CLIN D’OEIL | ANASTASIA DOAGA, frumoasa surpriză din distribuţia “ASSASSIN CLUB”
Revelaţia lunii februarie pentru cinefilii români o reprezintă, fără îndoială, prezenţa în distribuţia blockbuster-ului de acţiune Liga asasinilor (Assassin Club), alături de vedete precum Sam Neill, Noomi Rapace sau Henry Golding, a tinerei actriţe din Republica Moldova, ANASTASIA DOAGA.
Născută la Chișinău, Anastasia a absolvit în 2020 cursurile prestigioasei Accademia Nazionale di Arte Drammatica Silvio D’Amico din Roma – printre a cărei alumni s-au numărat de-a lungul anilor Vittorio Gassman, Anna Magnani și Lina Wertmüller – și s-a făcut deja remarcată pe micile ecrane în serialul The Bad Guy de pe Amazon Prime, iar la festivalurile de film în remarcabila dramă regizată de Andrea Zuliani, Le ragazze non piagono (Girls Don’t Cry).
Întrucât Assassin Club va rula în cinematografele noastre începând din 17 februarie, ni s-a părut un prilej foarte bun să facem cunoștinţă publicului cu o actriţă ce pare a avea în faţă o carieră extrem de promiţătoare, nu doar în film, ci și în teatru, deoarece, cu doar câteva zile în urmă, a avut loc la Roma premiera piesei Mathilde, la Teatro Studio Eleonora Duse, în care Anastasia Doaga joacă rolul principal.
ANASTASIA DOAGA
Foto © Gioele Vettraino / Styling: Caterina Egidi / Hair & Make-up: Marta Ricci @simonebelliagency / Look: Adelbel / Press: Lorella Di Carlo
Anastasia, spune-mi mai întâi câteva cuvinte despre rolul din Assassin Club.
Rolul pe care îl joc este a unei fete, a fiicei unui milionar care, după moartea tatălui, se decide să se informeze referitor la cine l-a ucis, dar și cine a fost persoana care a ordonat acest asasinat… nu vă pot dezvălui mai multe detalii, fiindcă personajul trebuie descoperit în cadrul poveştii.
Cum a fost această primă experiență într-o producție internațională de anvergură, alături de actori experimentați ca Noomi Rapace sau Sam Neill?
A fost chiar prima experiență pe platoul de filmare în general deoarece, chiar dacă luasem alte roluri mai devreme, am ajuns să-l filmez mai întâi pe acesta și restul mi s-au întâmplat abia după aceea… și evident că îmi tremurau genunchii când am aflat că am fost acceptată, pentru că îmi părea prea departe, oarecum, îmi părea ceva imposibil.
Bine, abia terminasem studiile la Academie și îmi ziceam că, probabil, ar fi cam prea mare experiența asta pentru mine și am fost de aceea foarte, foarte, foarte surprinsă și fericită când am aflat că am primit rolul. Iar experiența în sine a fost foarte… surprinzătoare, să zicem, pentru că am descoperit cum reacționez eu în aşa situații şi cum e să ai alături persoane de acest nivel… nivel de actorie, nivel de carieră, de viață, de experiență chiar.
Îmi amintesc că, de fiecare dată când veneam să joc o scenă, mă pregăteam și mă gândeam… ‘Acum ar trebui să dau tot ce-i mai bun, că nu pot permite să las o parte din mine să nu facă ceea ce trebuie, să se emoționeze sau să se blocheze!’, fiindcă aveam senzația că nu am dreptul să stric o scenă sau să cobor nivelul acestor persoane. Am simțit, am simțit o foarte mare responsabilitate, din care am învățat foarte multe.
În plus, a trebuit să joc în limba engleză și un pic în rusă, iar eu, până în acel moment, jucasem mai mult în limba italiană şi destul de puțin în română… şi inclusiv asta a avut un rol important, pentru că a contribuit la toată agitația, la proiectul în sine, să zicem, care m-a încărcat de responsabilitate și de o dorință încă şi mai mare de a face, de a explora tot mai multe și mai multe din propriile capacități.
