MARIA POPISTAŞU: “E important pentru mine ca textul să fie bine scris”
Într-o noapte obișnuită de lucru, cel mai negru coșmar al taximetristului Lică, un tinerel nătâng dar tare-n gură, ieșit “pe traseu” la vânătoare de clienți, se dovedește a fi “zdreanța” de Ilinca, care se abonează la serviciile sale profitând cu cinism de statutul ei de femeie cu bani și influență în mediul interlop.
Pe scurt, cam asta e relația a două dintre personajele principale ale piesei de teatru cu titlul Taximetrişti, scrise de Bogdan Theodor Olteanu împreună cu Adrian Nicolae, adaptată acum într-o comedie pentru marele ecran ce va avea premiera pe 20 ianuarie, în care sarcasmul comentariului social se manifestă ludic în asociere cu umorul de situație și limbaj.
În rolul savuros al “capitalistei” exploatatoare de taximetrişti, publicul larg are șansa să o revadă pe apreciata actriță MARIA POPISTAŞU (Întregalde, Marţi, după Crăciun, Legături primejdioase, Heidi), care a mai colaborat de altfel cu Bogdan Theodor Olteanu la filmul precedent al acestuia, Mia îşi caută răzbunarea, din 2020.
Întrucât nu sunt chiar atât de mulți cei care au apucat să îi aprecieze pe viu interpretarea în piesă, pe scena teatrului Apollo111 din București, am rugat-o pe Maria Popistașu să ne dea unele lămuriri referitoare la evoluția personajului său, de pe scenă în sala de cinema.
Ilinca… presupun că ți-o imaginezi mai în detaliu decât o văd eu pe scenă sau în film. Cine e această femeie care îi explică capitalismul atotștiutorului taximetrist?
Mi-am imaginat că e o femeie inteligentă care s-a nimerit într-un anumit tip de anturaj și care, de fapt, joacă cu cărțile care i s-au dat în momentul ăla… cred că asta vezi și tu la ea. Cred că e interesant în text, în general – ca să nu particularizez doar la film sau la spectacol -, cum se joacă un pic cu stereotipurile.
În momentul în care îi vezi, ai impresia că sunt niște oameni cu tipologii pe care le recunoști și știi exact despre ce e vorba, la ce să te aștepți, dar, pe măsură ce petreci mai mult timp cu personajele, au ocazia să îți contrazică părerile preconcepute.
Ierarhizarea Ilincăi se reduce la “șmecheri” și “papagali” sau are și clase intermediare?
Nu știu, nu m-am gândit niciodată așa… probabil că da. Probabil că în universul ei este, de fapt, obligată să-i clasifice pe oameni în șmecheri și papagali, dar e foarte posibil că, în plan personal, să îi nuanțeze mai mult decât poate soțul ei.
Sau poate că și ăsta e un clișeu… poate că, de fapt, toți fac asta, dar ea este într-un moment în care trebuie să aleagă una sau alta şi, în felul ăsta, își face viața mai ușoară.
Filmul reprezintă adaptarea piesei de teatru Taximetrişti, o comedie balansată cu accente dramatice. Există diferenţe majore între ce putem vedea pe scenă şi pe ecran?
Cred că diferența principală între film și spectacol este că spectacolul te obligă la coincidență – ca să nu ai o distribuție extrem de numeroasă, deși în piesă sunt deja destul de mulți oameni. Mă refer la felul în care taximetriștii ajung, la un moment dat, să se întâlnească cu aceleași personaje de mai multe ori.
Dacă în cazul personajului meu e cumva normal, că sunt nevasta unui mafiot și trebuie să mă târască ăsta [taximetristul Lică] toată noaptea prin oraș, la o parte din celelalte personaje e un pic adusă din pix.
Taximetriștii se întâlnesc la intervale egale cu aceeași studentă de trei ori, sau au curse cu același tânăr care își caută iubitul prin oraș de alte trei ori. În schimb, la film, nu mai e o condiționare de tipul ăsta și atunci ai ocazia să vezi un număr mai mare de personaje. În film ai ocazia, de fapt, ca aceleași probleme să fie puse în gurile mai multor oameni.
