Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 31/08/2022
Clin D'oeil Muzică Artă & Cultură / Performing arts

CLIN D’OEIL | TEODORA BRODY-ENACHE: “Jazz-ul nu mai este pentru mine obsesie… este fiinţare”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | TEODORA BRODY-ENACHE: “Jazz-ul nu mai este pentru mine obsesie… este fiinţare” Share CLIN D’OEIL | TEODORA BRODY-ENACHE: “Jazz-ul nu mai este pentru mine obsesie… este fiinţare”
TEODORA BRODY-ENACHE


Posesoare a unei voci excepționale și a unei tehnici vocale unice în lume, Teodora Brody-Enache reprezintă o valoare de anvergură internațională a culturii și artelor performative, care nu contenește să ne surprindă prin căutările ei muzicale inovatoare, ce o poartă, pe firul doinei, de la eclectice sonorități etno și jazz la muzică clasică și experimente de avangardă.

Teodora Brody-Enache, care va împlini 55 de ani pe 30 septembrie, reușește cu adevărat să unească lumi într-un continuu quest de explorare ale rădăcinilor sunetelor, pe care le distilează în alambicul său spiritual după formule doar de ea știute și exersate, pentru a obține esențe care trancend orice barieră de comunicare interumană.

Întrucât Green Hours JAZZ Fest debutează pe 1 septembrie cu concertul Teodorei Brody-Enache in memoriam Voicu Rădescu, iar regretatul fondator al boemului hub cultural a avut în anii ’90 un rol semnificativ în lansarea artistei, am invitat-o pe Teodora la un periplu prin lumile ei, prin varii locuri, vremuri și muzici care i-au rămas în suflet şi memorie.

TEODORA BRODY-ENACHE

Foto: Cătălina Flămînzeanu

 

După o vară în care ai cântat inclusiv la Tescani de ziua lui George Enescu, ai un început de septembrie încărcat, cu 3 live-uri în 4 zile, Green Hours Jazz Fest la Bucureşti, Dichis’n’Blues  la Tulcea şi Jazz in the Park la Cluj. În ultimii ani ai fost însă o rara avis în concert… cum să interpretăm această revenire pe scenă? 

Cât eram în țară, era mult mai ușor să fiu prezentă peste tot și să particip și la viaţa cluburilor și festivalurilor dar, în momentul în care am plecat, am început să mă focusez pe anumite proiecte care cereau și timp, și energie, și o anumită direcționare. Eu m-am gândit de multe ori la călătoria asta a mea muzicală… a fost ca și cum aș fi primit un one-way ticket pentru o călătorie în care nu știu stațiile, nu știu ce urmează. Nu am fost fidelă unui anume stil, unei anume abordări, unei anume forme de exprimare, pentru că eu sunt un spirit foarte liber şi atunci trebuie să experimentez.

Creativitatea e așa o forță imensă, că mă sfârtecă pe dinăuntru, deci nu pot să mă repet, ştii? Din momentul în care am făcut un proiect, mă gândesc deja la următorul. Sunt hărăzită cu o creativitate foarte mare, iar ultimii ani au fost, cumva, legați foarte mult de abordările clasice, de mixtura asta între jazz, clasic, doină, și m-au ținut cumva mai departe de scena de jazz de care eram legată și unde publicul mă știa și mă putea localiza foarte bine. Acum însă a venit așa, ca o explozie, o dorință de joacă și de bucurie, și am acceptat tot ce mi s-a propus [concertele], pentru că din toamnă va începe iar o acțiune foarte mare în viața mea.

Păi, dacă din toamnă începe un proiect foarte mare în viața ta, atunci poate îmi spui ce cadou intenționezi să îți faci ţie însăți până atunci, de ziua ta, pe 30 septembrie.

Ce frumos! Mulți ani mi-a făcut o mare plăcere să se potrivească, așa, de ziua mea să cânt. Mi-a plăcut asta, să se potrivească. Nu să caut eu ori să aleg, ci să se potrivească, pur şi simplu. Acum însă, de ziua mea, îmi doresc să am pacea minții, și liniștea, și așezarea, încât să îmi găsesc rezervorul de energie… am nevoie de energie, de sursa din care să mă pot adăpa, iar aia nu poate să vină decât din liniște. A fost foarte multă agitație în ultima perioadă, foarte multă agitație, și acum îmi doresc liniște ca să pot să mă inspir de acolo și să mă duc mai departe.