ANASTASIA DOAGA
Foto © Gioele Vettraino / Styling: Caterina Egidi / Hair & Make-up: Marta Ricci @simonebelliagency / Look: TPN & Claire Boutique
Ai filmat Liga asasinilor mai întâi dar tu, practic, ai debutat în Le ragazze non piangono, un ‘coming of age’ în care joci unul din rolurile principale, pe Mia, o tânără emigrată din România…
Da, acela a fost primul proiect de suflet, să zicem, pentru că l-am așteptat… din 2018!
Avusesem castingul în 2018 și apoi am așteptat cu sufletul la gură să văd cum trec anii dificili ai filmului, pentru că este producție independentă și în proces au intrat înaintea lui alte producții mai importante și mai de substanță.
Abia în 2020 am aflat că eu eram Mia, adică doi ani am așteptat să mi se dea un răspuns.
Așteptam foarte emoționată pentru că aveam o dragoste față de acest personaj de când am citit scenariul… aveam senzația că nu vreau să îl dau nimănui, nu știu cum să zic asta, se crease, așa, o afecțiune, o legătură.
Şi apoi am mai așteptat un an, timp în care am mai lucrat cu cealaltă fată, Emma Benini [interpreta lui Ele în Le ragazze non piangono, centrat narativ pe tandemul Ele-Mia – n.r.], și cu regizorul, iar în 2021 am reușit să filmăm… și asta era exact după Liga asasinilor.
Adică experiențele s-au cam suprapus și au venit aproape imediat una după alta.
În film joc o fată din București cu un destin dificil, cu foarte multe probleme, o fată care a trebuit să crească foarte repede, nu a avut parte de o adolescență și de o copilărie cum ar fi trebuit să fie. Are o soră mai mică de care ar vrea să aibă grijă, dar pe moment nu poate, care a rămas în București.
Mia a venit în Italia cu un prieten foarte bun, ca să-și mărească posibilitățile financiare, să o poată lua pe fetiță de acolo, pentru că tatăl ei este alcoolic, mama a abandonat-o, iar filmul dă niște detalii din viața acestei fete care o aduc la așa o decizie.
Anastasia Doaga (La ragazze non piangono)
Trecem de la Mia în planul realității… spune-mi povestea Anastasiei. Până la urmă, nu orice tânără din Chişinău ajunge să termine de studiat la reputata Accademia Nazionale di Arte Drammatica Silvio D’Amico din Roma și, mai mult, să-și găsească apoi atât de repede calea în profesie. Care au fost pașii tăi spre a deveni actriță?
Pașii mei au fost foarte mici și foarte lenți, cu toate că ar putea să pară că totul s-a întâmplat rapid, că ‘Wow, ce frumos!’, uite cum s-au legat mai multe proiecte împreună imediat cum am absolvit.
Nu este însă chiar așa, pentru că eu am vrut, de fapt, să fac actorie de mică, doar că în Chișinău toată lumea dimprejur îmi spunea: ‘Nu, nu, nu! Nu trebuie să faci actorie pentru că nu o să te împlineşti în carieră așa cum tu vrei, pentru că oportunitățile sunt foarte puține.’. Chiar profesoara mea de pian zicea: ‘Du-te și fii avocat, nu actriță.’.
De altfel, foarte mult timp n-am spus nimănui, adică mă rușinam oarecum… îmi era un pic, așa, rușine, fiindcă lumea zicea că actoria nu este o profesie serioasă şi că trebuie să mă gândesc la ceva serios. ‘Este o pierdere de timp!’ ‘Nu o să reușești!’ ‘E prea complicat!’
De asta eu, foarte mulți ani, a trebuit să mă lupt ca să pot cumva să trec peste acest blocaj, pentru că mă simțeam oarecum mică și incapabilă… că dacă toată îmi lumea spune, o fi ceva adevărat, nu?
Deci calea mea spre actorie a fost mai mult, cel puţin în prima sa parte… evitarea actoriei. Mai întâi am zis ‘Nu’, că cine știe dacă sunt capabilă sau nu şi atunci mai bine o las deoparte, şi am mers pe calea Dreptului, care îmi plăcea, la fel, mult, dar nu mă vedeam, totuşi, în așa o meserie.
