Filmul românesc Taximetriști s-a lansat de mai puțin de două săptămâni și a urcat în scurt timp pe locul doi la nivel de vânzări după Avatar. Părerile la adresa acestui produs cinematic sunt împărțite, exact ca în cazul celorlalte producții românești, Team Building și Romina VTM. Cum ar spune englezul, „either you love it or you hate it” sau Andi Vasluianu, „țara părerilor, ăsta-i brandul de țară.”
Aflat într-o caravană de promovare ce a ajuns și la Iași pe 27 ianuarie, co-scenaristul Adrian Nicolae a explicat că Taximetriști nu este un film motivațional care să vină ca o lecție de viață. Personajul se arată așa cum este el, surprins într-o felie de viață și nu trece printr-o călătorie vindecătoare. Nu iese schimbat pe partea cealaltă ca în basmele cu feți frumoși și zmei. Totodată, el este de părere că „filmele de artă nu ar trebui să fie în conflict cu cele comerciale”.
Taximetriști, în regia lui Bogdan Olteanu, este adaptat după un spectacol de teatru cu același nume, pe care echipa (aproximativ în aceeași componență) îl joacă de 4 ani pe scena teatrului Apollo 111.
Protagoniști sunt Lică (interpretat de Alex Ion) și Liviu (interpretat de Rolando Matsangos). Cei doi taximetriști par a fi pe planuri opuse în viață. Lică este un fel de băiat rău ce ironizează orice aspect mai sensibil al vieții și care își găsește fericirea în aventuri ocazionale. Liviu este întruchiparea bărbatului familist, care muncește pentru a-și ține casa și familia. Unul este mereu pus pe ceartă și pe împărtășit păreri pe care nu i le cere nimeni, celălalt nu-și ia în serios nici măcar propriile gânduri și își rostește părerile mai mult șoptit. Serile lor de lucru sunt foarte diferite ca dinamică, însă amândoi au același scop în viață, să facă bani.
Banii sunt și motivul pentru care Victoria (interpretată de Victoria Răileanu), soția lui Liviu vrea să iasă dintr-o căsnicie în care se simte obosită și dezamăgită de bărbatul pe care nu-l mai recunoaște și cu care petrece tot mai puțin timp.
Ne place să credem că „Taximetriști” aduce în peisajul filmelor de public un produs accesibil, fără să fie pretențios.
În doar o săptămână după lansare Taximetriști s-a poziționat deja pe locul 2 ca vânzări și, evident, interes, după filmul Avatar. Care credeți că este rețeta acestui succes?
Victoria Răileanu: De fiecare dată când un film românesc este în top 3, 5,10, este un motiv de mândrie pentru noi. Cât despre motivul succesului…cred că filmul Taximetriști reușește să portretizeze într-adevăr taximetriștii din viața de zi cu zi, destul de bine. Cel puțin din București. În film se simte foarte bine atmosfera Bucureștiului, cea pe care oamenii din provincie o evită de cele mai multe ori.
Din punctul meu de vedere, este un film foarte onest pentru că tratează firea umană exact așa cum este. De aceea, cred că e ușor de spus că „Taximetriști” poate să devină un brand românesc.
Alexandru Ion: Nu știu dacă există o rețetă pentru că, așa cum vedem în toată istoria cinematografiei, de fiecare dată în top sunt filme extrem de variate, cu tematici stilistice care sunt foarte diferite și care au avut foarte mult succes.
Ne place să credem că „Taximetriști” aduce în peisajul filmelor de public un produs accesibil, fără să fie pretențios. Acum e un moment bun pentru filmele de public din România.
Nu ne este ușor să plângem sau să ne emoționăm mai ales de față cu mulți oameni.
Este un film care se prezintă drept comedie, se râde, dar totuși tratează niște aspecte destul de serioase. Cum se explorează vulnerabilitatea emoțională prin râs?
Victoria Răileanu: Este foarte adevărat, oamenilor le vine mult mai greu să fie vulnerabili decât să râdă. Asta am simțit și în spectacole când, în anumite momente mai dramatice, oamenii râd. La fiecare spectacol avem cel puțin un grup care râde într-un anumit moment dramatic. Pentru noi asta a fost cumva un șoc la început și puțin frustrant pentru că nu înțelegeam de ce se întâmplă chestia asta.