Cânţi la Green Hours în memoria lui Voicu Rădescu, care a scos în 1999 primul tău disc, Jazz Behind the Carpathians cu Johnny Răducanu, şi, ceva mai târziu, Meaning of Blue. Ce a reţinut memoria ta pregnant din relaţia cu Voicu?

El avea grijă de acest duo, ştii? Atunci de-abia era începutul meseriei de manager în muzică – în România nu se cunoștea -, cred că erau primii pași, iar el a fost un deschizător de drumuri… pentru că el a fost ca un manager al nostru. Ne iubea, îl iubeam, era o tandrețe între noi. Îl apăra foarte mult pe Johnny și ținea la el foarte mult. Am avut foarte multe activități împreună cu Voicu, țin minte că am fost la Leipzig, la Târgul de carte, la München, dar și în România, bineînțeles. E o perioadă a începuturilor mele și încă simt aripa lui… el era așa, ca o protecție. Când suna Voicu la telefon era o veste bună și era întotdeauna ceva frumos.

TEODORA BRODY-ENACHE

 

Timp de decenii ai fost expusă unei multitudini de experiențe și de lumi, de microuniversuri muzicale. Privind în urmă la asemenea episoade, cum funcționează memoria ta, ce tinde să păstreze? Căci presupun că nu reușești să înmagazinezi chiar tot.

Nu… și nici nu îmi doresc. Poate ceea ce mă caracterizează pe mine în viața asta, în toate aspectele, este dorința de a dărui. Asta este foarte pregnantă și se simte pe scenă. Câteodată, după concert, îmi vine să îmbrățișez oamenii, simt o nevoie a sufletului de a da cât mai mult… pe care nu o conștientizam înainte. Și atunci, cea mai mare bucurie, cea mai mare dorință de a înmagazina această bucurie în ființa mea, e momentul în care am reușit să dăruiesc fără limite, fără frici și fără restricții mentale, pe care, de foarte multe ori, mi le-am pus. Asta este ceea ce înmagazinez și ceea ce-mi amintesc… ceea ce îmi place.

Tot ce m-a supărat, tot ce m-a deranjat – asta s-a întâmplat de multe ori fiindcă, în orice sector al vieții, ai oameni care apar și îți pun, de fapt, oglinda a ceea ce ai tu de învățat în viața asta, care îți creează niște amintiri neplăcute – uit tot… uit tot! Nu știu ce mecanism e ăsta. Ori am iertat tot, ori am uitat tot. Dar ce păstrez în amintire, și asta nu mi-o poate lua nimeni, este momentul în care am reușit să dăruiesc pe deplin. Asta în toate relațiile, nu numai cu muzicienii.

Cu niște ani în urmă, îmi spuneai că, citez, “tinerețe, inconștiență, prea mult jazz… mai târziu am urât jazz-ul. A venit din pasiune și l-am alungat tot cu forța pasiunii.”. Dar, după cum se vede, chiar dacă l-ai alungat la un moment dat, nu ai scos jazz-ul complet din memorie.

Sămânța asta a jazz-ului este în mine… se manifestă, înțelegi? Deci îmi place Jocul în lumină. Fără restricţii, fără definiţii, fără pattern-uri. De aceea, la un moment, dat am urât jazzul. Pentru că, pentru mine, jazzul este Joc şi atunci nu regăseam jocul, ci doar pattern-ul. Îl iubeam – pe El, Jazz-ul -, dar nu cunoşteam altă abordare decât prin pattern… o iubire cu năbădăi. Mă chinuia asta şi nu mă regăseam… plângeam după fiecare concert căci nu mă găseam în iubirea asta. Eram “ucenică“ la Johnny  Răducanu & Friends, dar sămânţa de jazz era în mine încă înainte de a-l cunoaşte. În tot ceea ce făceam, eram… Jazz.

