“MR. TURNER” (2014, r: Mike Leigh)
Biopic amplu, de peste două ore şi jumătate, dedicat ultimilor ani din viaţa pictorului peisagist englez J.M.W. Turner (perioada 1828-1851), cel supranumit “pictorul luminii”, precursor romantic a Impresionismului, celebru în egală măsură pentru lucrările sale în ulei şi pentru acuarele. Se spune că ultimele sale cuvinte, pe patul de moarte, au fost: “The sun is God”. Individualitate excentrică, ursuză şi singuratică, Turner este profund afectat în urma decesului singurului său prieten adevărat, propriul tată, care, ultraprotector, s-a îngrijit timp de ani buni de chestiunile administrative şi financiare, oferindu-i artistului toată susţinerea şi întregul confort necesar pentru peregrinările sale creative.
În ciuda recunoaşterii profesionale (membru influent a Academiei Regale de Arte, clientelă – inclusiv cu sânge albastru – din belşug) şi a popularităţii sociale şi mondene, pictorul devine din ce în ce mai introvertit şi înstrăinat de mediul familiar (inclusiv de opulenta-i locuinţă pe care o împarte acum doar cu o menajeră credincioasă şi devotată, ce acceptă fără crâcnire să îi satisfacă inclusiv nevoile sexuale), iar escapadele sale incognito în provincie se înmulţesc, din Cornwall până în West Sussex. Moare cu dorinţa ca lucrările sale să rămână în patrimoniul public britanic şi să nu fie ascunse în obscure colecţii private de peste Ocean.
Timothy Spall (“Harry Potter”, “The Last Samurai”), care, timp de doi ani, a studiat special pictura pentru acest proiect, este excelent în cel mai important rol a carierei sale de până acum (de altfel, a câştigat pentru acesta şi premiul de interpretare la Festivalul de la Cannes în 2014) şi îl conturează pe Turner de o manieră magnetică şi subtilă în care egoismul (ex. tratamentul arogant sau condescendent aplicat unor colegi de breaslă precum John Constable sau Benjamin Haydon, mai puţini apreciaţi de către contemporanii lor), dublat de misoginismul epocii (ignorarea imperială a sorţii propriilor copii făcuţi cu văduva Danby, utilizarea pur animalică a serviciilor oferite de femeia în casă, legătura de o afectivitate rece şi aproape abstractă cu Sophia Booth, o altă… văduvă) copleşeşte.
Din punctul meu de vedere însă, “Mr. Turner” rămâne doar un film foarte frumos şi… atât. Mike Leigh (“Secrets & Lies”, “Another Year”) alocă mult prea puţină importanţă definirii surselor de inspiraţie şi talentului artistic (mai degrabă Turner ne este prezentat ca un expert al tehnicilor plastice, decât ca un creator posesor a unui har colosal) în detrimentul portretizării omului, portretizare pe care o tratează într-un stil liniar, cvasi-documentar. Contextul social, deşi bine “desenat”, este atât de amorf, lipsit de încărcătură emoţională şi de dramatism încât se detaşează chirurgical de personaj, fiind absorbit de fundalul peisager.
Chiar acceptând opţiunea cineastului pentru realista punere în scenă a lentorii vieţii în Anglia victoriană, “Mr. Turner” poate fi considerat un film extrem de lung în condiţiile în care spune câte ceva despre un om, dar aproape nimic despre arta sa. Ca de exemplu… nu se explică reacţia publică foarte critică, aproape vehementă, la cea de-a ‘treia perioadă’ a sa, legarea de catarg nu creează niciun declic neiniţiaţilor apropo de legătura cu celebrul tablou “Snow Storm”, apoi, deşi esenţială, apetenţa sa pentru culorile proaspete şi nu pentru cele durabile e ignorată, polemica legată de Claude Lorrain în care este implicat alături de criticul John Ruskin pare mult ‘teatralizată’ etc.
Pentru a fi ceva mai inteligibil, filmul ar trebuit vizionat după o minimă documentare, dar, dacă am face asta, în fond… de ce am mai avea nevoie de film? În afara performanţei uluitoare a lui Timothy Spall, cel puţin pentru încă un motiv: imaginea absolut superbă semnată de Dick Pope (nominalizat la Oscar şi BAFTA şi câştigător la Cannes), colaborator veteran al lui Mike Leigh (“Topsy-Turvy”, “Vera Drake”), care compensează în majoritatea cazurilor lipsa de substanţă a scenariului “original”.
Pe de altă parte, cred însă că o vizită de trei ore la Tate Gallery din Londra este mult mai relevantă decât vizionarea lui “Mr. Turner”. Eu m-am ataşat de picturile sale răsfoind pe vremuri albumul de 40 de lei apărut la editura “Meridiane” în 1976, în introducerea căruia Vasile Nicolescu scria: “Dramaturg al luminii, pictorul a trăit cu intensitate nevoia şi speranţa descătuşării ei. Răsturnând realul în profunzimile visului, el a ridicat în fond visul la înălţimea realului.”. Încercaţi să îi descoperiţi arta înainte de a fi fascinaţi de om. Sau… cum suna finalul ariei favorite a lui Turner – pe care o fredonează şi în film – din “Dido’s Lament” al lui Henry Purcell: “Remember me, but ah! forget my fate“.
Text de IOAN BIG
