLAICU GOLCEA: Ştiind foarte clar că aș fi vrut să îl integrez în platforma noastră Interfonic, nu am putut să nu citesc textul Iuliei prefigurându-mi-l audio în creier și mi s-a părut extrem de interesant cum s-a derulat el în timp real în mintea mea.
Cred că cel mai important lucru este un timp comun pentru trei personaje care, de fapt, sunt la o generație distanță, părinți și copii. Nu în ultimul rând, a contat şi faptul că vorbeşte despre o problemă pe care şi eu o trăiesc în ultimii ani, fiindcă în text sunt întrebări legate de cum un copil este influențat de părinții pe care-i are și în ce fel… lucrurile astea sunt definitive sau pot fi schimbate?
Adică, toată plămădirea asta emoțională a unui copil mai are vreo șansă în cazul în care se dovedește că, automat, în pofida celor mai bune intenții ale părinților, aceştia înrădăcinează în acel copil suma fricilor lor transgeneraționale?
Mi s-a părut foarte interesantă premisa de la care s-a plecat, de ce un copil de 6 ani dezvoltă o relație cu un schelet de ‘ceva’ care zboară sau a zburat odată şi în ce fel această relație cu moartea și cu dispariția a acel ‘ceva’ pe care nu l-a întâlnit îi definește următorii ani, atâția cât petrecem noi, să zicem, în piesă. Nemaivorbind că mi s-a părut un text extrem, extrem de matur.
IULIA ENKELANA Foto: Monica Vişovan
Iulia, fiind foarte tânără, intrigi prin faptul că te raportezi deja la viață din perspectiva “timpului inexistenţei noastre”…
IULIA ENKELANA: Nu cred că pot să-mi explic asta foarte bine. Cred că tot timpul am încercat să-mi imaginez cum erau părinții mei înainte să apar eu și, în plus, aveam o fascinație și pentru anii ’90. Mereu le puneam tot felul de întrebări despre asta, mai ales că am crescut cu foarte multe povești spuse de tatăl meu de dinainte să mă nasc și, cumva, simțeam că am o legătură cu trecutul… adică nu știu dacă eu simt o așa de mare sau de puternică delimitare între vremuri.
Chiar la asta mă gândesc de câteva zile, că nu știu dacă timpul e liniar sau nu, asta poate şi pentru că aveam o memorie foarte bună într-o perioadă iar acum e foarte neclară, și încerc să-mi dau seama ce înseamnă asta și de ce.
Cum felul în care mă raportez la trecut și la ce-mi amintesc definește cine sau ce sunt eu în prezent?
Dar trebuie să mai spun – ca să nu vorbesc doar așa, filosofic – că, de fapt, părinții mei chiar au găsit o pasăre moartă în spatele unui dulap, pe când aveam 11 ani, deci am pornit de la ceva foarte concret, nu de la vreun simbol. Pur şi simplu, mi-am imaginat cum aș fi reacționat dacă aflam asta când aveam șase ani. Căci am avut la un moment dat un papagal sau doi, dar nu-mi păsa deloc de ei, mă jucam și îi lăsam acolo, fiindcă mă cam enervau.
Pe de altă parte, nu i-am folosit direct pe ai mei ca modele pentru piesă, doar m-am gândit la ce… nu le-aș spune eu părinților. Și am apelat la autocenzură în cazul mamei, iar în cazul tatălui chiar am vorbit cu un prieten și l-am întrebat de ce e îi poate fi frică unui bărbat.
Vorbești în Scheletul de pasăre de frica de amintiri și cea de uitare. Mai ai aceste frici?
IE: Nu știu dacă mai îmi este frică acum de asta. În prezent mi-e frică mai degrabă să ajung într-un punct în care nu mai sunt eu și în care mă prefac. Adică mi-e frică să ajung foarte diplomată și politicoasă, sau prea empatică, atât de empatică încât să nu mai îmi pun limite… cumva, în aparență, să înțeleg pe toată lumea, dar să nu mai știu cine sunt eu. E frica de a deveni atât de “deștept” încât înțelegi pe toată lumea, dar nu te mai înțelegi pe tine și începi să mimezi că trăiești.
VG: Dar cum te descurci cu social media? Eu, de exemplu, am folosit-o foarte violent când a apărut: stăteam juma’ de zi pe Yahoo! Messenger și vorbeam numai idioțenii cu toți și, de fapt, nu făceam nimic, iar apoi a venit Facebook-ul, pe care l-am folosit super-intens vreo trei ani, după care m-am “sinucis”, pentru că mi-am dat seama că a ajuns să nu mai îmi placă de mine. De fapt, cu toată organizarea asta, persona ta de pe net pare că devine din ce în ce mai standard, în sensul că aproape că nici nu mai poți să fii tânăr sau să vrei să faci ceva și să nu performezi în interiorul rețelei… iar acolo nu cred că îți permiți să fii ceea ce ești tu, de fapt.