Și, între timp, am încercat pur și simplu să nu mă gândesc la actorie, să mi-o scot din cap zicându-mi: ‘Nu o să poți, nu este posibil. Nu vezi cum îți spun toți?’.
Până la un moment dat, în care, țin minte, eram deja în Italia și învățam Dreptul și eram la o lecție, și am zis: ‘Nu, nu mai pot aștepta!’, adică eu nu pot să stau la o lecție de drept și să mă gândesc încontinuu că vreau să fac total altceva în viață, este o limită!
Am stat și am tot dat într-o parte ce simt şi la ce mă gândesc, nu, până aici! Și am încercat să intru în academiile din Moscova. Acolo, fiindcă eram total singură, nu știam pe cine să întreb, nu știam cum să mă pregătesc şi ce să fac, am trecut câteva faze dar nu am fost admisă și, efectiv, după aceea, m-am pregătit câteva luni bune pentru a intra la academiile din Italia.
Și am fost foarte surprinsă eu însămi când am văzut că am fost acceptată și la Școala “Piccolo” din Milano [La Scuola di Teatro del “Piccolo” di Milano, fondată în anii ’80 de Giorgio Strehler – n.r.] și la Academia de aici, din Roma. Atunci mi-am zis: ‘Asta e, destinul m-a dus exact până aici’.
Clar că și-n Academie drumul a fost foarte lung, pentru că aveam accent străin în italiană și toată lumea îți spune: ‘Nu, nu, nu, trebuie să lucrezi, trebuie să lucrezi, trebuie să lucrezi!’, deci să zicem că eforturile mele au fost mult mai multe comparativ cu ce se poate vedea acum, pentru că, puţin câte puţin, am ajuns până la a avea capacitatea de a juca un rol în italiană, nu doar de “străină”.
Și apoi, cu pandemia lăsată în urmă, am început, să zicem, toate aceste proiecte.
ANASTASIA DOAGA
Foto © Gioele Vettraino / Styling: Caterina Egidi / Hair & Make-up: Marta Ricci @simonebelliagency / Look: MTOF
Un pic amuzant este că n-ai scăpat de Drept nici ca actriţă, fiindcă serialul în care poţi fi văzută, The Bad Guy, de pe Amazon Prime, are povestea plasată în lumea justiţiei. Deşi parcă personajul tău, Katerina, nu prea are, totuşi, treabă cu avocatura…
Rolul din The Bad Guy a fost primul după mai multe tentative în care nu ajunsesem să obțin un rol și m-am distrat foarte mult, pentru că trebuia să joc o fată din Est, o rusoaică, și, la acel moment, vorbeam deja o italiană curată, adică ajunsesem cu ea la nivel de limbă maternă, iar când am făcut castingul mi s-a spus: ‘
Nu, tu trebuie neapărat să faci rolul cu accent rus, marcat, să se simtă că ai venit ieri în Italia, nu cu zece ani în urmă.’.
Și eu nu știam cum se face, pentru că accentul pe care îl aveam inițial nu era rus, era oarecum la mijloc între română și rusă, pentru că sunt ambele limbi pe care le știu de când sunt mică.
Nu știam deci ce să fac și m-am așezat frumos și trei zile am ascultat interviuri ale actrițelor ruse din Italia care vorbeau în italiană, cu accent marcat… am vorbit și în casă cu accentul ăsta, deja nu mă mai suporta nimeni, şi vorbeam chiar și cu prietenii așa, ca să pot să pot obține rolul. Katerina este fata de care se îndrăgostește polițista, Leonarda [interpretată de Selene Caramazza – n.r.], iar relația lor începe absolut întâmplător, ea fiind iniţial o prostituată de la care Leonarda vrea să obțină anumite informații pentru a captura un mafiot.
Relația lor ajunge însă să dureze câțiva ani și devine mai importantă, să zicem…
ANASTASIA DOAGA
Foto © Gioele Vettraino / Styling: Caterina Egidi / Hair & Make-up: Marta Ricci @simonebelliagency / Look: TPN & Claire Boutique
Mi se pare interesant cum ai ajuns la italiana curată. În ce măsură te-a ajutat la această adaptare faptul că, în timpul facultății, ai jucat destul de mult teatru?
