Câştigător deja al prestigiosului Blues Music Award în 2022 pentru cel mai bun chitarist, Eric Gales şi-a adăugat foarte recent în palmares şi un Blues Blast Music Award pentru cel mai bun album de Blues-Rock al anului, Crown, produs de Joe Bonamassa şi Josh Smith, pe care am avut posibilitatea să îl ascultăm pe viu, în cadrul unui concert memorabil susţinut pe scena Open Air Blues Festival Brezoi. Copil-minune a chitarei, care la 16 ani semna deja cu un label pentru LP-ul de debut şi îi atrăgea atenţia lui Santana, Eric Gales a dat însă impresia că se va pierde pe drum datorită dependenţei de droguri, care i-a făcut parcursul artistic impredictibil (dar cu atât mai interesant), nelocalizabil foarte clar ca apetit între Rap (a fost cunoscut inclusiv ca Raw Dawg sau Lil E), Blues-Rock (pe linia Hendrix, Albert King, Stevie Ray Vaughan) şi Blues contemporan cu accente experimentale (Pinnick Gales Pridgen).
De aproape un deceniu însă, ERIC GALES a câştigat lupta cu stupefiantele, iar creativitatea şi energia uluitoare pe care le respiră piesele sale începând cu al 15-lea album, Middle of the Road (2017) şi continuând cu The Bookends (2019), în combinaţie cu formidabilul său talent de chitarist, care îl pune pe acelaşi palier cu Bonamassa, îl îndreptăţeşte să îşi revendice în clipa de faţă locul de drept în familia regală a Blues-ului autentic… prin Crown.
Crown, noul tău album, este foarte consistent prin ce alegi să împărtăşeşti ascultătorilor. Când lucrezi o piesă sau alta, ce apare mai întâi, embrionul melodiei sau ideea pe care vrei să o exprimi prin muzica ta?
Eu plec întotdeauna de la muzică, de la un riff, un acord, o notă, şi construiesc de-acolo. Sigur că am în minte şi o temă sau un subiect, ceva anume despre care vreau să cânt, dar la mine versurile vin de obicei mai târziu. De foarte puţine ori am început de la cuvinte şi asta doar în vremea când făceam Rap. Acolo da, versurile sunt primele, iar muzica vine mai apoi, dar în Blues muzica e la început şi abia pe urmă mă concentrez să găsesc subiecte interesante despre care vreau să cânt.
Spuneai odată că, în muzica ta, ‘I’m not yelling or screaming, I’m just having a conversation.’. Rap-ul, pe care l-ai cantat în adolescenţă, este însă o formă de expresie muzicală mult mai agresivă…
Aşa e, sunt de acord, dar, totuşi, să ştii că Rap-ul ăsta agresiv cu care am crescut eu era parte din viaţa noastră, fiindcă pur şi simplu descriam ce vedeam pe străzi, povesteam în muzică prin ce treceam sau la ce eram martori, totul era despre viaţa reală. Şi da, în lipsa unui cuvant mai potrivit, se poate spune că ne exprimam într-un fel agresiv, dar pentru cei care îşi spun povestea prin Rap totul e agresiv, în primul rând pentru că toată existenţa lor de până atunci a fost fix aşa.
Curiozitatea mea era legată de trecerea ta de la Rap la Blues…
Dar eu încă aparţin acelei lumi, nu am renunţat neapărat la Rap. Eu aleg muzica în general… aleg totul. Blues-ul reprezintă doar drumul pe care mă găsesc eu în momentul de faţă, este opţiunea mea şi voi rămâne de-acum mereu pe drumul ăsta dar, altfel, nu refuz niciun gen muzical, îmi place totul şi aleg totul. Am să rămân pe calea Blues-ul dar, dincolo de aceasta, voi continua să fiu atras de tot ce este muzică.
Crown pare a fi un dublu statement: un manifest împotriva nedreptăţii sociale şi rasiale, evident în Too Close to the Fire, şi unul de natură intimă, de ieşire la suprafaţă, ce indică un reboot radical a stării tale de spirit. Am în minte, de exemplu, You Don’t Know the Blues şi I Want My Crown.