De fapt ai și mai multe situații, și mai multe personaje care se desfășoară în fața ochilor tăi şi cred că, împreună, fac un tablou poate mai complet al orașului noaptea.
Prin mixul de sarcasm şi empatie, mă gândeam că Ilinca are trăsături comune cu Kayleen din Gruesome Playground Injuries, spectacol pe care l-ai şi regizat. Interesant e că ambele personaje au intrat în aria ta în ultimii ani, aproape în aceeași perioadă…
Da, dar asta nu e neapărat pentru că este o zonă care mă interesează mai mult decât altele. Odată cu Taximetriști, am intrat la Apollo111, am făcut din nou teatru și mi s-a părut interesant. Asta cu sarcasmul poate că e ceva ce ține mai mult de mine.
Eu sunt, de fapt, o persoană destul de cinică și poate că asta e o notă comună pe care o au ambele personaje cu mine, cu Maria Popistașu. Poate că are legătură și cu vârsta, cu felul în care ajungi la genul ăsta de realism ușor brutal.
Cum s-a construit relația ta de colaborare cu Bogdan Theodor Olteanu, cum ai ajuns în Taximetriști?
Cred că primul contact a fost pe Facebook, cu algoritmul ăsta care te pune în comun cu anumiți oameni, de ajungi la un moment dat să vezi postările unora mai mult decât ale altora. Astfel sunt oameni care intră în bula ta fără să îi vezi vreodată, de fapt, fizic.
Cred că apoi am fost și am văzut un spectacol de-al lui, dar acum stau să mă gândesc dacă asta a fost înainte sau după ce m-a căutat el să dau o probă pentru Taximetriști…
De fapt, cred că ne-am văzut la festival, la TIFF, unde m-a complimentat după ce a văzut un scurtmetraj pe care l-am regizat [Pescăruşul, din 2018 – n.r.] și ăla cred că a fost primul moment în care ne-am cunoscut față în față, după care, probabil la o jumătate de an distanță, m-a chemat la o citire pentru personajul ăsta.
Dădusem, la un moment dat, o probă [un casting pentru un spectacol nefinalizat de Radu Afrim la Apollo111 – n.r.] unde m-am întâlnit profesional cu Alexandru Ion și cred că – adică, el așa pretinde – l-a întrebat pe Bogdan dacă nu i s-ar părea interesant să mă cheme pe mine pentru Ilinca, iar Bogdan a percutat și așa ne-am văzut.
Se ştie că ești foarte selectivă în proiectele în care te implici. Ce te-a atras în mod special la acest text?
Este într-o cu totul altă zonă decât ce am jucat eu până acum, parțial și pentru că, de la momentul în care am jucat tinere, post-adolescente, amante şi aşa mai departe, am făcut o pauză destul de mare, între 28 și 38 de ani. Ilinca este o femeie matură dar un personaj colorat, care nu mi s-a oferit până acum. În momentul în care am citit textul, mi s-a părut interesant că sondează într-o zonă, nu știu dacă să zic socială, pe care nu am acoperit-o și care mi s-a părut ofertant profesional. În plus, nu mai jucasem teatru de mult timp şi am stat un pic să mă întreb dacă mi se mai pare interesant să fac asta.
Mie îmi place mai mult lucrul propriuzis, îmi place mai mult la repetiții și la filmare decât produsul final, spectacolul sau filmul. În cazul ăsta a fost interesant pentru că m-am înțeles foarte bine cu toată lumea din echipă și e cu adevărat foarte plăcut de fiecare dată când ne vedem. Orele alea două pe care le petrecem înainte de spectacol sunt mereu simpatice. E un grup cu care îmi face reală plăcere să mă văd, dar, chiar și așa, pentru mine rămâne mai interesant procesul de lucru decât produsul final.
Dar ce trebuie să aibă un text ca să te determine să îți dorești să te implici în transpunerea lui?