M-a ajutat foarte mult în Academie pentru că, inițial, evident că eram unica străină cu accent din clasă.
Vorbeam bine italiana, dar nu într-atât de bine ca să mi se poată oferi un rol principal într-un spectacol şi îmi dădeam foarte bine seama de asta, chiar dacă eu, poate, mi-aș fi dorit un rol care să fie pentru mine o experiență mai complicată, mai dificilă, ca să pot vedea cum reușesc să trec peste anumite obstacole, iar asta nu a fost așa de ușor, pentru că abia în al treilea an, în spectacolul de final de academie, am obținut rolul protagonistei.
Până în acel moment reușisem să am tot tipul de roluri, de la mici la secundare, dar asta mi-a fost foarte de ajutor, pentru că am înțeles cum poți, de fapt, să creezi un personaj mic dar, totodată, foarte bogat în multe culori.
Faptul că, de la primul la al treilea an, am reușit să trec în teatru cam prin toate tipurile de personaje a fost un antrenament foarte important pentru mine.
Și acum, de exemplu, am terminat pregătirea unui spectacol ca protagonistă, Mathilde, o piesă franceză, de Véronique Olmi, pe care am prezentat-o pe 28 și 29 ianuarie la Teatro Studio Eleonora Duse [din Roma] și știu foarte bine că nu aș fi putut participa dacă nu aș fi lucrat foarte mult la limbă și la curățarea accentului.
Pentru că teatrul nu te iartă și trebuie să fii perfect. Trebuie să reușești să ții o oră şi jumătate publicul fără a avea imperfecțiuni, mai ales că eu îmi propun să să continui și cu teatrul.
Nu aș vrea ca asta să fie activitatea mea principală, pentru că, după părerea mea, un spectacol foarte bine făcut trebuie să fie mai rar… adică nu prea cred în multe spectacole pe an și toate bune, ci cred mai mult într-un spectacol într-un an sau în doi, dar făcut cu efort și cu mare dedicație.
Pentru că teatrul îți absoarbe absolut toată energia, iar eu cred că actorii trebuie să se dedice proiectului total.
ANASTASIA DOAGA
Foto © Gioele Vettraino / Styling: Caterina Egidi / Hair & Make-up: Marta Ricci @simonebelliagency / Look: MTOF
În copilărie, profesoara ta de pian a încercat să te descurajeze să te faci actriţă. De ce oare n-a insistat să rămâi la muzică?
Mie chiar îmi plăcea foarte mult să cânt la pian, doar că uram cu-adevărat acele… trei ore de repetiții! Probabil nu era lucrul pe care trebuia să îl fac.
Îmi plăcea deja să știu piesa și s-o cânt, dar lucrul care era în spatele acestei piese nu îmi plăcea deloc și am știut asta din prima clipă.
Am făcut pian și chiar sunt bucuroasă că am reușit să absolv școala de muzică, dar am știut că nu era aceea strada mea și de aceea nici ea nu a încercat să îmi zică trebuie să devii pianistă, că ea știa cu ce scop fac muzică și până la ce nivel aș vrea să ajung.
Deja eu nu mai aveam dubii, actoria era pe primul loc de când eram elevă și făceam spectacole pe scena școlii.
Să zicem că, probabil, dansul – am făcut dans contemporan în Italia câţiva ani, pentru că de mică nu am avut ocazia – mi s-ar fi lipit un pic mai mult de suflet, dar tot nu era ce am vrut să fac.
Îmi închipui că ai niște părinți care te adoră din moment ce te-au sprijinit în totalitate, să renunți la Drept pentru actorie… o profesie foarte riscantă ca rată de succes.
Inițial, părinții mei erau speriați și, chiar dacă n-au vrut să-mi spună direct, am simţit asta.
Că ei se uită la tine, un mic pui, și zic… ‘dar poate încerci mai întâi ceva mai sigur’, eu fiind o persoană mai timidă, căreia nu îi plăcea să facă spectacole pentru rude, nu știu, la sărbători, adică nu eram copilul pe care îl pui pe scaun, iar el spune poezii și o să fie fericit că toată lumea se uită la el.