IE: Cred că dacă folosești social media strict în scop de mediatizare sau în scopuri profesionale e OK, dar în partea personală mi se pare că e o problemă. Adică mi se pare că începem să avem impresia că ajungem să cunoaștem anumiți oameni și ei ne plac sau nu ne plac, adică ne creem tot felul de ficțiuni, codificări și decodificări, care nu au nicio bază reală și nu ne aduc nimic bun.
“Lucrurile încep să aibă un rost când îți dai seama că habar n-ai de nimic.”, îmi spui în Scheletul de pasăre. Decodifică.
IE: Dacă te gândești că nu ai cheia niciunui lucru, ești mult mai liber și mult mai deschis. Lucrurile au rost când nu vrei definiții foarte clare, adică nu zici, în mod radical, ‘Asta-i așa, pentru totdeauna!’.
Cum ați ajuns la formula finală a spectacolului, inclusiv distribuția?
VG: Extrem de emoțional. Cred că și Iulia la fel, dar, probabil, cu niște nuanțări, căci oricum lucrurile există acolo și, la un moment dat, se creează un nod în care ele sunt eligibile. Oare nu tot ceea ce facem are legătură cu ceea ce suntem noi? Automat, revizitând absolut tot ce am făcut, dar și ce fac în timp real, îmi dau seama că, de fapt, sunt aceleași fixuri.
De exemplu, știam de foarte mult timp că aș fi vrut să colaborez cu Ioana Iacob la Teatrul Postnațional Interfonic. Pe Ioana am cunoscut-o acum foarte mulți ani, când am lucrat la Teatrul German din Timișoara și de pe atunci aveam certitudinea că este o actriță ce nu are parte nici măcar 5% de recunoașterea pe care o merită, din toate punctele de vedere ale profesiei pe care ea o practică și a felului în care o practică, și mi-am dorit ca, în momentul în care voi lucra cu ea – spre deosebire de 90% din producțiile ‘Interfonice’, care sunt aproape TikTok-abile, fiind foarte condensate -, să îi pot oferi ocazia unui rol… între ghilimele, ca într-o piesă de teatru.
Și, din toate perspectivele, mi s-a părut Ioana perfectă din punctul asta de vedere, inclusiv faptul că este mamă, fiindcă eu cred că la o actriță care interpretează o mamă asta contează foarte mult. Iarăși, din panoplia personajelor masculine, mi s-a părut că Nicholas [Catianis] e foarte interesant dincolo de nivelul profesionist pe care îl are.
La mine, nivel profesionist înseamnă lucruri extrem de simple, care nu se mai regăsesc în 90% din cazurile actorilor de azi și anume dicție, capacitatea de a fi flexibil și un fel de acuitate emoțională care poate să depășească tracul de a performa în timp real… și toți trei [actorii din Scheletul de pasăre – n.r.] le conțin din punctul ăsta de vedere.
Apoi timbrul vocii – pentru că suntem în zona audio, nu vizuală – este ceva foarte important și poate să dea tot felul de mesaje subliminale și, de exemplu, eram foarte liniștit că vocea Ioanei, pe lângă capacitățile ei de actorie, este exact ce trebuie pentru personajul pe care ea îl performează acolo.
La fel și vocea tatălui, care, evident, ar fi trebuit să fie mai profundă decât vocea copilului, orice vârstă ar avea copilul, la un moment dat, în piesă. A mai fost melanjul cu subtextul pe care Nicholas îl conține, adică totul norul din spatele textului versus ceea ce el livrează din punct de vedere informațional și, să-i zicem, scenic.
Cu Vlad [Bîrzanu], la fel, vroiam de multă vreme să colaborez, pentru că mi se pare un actor extrem de pregătit pentru meseria pe care o face și mult prea puțin vizibil din punct de vedere al mainstream-ului pe care eu îl detest, căci… am voie să folosesc cuvinte tari! Și, repet, iarăși, dincolo de modul de a fi profesionist, e vorba în cazul nostru și de calitatea vocii, care la el este între foarte multe tipuri… fără să fi ajustat nimic la ea, poate fi și o voce de copil, dar poate fi și o voce de om matur. Mi se pare extrem de important cum s-au poziționat din punct de vedere timbral și energetic cele trei voci.
Vlaicu, cum a demarat, de fapt, colaborarea cu Iulia pe acest proiect?
VG: După cum îți spuneam, în ultimii ani, lucrurile sunt foarte personale în tot ceea ce fac și, prin urmare, click-ul cel mai OK a fost că ne-am cunoscut, iar asta s-a întamplat prin intermediul unei rezidențe la care Iulia a aplicat, maGma [rezidența artistică și programul de mentorat finalizat cu un showcase interdisciplinar la Racoș, în iulie 2022 – n.r.].