Mi-am dat seama că exact acesta-i mecanismul, că celor din public le vine mult mai ușor să-și pună masca asta de umor când este vorba despre vulnerabilitate pentru că nu ne este ușor să plângem sau să ne emoționăm mai ales de față cu mulți oameni. Același lucru se explorează și în film.
Alexandru Ion: Mi se pare că dacă ne uităm peste tot în jurul nostru, viața cam așa funcționează. Realitatea pe care o trăim cu toții, așa este alcătuită, dintr-o componentă dramatică și din umor. Mi se pare că filmul asta încearcă să reflecte, felul în care arată viața în integralitatea ei sau mai bine spus, o felie de viață dintr-un București cât se poate de real.
Experiența din sala de cinema este mult mai liniștitoare pentru că nu vine la pachet cu emoțiile pe care le ai de obicei în sala de teatru.
Taximetriști filmul sau Taximetriști piesa de teatru? Cum vi se pare experiența celor două săli, de teatru și de cinema?
Victoria Răileanu: Filmul și teatrul sunt foarte diferite ca experiențe. Pentru mine este foarte ciudat să văd produsul ăsta pe un ecran foarte mare după ce l-am jucat și cunoscut timp de 4 ani pe o scenă. Este ceva ce eu nu mi-am imaginat acum câțiva ani, înainte să apară ideea filmului, că o să trăiesc.
În ceea ce privește publicul, fiind film, oamenii sunt mult mai vocali. Vin la noi, vorbesc mult mai mult cu noi și sunt mult mai expresivi, foarte entuziasmați. Asta se întâmplă și la spectacole, însă la un nivel mult mai mic.
La spectacole, în general, vine alt gen de public. La film vin oameni diverși, din toate mediile și clasele sociale, poate mai mult din curiozitate. Plus că în general, oamenii au tendința de a merge mai mult la film decât la un spectacol de teatru. Eu la asta m-am gândit după ce am trăit și experiența filmărilor și mă întreb câți dintre oamenii care au văzut filmul vor avea curiozitatea să ajungă și la teatru. Mai ales dintre cei care nu merg în mod obișnuit la teatru. Pentru mine, acesta ar fi un mare câștig. Dacă noi reușim după filmul ăsta să aducem oamenii în sala de spectacole, poate că este un obiectiv îndeplinit.
Aș putea să mai împărtășesc și din experiența mea cu Bogdan, regizorul filmului, cel care a scris și scenariul împreună cu Adi Nicolae. Lucrez cu el de mulți ani și am mai lucrat la o piesă de teatru înainte de Taximetriști. Bogdan este o persoană care nu te ia pe ocolișuri când are de spus ceva. Este un tip onest și blând în același timp, dar și tăios, iar asta mi se pare că se reflectă foarte bine în film.
Alexandru Ion: Experiența din sala de cinema este mult mai liniștitoare pentru că nu vine la pachet cu emoțiile pe care le ai de obicei în sala de teatru. Și pentru noi a fost o provocare nouă, iar filmul a avut o perioadă de incubație destul de lungă. Ne-am dorit foarte mult să-l ducem până la capăt și să intre în sălile de cinema.
A fost o experiență „de gașcă”, în sensul că noi suntem un grup de actori care lucrează împreună destul de des, fapt ce a contribuit foarte mult la aspectul creativ. Cel puțin pentru mine. Mă refer la faptul că am fost într-un mediu relaxat cu oameni pe care-i cunosc și cu care știu că lucrez bine pentru că deja lucrasem pentru spectacol atâția ani.
Dincolo de asta, la nivel de produs, este o experiență foarte interesantă care nici nu cred că are precedent în istoria cinematografică recentă din România. Vorbesc de perioada de după Revoluție. Nu există nicio ecranizare a unei piese de teatru cu text original românesc.
Ce ați învățat despre oameni după această experiență?
Victoria Răileanu: Ce am învățat și ce pot să le transmit eu tuturor oamenilor care au auzit de filmul ăsta este că nu există doar alb sau negru. Există foarte multe nuanță de gri.
În film, fiecare personaj este tratat foarte onest, nu este nici bun nici rău și, totodată, este și dur și vulnerabil, și smecher și papagal, ceea ce de fapt suntem cu toții.