Știi cum a fost atunci? Din iubire mare și din pasiune am simțit că mă încorporează, n-am mai avut loc de mine, nu mai știam cine sunt, eram obsedată, cum toți muzicienii de jazz sunt. Pentru că ei sunt îndrăgostiți până la obsesie de jazz. La un moment dat, pentru că am avut o perioadă mai dificilă în viață, am simțit nevoia să înțeleg cine sunt eu și ce legătură internă am eu cu muzica, fără alte persoane, fără obsesii, și fără atașamente. Am simţit-o ca pe un blocaj și atunci am avut nevoie să o arunc. Am ars CD-uri, am ars partituri, n-am mai vrut, am zis: “Niciodată!”. Apoi, m-am liniștit. Am început să am legătură cu esența mea și dialoguri cu mine însămi și mi-am dat seama că nu acolo era problema, nu în legătura mea cu jazz-ul. Acum, toate s-au așezat și e un joc, îmi place chiar să revin la repertoriul de atunci.

TEODORA BRODY-ENACHE

Foto: Cătălina Filip

 

A fost deci un început peste care nu ai trecut uşor…

Pentru nimeni începutul nu e ușor, iar eu am avut o ucenicie alături de Johnny Răducanu când nu știam nimic, fiindcă nu avusesem nicio intersecție cu jazz-ul înainte de a începe să cânt cu el. Și am intrat în jungla asta – cum am denumit-o eu -, doar animată de o dorință imensă. Îmi doream foarte mult și nu scoteam din mine poate nici 10% din cât îmi doream eu… aveam foarte multă neîncredere și nu puteam să o spun și să o manifest. În jurul meu erau Alin Constanţiu, Johnny [Răducanu], Jean [Stoian], niște personalități muzicale, o trupă bună, iar eu eram ‘cel mai mic’, care trebuia să fiu solista, adică trebuia să degaj o anumită energie de care publicul are nevoie. Nu puteam să zic “Hei! Eu de-abia am învățat note astăzi!”.

Vocea mea era pe o octavă, nu făcusem absolut nimic înainte, căzusem de la Matematică direct pe scena unde trebuia să fiu un star, să fiu cineva care aduce și ține steagul alături de Johnny… şi, ca atare, am suferit foarte mult. Mi-era dor să cânt jazz, tânguiam de dor, dar, când ne întâlneam, era doar suferinţă. Johnny a exprimat foarte bine asta, “Tudoriţa cântă pe viaţă şi pe moarte”, dar nimeni nu înţelegea. După fiecare concert plângeam, dar nu puteam să arăt asta, nu puteam să am prieteni printre muzicieni, pentru că te simți foarte fain împreună cu ei, dar… să nu îi iei acasă, ştii cum se zice. Deci începuturile nu au fost ușoare și evoluția mea a venit pas cu pas.

Am muncit foarte mult ca să pot să aud ceea ce cântă cu adevărat sufletul meu și cred că de-abia acum se simte o anumită împlinire în ceea ce fac. După ce m-am rupt şi de Johnny şi de jazz, am început să înţeleg cum vine toată povestea, câtă nevoie am de Joc şi că cel mai bine mă joc prin Sunet. Călugării cantorieni spuneau că “Sfântul Duh vine prin sunet”. Cred asta şi mi se revelează acest adevăr. După nişte ani buni, revin cu plăcere, cu intensitate, la tot ce am iubit, totul e acolo, în memoria mea. Astăzi, Jazz-ul nu mai este pentru mine obsesie… este fiinţare.

TEODORA BRODY-ENACHE

Foto: Cătălina Flămînzeanu

 

Jazz-ul, în esența lui, este expresia fundamentală a libertății de expresie, deci pare niţel paradoxal faptul că, în parcursul tău de maturizare creativă, ai ajuns la muzica clasică, care îngrădeşte, e precis structurată, plină de norme şi canoane. De ce un spirit liber ar alege muzica clasică pentru a-şi exprima zborul?