Discul ăsta e despre ultimii 30 de ani din viaţa mea, cu bune şi cu rele, cu succese şi rateuri, cu toate cele prin care-am trecut în lumea asta, şi cred că ne-a ieşit bine din capul locului, că am spus ce aveam de spus. Joe Bonamassa a fost categoric atunci când mi-a zis: ‘Omule, acum e momentul tău de glorie, cel în care îţi iei coroana care ţi se cuvine, aşa că hai să ne concentrăm pe albumul ăsta, iar eu o să fac tot ce pot să te ajut s-ajungi în vârf, absolut tot!’. Am scris toate piesele de pe Crown în timpul pandemiei, când s-au întâmplat o mulţime de evenimente care au pus lumina pe diviziunea rasială, pe conflictele care mocneau de multă vreme, care şi-au scos capetele hidoase la iveală atunci când Trump a fost ales preşedinte şi le-am putut vedea cu toţii. Acum situaţia s-a mai îmbunătăţit, dar sunt încă multe de făcut.
Am auzit că ai început să înregistrezi pentru album la scurt timp după ce ai aflat de uciderea lui George Floyd.
Aşa e. Am început în ziua de după incident, dar, să ştii… lucrurile astea se întâmplă la noi de ani de zile, de ani şi ani! Ce s-a petrecut cu George Floyd nu a făcut decât să mai adauge jar în focul ăsta. În cultura noastră am văzut incidente de felul acesta de mult prea multe ori şi aproape am obosit de regularitatea cu care se consumă. Doar întâmplarea a făcut ca George Floyd să fie filmat în timp ce era bătut şi omorât, dar gândeşte-te de cate ori s-a întâmplat acelaşi lucru şi n-a fost nimeni în preajmă să vadă. Oamenii care au culoarea pielii ca a mea sunt victime ale agresiunilor rasiale de prea mult timp. Strămoşii mei, familia mea, au trecut prin multe, au văzut multe, iar cercul ăsta vicios trebuia spart odată şi-odată, şi George Floyd a fost cel care a făcut ca întreaga lume să exclame ‘Nu e corect!’, nu e cool. Statele Unite ar trebui să fie o societate model pentru toate ţările lumii, dar nici nu ştii câte se-ntâmplă la noi, lucruri care ar fi trebuit corectate de multă vreme… oamenii de culoare au fost şi mai sunt ţinta inechităţilor şi brutalităţii de atâţia ani.
Eu am norocul să am la dispoziţie o bază, o platformă, iar publicul meu se întâmplă să fie predominant alb, aşa că m-am gândit la ce aş putea eu să fac să spun şi celorlalte rase despre cum e să-ti duci viaţa ca om în America, atunci când ai culoarea mea, pentru că albii nu au atâtea griji ca noi, iar noi trăim de atâta vreme cu nedreptăţi… şi încă o nedreptate este aceea că un om a trebuit să moară ca să se pornească schimbarea. A fost extrem, extrem de frustrant. Nici nu mai ştiu în ce stare eram când ne pregăteam să începem lucrul la album, dar când am auzit de ce s-a întâmplat cu George Floyd s-a schimbat dintr-o dată toată traiectoria. Nu toate cântecele mele vorbesc despre problema asta dar da, sunt unele piese prin care am vrut să iau atitudine, să spun că focul asta arde cu vâlvătaie mare, că sunt chiar multe lucruri în neregulă pe lângă situaţia rasială… dar sunt pe album şi piese care vorbesc despre triumful în faţa problemelor ivite în viaţă, despre cum am supravieţuit, am şi un cântec despre soţia mea, deci cred că albumul este complex şi vorbeste despre existenţa noastră ca oameni în general.
Fiindcă ai amintit-o pe LaDonna, soţia ta, înţeleg că a fost dragoste la prima vedere. Ce crezi că a văzut sau vede la tine?
Ce vede la mine? Habar n-am, cred că-mi vede sufletul… în spatele armurii mele sunt o persoană foarte sensibilă şi emoţională, care le vrea binele tuturor. Cu siguranţă ea a văzut asta pentru că, într-adevăr, povestea noastră este, la începutul ei, una chiar foarte, foarte scurtă. Totul s-a petrecut foarte rapid. Ne-am cunoscut într-o zi şi peste două luni eram căsătoriţi. Săptămâna viitoare se împlinesc 10 ani de când ne-am luat. Am trecut prin multe împreună cu soţia mea. Tot ce fac e să iau viaţa cum este ea, pas cu pas. Aici, la Brezoi, am venit să cânt cu ea – percuţie şi voce de acompaniament -, cu Cody Mansfield, zis şi ‘Smoke Face’, la chitară bass, la tobe e Nick Hayes, iar la clape şi backing vocal e Jonathan Lovett.