Pentru mine e foarte important cum este scris. Primul contact cu un spectacol sau cu un film, cu ce o să am de făcut și ce urmează să văd pe ecran, este întotdeauna textul. Momentul ăla de ‘mă interesează’ sau ‘nu mă interesează’ se petrece atunci, la citit, asta e clar! Uite, poți să spui orice despre Taximetriști, că e vulgar, că se înjură prea mult, dar este scris fix așa cum vorbesc oamenii și asta mi-a plăcut foarte mult. Bogdan [Olteanu] și Adi Nicolae sunt niște oameni atenți la oralitate, la particularitățile de vorbire, la nuanțele din conversații, astfel că totul pare vorbit… ar putea fi un text improvizat fără niciun un fel de probleme.
La fel se spune și despre filmele lui [Radu] Muntean. De fiecare dată când avem un Q&A, este cineva care zice: ‘Ăsta este un text improvizat? Actorii au improvizat?’. Sunt mereu surprinși când află că este scriptat la virgulă tot ce spunem noi în film. E important pentru mine ca textul să fie bine scris, după care, sigur, vin bonusurile. Poate să fie într-o zonă pe care n-am mai abordat-o până acum, să-mi aducă ceva nou, pentru că nu știu câte roluri o să mai joc de acum încolo și mi-ar plăcea să nu mă repet.
E o combinație magică să ai un text care îți place, care să fie pus de un regizor care îți place, într-o echipă care să fie bună, iar personajul ăla să mai fie și femeie de vârsta ta… Prefer să-mi umplu timpul cu chestii care mă interesează. Vreau să-mi facă plăcere să mă duc la repetiții sau filmare, într-un anumit grup de oameni și cu un personaj care mă distrează sau mă pune pe gânduri.
Cum funcționează însă acest criteriu de selecţie în cazul proiectelor internaționale?
E foarte complicat acum, cu copiii, să mă gândesc că pot să stau plecată de acasă câte două luni, cum făceam înainte. Eram, totuși, o fată de 24-25 de ani şi pentru mine era important atunci să nu-mi refuz șansa să trăiesc într-o altă țară două, două luni jumate sau trei luni, să cunosc alți oameni şi să lucrez în alte sisteme. Era o experiență în sine şi, dacă ce citeam [scenariul] era ok, mă duceam. Și chiar și așa, am refuzat o grămadă de chestii. Din ce am primit, am ales doar ce mi s-a părut că era mai interesant pentru mine în momentul ăla.
Din această perspectivă, crezi, de exemplu, că personajul Maria din Întregalde ar fi fost la fel de interesant pentru tine la prima lectură a scenariului, dacă autorii săi ţi-ar fi fost necunoscuţi, deci nu familiarii Alex Baciu și Radu Muntean?
Clar! Dacă aș fi citit exact același lucru, evident! Eu n-am avut ocazia să primesc scenarii la nivelul ăsta în tinerețe. Este ceva atât de frumos și tangibil în personajul ăsta: o femeie obișnuită, banală, în care se trezește ceva ce o împinge să facă lucruri pe care aparent nu le-ar face niciodată. Ajunge să plece noaptea prin pădure, cu telefonul pe post de lanternă, fără semnal, să caute un bătrân despre care nu știe mai nimic.
Când o vezi, nu pare genul risk-taker şi nu cred că genul ăsta de misiuni umanitare o interesează din același motiv ca pe ceilalți doi care sunt cu ea în mașină. “Ne dăm cu mașinile prin păduri, pe dealuri și văi, derapăm, o scoatem cu nu știu ce“… pentru ea nu asta era componenta principală.
Ea pare că are ceva de ispășit: o să stea pe locul din spate și o să care cu cârca niște saci cu lucruri mai mult sau mai puțin inutile, care ajung la niște oameni care nu par să aibă nevoie neapărat de ele, după care își chestionează până și asta, de fapt… de ce face lucrurile astea. Mă interesează! Da, vă rog frumos, mai vreau, îmi place!
Presupun că intrarea în personaje atât de diferite, precum Ilinca din Taximetrişti ori Maria din Întregalde, are, de la caz la caz, anumite particularităţi. Pe parcursul anilor, în general, ți-ai conturat un anume algoritm de pregătire a unui rol?
Eu nu sunt un Method actor, nu sunt genul care trebuie să doarmă în sicriu ca să joace o moartă. Trivializez, dar nu e felul în care lucrez eu. Construiesc o biografie, mă gândesc la ce a putut să i se întâmple ca să ajungă în momentul ăsta și să facă ce a scris autorul scenariului.