Nu eram deloc genul ăsta de copil și părinții, oarecum, se uitau la mine și ziceau: ‘Tu oare ai să fii actriță? Adică, ești sigură că asta e ceea ce poți să faci?’… pentru că nu eram, să zicem, “artista” familiei, ba dimpotrivă, nu prea îmi plăcea să mă expun, și mi-a luat un pic de timp să-mi demonstrez că pot să continui și să tot încerc pe calea asta.
La început era și pentru mine un mare semn de întrebare, dacă aș fi capabilă… și câte un pic, câte un pic, am reușit.
Mi-am adus părinții la premiera filmului Fetele nu plâng [Le ragazze non piagono], iar tata s-a emoționat și a zis la sfârşit: ‘Oh, acum văd că… da’. A fost foarte emoționant și pentru mine.
La scurt timp după absolvire, ai puse deja câteva repere relevante în portofoliu, Fetele nu plâng şi Liga asasinilor în cinema, The Bad Guy pe TV, Mathilde în teatru. De câtă șansă are nevoie o tânără actriță ca să reușească în această profesie în Italia?
Probabil, depinde mult de proveniență. Nu aș putea vorbi din partea unei fete care e născută în Italia, pentru că mi se pare că e un pic diferit.
Pentru mine, personal, probabil un mare noroc este să vorbesc mai multe limbi la nivel de limbă maternă, pentru că în ziua de azi sunt foarte multe producții internaționale pentru care se caută persoane de diferite origini.
Altfel, nu este deloc ușor, fiindcă pentru a trece probele și a obține un rol trebuie să accepţi și multe refuzuri și să faci pace cu ele, să știi să zici: ‘Bine, asta e, continui să încerc.’.
Partea cea mai complicată în privinţa profesiei noastre este nu atunci când iei rolul, ci atunci când, mai multe la rând, îți spun nu. Mai ales că ajungi în finală de multe ori și crezi că ești la doar un pas de a primi un rol și tot nu-l obții.
Atunci, poate, te gândești în capul tău de ce n-ai trecut, ce ai fi putut face mai bine ca să poţi obține acel rol, iar răspunsurile pot fi de diferite feluri, nefiind neapărat legate de ceea ce poţi tu de fapt.
Ar putea să fie problema, de exemplu, culoarea părului sau a ochilor tăi, aspectul exterior care, să zicem, nu se încadrează perfect în acel proiect.
De asta aș zice că nu este deloc ușor, fiindcă trebuie să avem o constanță și stabilitate în a încerca și a merge înainte, pentru că, altfel, există riscul să ne descurajăm și să ne tot oprim pe parcurs, până colo încât să zicem:
‘Gata, după atâtea refuzuri, nu mai încerc!’.
Asta cred că e cea mai grea parte.
ANASTASIA DOAGA (Foto © accademiasilviodamico.it)
Ca să încheiem într-o notă optimistă, spune-mi ce ți-ai dori să ți se întâmple bun anul ăsta.
Anul ăsta aș vrea să mi se întâmple măcar un proiect de suflet, adică acel proiect care poate să te hrănească pentru tot anul, un rol, într-adevăr, de suflet.
Eu sunt foarte bucuroasă și mândră de rolurile pe care le-am obținut până acum dar aș vrea unul mai complicat, mai greu, mai provocator, să zicem, un rol care să mă pună la încercare în foarte multe privințe… asta mi-aș dori. Şi aș mai vrea să nu mi se întâmple nimic rău mai mult decât să se întâmple bine, pentru că a fost la greu la nivel global și mi-aș dori un pic mai multă liniște, un pic mai multă pace.
Cred că asta i-ar atinge cam pe toți… atunci și viața ar merge un pic mai ușoară și mai optimistă și mai frumoasă.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: © Gioele Vettraino
Press: Lorella Di Carlo
- Cele mai noi Interviuri exclusive din Clin D’Oeil de Ioan Big
- Alte Articole, Știri din FILME.