Cu întunericul lăsat în urmă, ce te face acum să zâmbeşti în viaţă?
Nepoţica mea, sunt bunic, ea este numărul 1 în familie! Apoi muzica, cu siguranţă muzica. Zâmbesc atunci când îmi ies lucrurile cum aş vrea eu, când n-am griji sau stress. Sigur că ceea ce e să fie va fi, dar e bine atunci când nu am o teamă că lucrurile o iau pe drumul greşit. Vreme de 30 de ani am trăit cu frica asta în fiecare zi, şi e foarte bine să nu mai ai norul ăsta negru deasupra capului. Eu mă inspir acum din tot şi din toate, nici n-am cum să ştiu ce poate ieşi când mă prinde inspiraţia. Îmi place totul, muzica, totul, mă las purtat de inspiraţie, unde mă duce – acolo ajung.
Joe Bonamassa este co-producător al discului Crown. De cât timp sunteţi prieteni?
Ne-am cunoscut în anii ’90 şi am fost amândoi extraordinar de impresionaţi unul de celălalt. A fost realmente incredibil! Am păstrat legătura aproape în permanenţă în ultimii 10 ani, dar am reluat-o ceva mai strâns prin 2018 sau 2019, cred… şi de-atunci suntem din ce în ce mai apropiaţi. E foarte bine! Iar albumul Crown a contribuit la rândul său la cimentarea prieteniei noastre, pentru că amândoi am vrut să dăm tot ce-avem mai bun, iar lucrul împreună ne-a unit şi mai mult.
Dacă tot vorbim de vechi prieteni, anul acesta se împlinesc 30 de ani de când Santana un fel de “naş” al tău…
Santana a venit la o cântare de-a mea, când eram, practic, doar un copil… îţi dai seama ce onoare a fost pentru mine! A fost super-impresionat de mine şi a vrut să facem cunoştinţă, aşa că ne-am întâlnit, bineînţeles, şi de-atunci am continuat să ţinem legătura… am corespondat aproape zilnic o bună bucată de vreme. Mai ales după ce tatăl meu a murit acum doi ani, Carlos Santana a fost tot timpul alături de mine, sprijinindu-mă cu orice aş fi avut nevoie. Făcuse o promisiune şi s-a ţinut de cuvânt… chiar şi în prezent vorbim tot timpul.
Să închidem scurta şuetă cu ceva impresii despre doua albume ale tale, radical diferite, atât de Rap-ul de început, cât şi de Blues-ul din prezent, ce contribuie la conturarea imaginii tale de muzician complex. Primul ar fi The Psychedelic Underground, din 2007…
Albumul acela a fost ca o călătorie de explorare a ceea ce putem crea muzical ca tandem, pe care am făcut-o împreună cu Mike Varney, doar noi şi chitările noastre. Shrapnel Records a fost casa de discuri cu care am lucrat. Pe mine, personal, The Psychedelic Underground m-a ajutat să rămân în atenţia publicului, întrucât treceam printr-o perioadă mai sumbră, iar cântecele de pe disc nu erau nici pe departe mainstream, nu erau foarte accesibile, dar ne scoteau foarte bine în evidenţă modul în care ne mânuiam chitările. Am avut mare noroc că am putut să înregistrez albumul ăsta, pentru că am putut să-mi păstrez relevanţa în lumea muzicii.
Un alt album al tău ce ar merita redescoperit este Pinnick Gales Pridgen din 2013, pe care l-ai tras cu prietenii tăi din King’s X şi Mars Volta.
Acela chiar a fost un album fantastic! Nu cred că am putea vreodată să-l ducem şi să-l interpretăm în turnee, întrucât avem fiecare vieţi foarte diferite şi programul nostru nu s-a putut suprapune deloc până acum, mai ales în ultimii ani, dar ce-a ieşit pe discul ăsta e cu adevărat extraordinar. Dacă s-ar putea, albumul ăsta ar merita cântat integral pe stadion. Am umple stadioane, serios! Pur şi simplu, a fost o adunare gen supergrup, a fost realmente uimitor! Am scos din noi piese pe care le putem cânta absolut oriunde şi oricând pe planeta asta. Super… fantastic!
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Katrena Wize