Apoi, de cele mai multe ori, recurg la experiențele mele, care pot să constituie un punct de plecare.
Caut un reper din biografia mea, chiar dacă nu reproduce fidel situația din scenariu. Cred că întotdeauna putem să ne aducem aminte de un moment în care am fost într-o anumită situație, în care am reacționat într-un anume fel, și eu am nevoie de un fel de infuzie din asta, personală, în roluri, după care le combin cu oameni pe care îi întâlnesc, cu gesturi ale oamenilor pe care îi văd.
Cred că e, până la urmă, o combinație între scenariu, oameni pe care îi văd și ale căror gesturi le colecționez, și mine însămi.
Înțeleg că Întregalde a fost primul film în care joci pe care l-ai arătat copiilor tăi. Îi duci și la Taximetriști?
Probabil că da. Au deja o vârstă și, oricum, au fost expuși la cinema de foarte mici, practic au văzut clar mai multe filme decât mine la vârsta lor. Eu, la 11, 12 ani, citeam mai mult, dar asta pentru că am prins alte vremuri, nu aveam unde să văd atât de multe filme.
Pentru că și eu, și soțul meu, lucrăm în domeniu, copiii noștri au văzut foarte multe filme și de adulți și de copii, și Hitchcock, și integrala Miyazaki, și filme polițiste, și science fiction și de groază…
Ilinca din Taximetriști e, practic, primul tău rol principal într-o comedie, nu? Filmografia ta este jalonată până în prezent de partituri eminamente dramatice.
Nici aici nu joc comedie, mă joacă ea pe mine, dar eu nu joc comedie. Deși cred că sunt un om cu simțul umorului și, în particular, sunt amuzantă, nu cred că știu să fiu amuzantă în felul ăla şi pe scenă.
Comedia este foarte dificilă iar eu, deși sînt un actor riguros, nu respect timingul și regulile comediei.
Mă refeream la apetitul tău pentru anumite tipuri de poveşti, fiindcă pari interesată mai mult de cele conectate la realitate decât de exerciţiile de imaginaţie…
Ba, mă interesează şi acestea. Adică îmi place să văd fantasy sau science-fiction dar, profesional, am avut ocazia foarte rar – cred că doar de vreo de două ori – să dau probă pentru filme care mi s-au părut provocatoare şi n-aveau cheie realistă.
Filmul românesc este condiționat de bugetele modeste și a avut alți demoni de exorcizat până să ajungă la fantasy, însă sunt sigură că va urma.
Dar, într-adevăr, dintr-un motiv sa altul, cinema-ul care mă interesează pe mine este mai degrabă cel realist, iar regizorii cu care am avut ocazia să lucrez până acum fac apel mai curând la experiențe personale, pe care le transpun în cheie realistă mai mult decât în cheie fantastică.
După cum spuneam, nu este însă o alegere deliberată, ci pur şi simplu încă nu am citit ceva care să mi se pară atât de interesant din zona asta.
Cu toate aceste crize pe care le traversăm una după alta, cum ți s-a nuanțat în acești ultimi ani perspectiva asupra profesiei?
Cred că în pandemie a existat un moment în care mi s-a părut că suntem complet irelevanți… fix momentul ăla în care s-a discutat cine stă acasă și care sunt lucrătorii esențiali.
Noi intram, evident, la ăia mai puțini esențiali. În perioada aia groaznică, mi se părea foarte interesant că pe de o parte mi se părea că suntem perfect inutili și, pe de altă parte, toată lumea rupea Netflix-ul în două.
În mod natural, toată lumea a încercat escapism și entertaining și tot la “clovni” au ajuns, la neesențiali. Și, ca dovadă că m-am înșelat în privința relevanței artiștilor, peste tot în lume au existat modele de susținere a lor. Toate societățile au încercat, cu mai mult sau mai puțin succes, să-i țină pe o linie de plutire.
În ce mă priveşte pe mine, personal, și cum m-a modificat pandemia… trebuie spus că eu nu am interacționat foarte mult cu mediul profesional nici înainte. Poate pentru că sunt foarte dedicată familiei și mi-e greu să mă desprind fără să mă simt vinovată, sau poate așa sunt eu, mai degrabă anxioasă.