Au aplicat atunci foarte multe persoane la muzică, 16 sau 17, drept pentru care am fost pus în poziția foarte dificilă să aleg doar două și este evident că toate alegerile sunt subiective, mai ales într-un context în care ceea ce mă interesa era ca cei cu care lucrez să beneficieze cât mai mult din ceea ce fac.
Una a fost Oana Hodade [artista clujeană, ale carei colaborări cu Vlaicu Golcea, Vis real și Ouă de aer, sunt accesibile pe interfonic.ro – n.r.] pe care o cunoșteam și știam deja care sunt noile ei interese față de sunet… mi s-a părut că overview-ul ei, care ține de teatru, de actorie, dar și de regie, de tot ce înseamnă în general arte performative, dacă intră și în zona sonoră, s-ar putea să se întregească foarte mult.
La fel, din tot ce-am citit din propunerile Iuliei, mi s-a părut că și ea are un overview foarte interesant asupra mai multor domenii, în cel vizual prin simplul fapt că a făcut scurtmetraje și fotografii, apoi că scria și poezie și dramaturgie… și atunci, din punctul meu de vedere, mi s-a părut interesant să discutăm despre sunet în contextul artelor audio-vizuale.
Așa ne-am cunoscut și, după ce am petrecut în acea rezidență aproape două săptămâni fructuoase, am păstrat legătura, pentru că mi se pare important, din foarte multe puncte de vedere, ca odată ce întâlnirile se produc între niște oameni, ele să continue și în afara cadrului inițial în care ele s-au întâmplat. Nu mai știu dacă Iulia mi-a trimis cateva texte în perioada aia sau a fost după aceea, dar, din seria aia de scrieri ale ei de teatru, trei sau patru, am rezonat instantaneu cu acest text despre scheletul de pasăre.
Iulia, tu cum ai căzut în plasa Interfonic, ca să îți dai “scheletul” pe mâna lui Vlaicu?
IE: Eu știam de Interfonic de dinainte de rezidență și mi-ar fi plăcut mult să colaborăm, dar nu cunoșteam pe nimeni și nu aveau vreo rubrică de ‘Scrie-ne’ sau ‘Trimite-ne texte’ pe site. Așa că, pur și simplu, m-am bucurat de această întâlnire.
IULIA ENKELANA Foto: Carmen Kycyku
Acoperi cu un potențial creativ evident întreaga arie de expresie artistică, de la scris la imagine și sunet, așa că sunt nedumerit… de ce ai ales să studiezi Teatrologia?
IE: O să dau un răspuns mai… personal: nu știam exact ce să aleg. Nu simțeam că mă mai regăsesc aici, în București, în perioada respectivă. Vroiam la un moment dat să dau la Regie de film, dar mi-era cumva frică să nu pierd ceva din relația mea foarte personală cu filmul, prin căutarea pe care o aveam prin acesta, și oricum îmi plăcea foarte mult să scriu dramaturgie, așa că am trimis o piesă la un concurs de la facultatea din Cluj [în cadrul UBB – n.r.], iar premiul acelui concurs a fost un loc la Teatrologie.
Plus că îmi plăcea foarte mult Transilvania și îi cunoșteam pe profesorii de acolo dintr-o tabără. Oricum, mă simțeam atașată de teatru, în primul rând prin scris. Și cred că mi-a prins foarte bine, pentru că era un mediu în care lumea punea foarte mult preț pe text, adică simțeam că realmente contează să scriu un text bun și că există oameni deschiși spre ceea ce fac. Iar film pot să fac și fără să fiu într-un mediu academic în care să mi se pună note și să mi se ceară să fac lucruri pe care nu le simt.
Aici studiez toată zona de teorii ale filmului, teorii ale privirii, dar nu mi se cer exerciții practice, adică nu trebuie să dovedesc… nu e ceva mecanic, cum am observat că e, sau așa mi s-a povestit, la unele școli.
Peste câțiva ani… ce te-ar face fericită să fii sau devii, profesional vorbind?
IE: Într-un fel, nu-mi imaginez ceva foarte diferit de ce-i acum… cred că mi-ar plăcea tot să scriu și să fac filme, doar, eventual, să am colaborări mai complexe și mai stabile. Mi-ar plăcea să stau mai bine la partea de organizare, fiindcă pe partea asta sunt groaznică. Am încercat odată să-mi produc un film și a fost foarte greu, mi-au trebuit câteva luni. Pentru moment însă, tot ce sper este să termin ce am început.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Monica Vişovan [Iulia Enkelana] & Alexandru Andrei [Vlaicu Golcea]
Mai multe interviuri exclusive.