E, acum am oroare și mai mare de aglomerație, fie că vorbim despre cumpărături, petreceri sau gale. Am foarte puține momente în care mă expun, aproape niciodată, dacă nu promovez vreun proiect nou, nu prea dau interviuri și nu mă duc în general la premiere, de exemplu, dacă nu sunt ale mele.
Sunt, cred, destul de discretă, destul de retrasă din mediul profesional.
Practic, ești un anti-star, dar nu mi-e clar cum ai privit lucrurile la început, fiindcă oricine visează cu ardoare să devină actor sau actriță îşi asumă și aspirația implicită că a fi vedetă. N-a fost cazul tău?
Nu știu! Stau să mă gândesc acum dacă e adevărat ce urmează să spun… vroiam să spun că, în momentul în care eram tânără, cred că-mi doream mai multă expunere, dar cred că, de fapt, nu e asta.
Cred că eram mai confortabilă să fiu mai expusă în momentul în care eram mai tânără, după care mi-am dat seama că e OK și să fiu așa cum sunt.
Cred că asta e o chestie pe care o spun mulți actori, că e un fel de terapie, că s-au apucat de actorie ca să își vindece un fel de timiditate.
Eu cred că mi-am construit până la 27 de ani, așa, un fel de persona care vorbea tare, cu toată lumea, era amuzantă și, probabil, mai spumoasă decât sunt acum, dar mi s-a părut epuizantă, de fapt, componenta asta ‘extro’.
Acum mi-e mult mai bine așa. Funcționez bine și în felul ăsta. Și dacă pot să fac ceea ce vreau să fac, în termenii mei, e perfect.
Cu vreo trei ani în urmă, spuneai: ‘Pe mine, ambiția niciodată nu m-a dus, de fapt. Să faci tu ceva să ajungi la, să fii şi tu. Nu.’. Să înţeleg că nu îți definești ambiții nici pentru 2023?
Nu, nu pot să fac asta, pentru că mi-e întotdeauna frică de faptul că o să fiu dezamăgită. Uite, dacă vrei, mai mult decât o ambiție, am o dorință. Mi-aș dori ca anul ăsta să reușesc să filmez și să-mi fac lungmetrajul. Asta îmi doresc cel mai mult în 2023.
Scenariul cu care ai câştigat concursul la CNC este cumva o dezvoltare a scurtmetrajului scris şi co-regizat de tine în 2018, Pescărușul?
Nu, Pescărușul a fost scris de mine și a pornit de la altceva. În timpul în care am crescut copiii, cât am stat acasă în lungul concediu maternal autoimpus, m-am apucat să scriu un pic mai intens decât scriam înainte. Era o poveste despre o imigrantă cu probleme mai complexe decât aveau imigrantele pe care le jucasem până atunci. Îmi imaginam că aș putea-o juca atunci când voi decide să mă reapuc de lucru.
Apoi am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să îl regizez și am încercat să scot din el un fragment din care să fac un scurtmetraj, de verificare, dar era ceva neterminat în el.
Între timp, s-a întâmplat că am găsit un pescăruș la noi în curte care a creat o comoție în mica noastră familie. Alex a zis atunci: ‘De ce nu scrii povestea asta, care să nu aibă legătură cu scenariul tău de lungmetraj?’. Și atunci am scris Pescărușul.
Scenariul pe care l-am depus mai târziu la CNC, cu care am luat concursul de finanțare, și pe care îl pregătim acum, nu are legătură nici cu scenariul meu cu imigranta, nici cu Pescărușul. Este scris împreună cu Alex Baciu și este o poveste despre o femeie care se trezește într-o situație morală dificilă. Îl vom co-regiza și sperăm să-l filmăm în toamna asta.
Ce cadou ți-ai dori de ziua ta, care e pe 21 ianuarie, în afara de premiera din 20 a Taximetriștilor?
Bani, ca să îmi fac filmul! Asta îmi doresc! Finanțatori!
Interviu de IOAN BIG
Foto header & film Taximetrişti: Adi Bulboacă
» Vezi alte articole din capitolul Clin D’Oeil.