Foarte bună întrebare. Nu m-am gândit la asta. Da, e foarte ciudat. În primul rând, muzica de jazz este o exprimare a libertății interioare, dar, la ora asta, în ea este foarte mult pattern. Dacă iei un muzician care este împătimit de jazz, iar eu am cântat cu foarte, foarte mulţi, nu poți să-l scoți din 2-5-1, din pattern-ul ăla de improvizație… nu poți să-l scoți! Ori eu vreau să ajung în rădăcina mea, am nevoie de muzicieni care în clipa aia zboară cu mine și foarte puțini muzicieni de jazz sunt cu adevărat creativi, ei se joacă în pattern-ul ăla. Teoretic, ai voie să te duci oriunde, dar, de fapt, ești limitat. Spiritual, să poți sări din energia aia și să te duci, de exemplu, în pământ sau să te duci să simți cerul… asta nu se întâmplă! Iar eu asta am căutat tot timpul, fără să o știu. Ştii, când ești fericit, nu ai timp să te întrebi de ce ești fericit. Pur și simplu îți trăiești fericirea.

La fel, cântând ‘clasică’ în modul în care o cânt acum, mă simt liberă și nu am avut de ce să mă întreb “Dar de ce mă simt liberă?”. Așa cum îti spuneam, acest one way ticket al călătoriei mele muzicale e ca un bilet de tren care mă duce pe un drum care urcă, urcă, urcă… e tot mai greu drumul, dar se face tot mai multă lumină. Şi caut lumina! Am atâta nevoie de lumină în viața mea… poate fiecare are nevoie, dar eu o caut cu frenezie. Nu știu unde mă va duce – ăsta e, poate, singurul lucru pe care îl pot exprima clar -, dar mă duc după lumină și primul semnal mi l-a dat nevoia de sunet, un sunet clar, frumos, puternic, care, precum niște aripi puternice, mă poate duce oriunde vreau eu. Mă poate duce în picaj acolo jos, jos, unde am mare curaj să răscolesc printre dureri, printre suferințe, frici… dar apoi ŞTIU că urcă – alchimizând totul, transformând totul într-o celebrare a vieții, a spiritului. Şi lucrând sunetul, rafinându-l mii și mii de ore, prin rezonanța aceasta m-a dus către armonii celeste, către lumina de care ziceam. Muzica clasică, o mare parte a ei, este acolo, în lumină.

E adevărat că, având în față o partitură grea, ‘înnegrită’, te întrebi cum să te simți liber? Dar abordarea mea este așa… din acea partitură îmi întind aripile și nu mă las manipulată de scriitură, ci o reconstruiesc din tot ceea ce sunt eu. Aduc jazzul, aduc doina, aduc un pattern african, și le aduc nu din concept mental, ci pentru că acolo, în studiul meu, mă adâncesc în ființa mea, în esența mea, și acolo e TOT. Acolo găsesc TOT. Şi iese organic, iese ca un joc, iese în armonie. Şi, mai ales, iese în LUMINĂ! Eu mă joc cântând Patetica. Mă joc cântând Rapsodia întâi… mă joc și asta îmi este esențial. Astea sunt cuvintele pe care le pot folosi ca să acopăr această întrebare.

TEODORA BRODY-ENACHE

 

Neîndoielnic însă, ai avut nevoie de modele sau referințe care să îți alimenteze această căutare…

În primii ani am avut-o ca model pe Ella Fitzgerald, căci a trebuit să învăț de la cineva, eu venind total deschisă și neavizată în această nouă versiune a vieții mele, după care am cunoscut Doina luată de la Maria Tănase și Maria Lătărețu… apoi am continuat fără modele. Astăzi, nu știu pe nimeni să facă ceea ce fac eu. Dacă tu sau oricine altcineva găsește similitudini, aș fi fericită să aflu și eu, pentru că eu îmi urmez nevoia sufletului. Urmând strict sufletul, ceea ce faci devine autentic, indiferent că ari pământul sau cânți o arie de Bach. ‘Proclamation of the Soul’ prin ceea ce faci, mi se pare esențial pentru viață, orice te-ai decis să faci în această viață!

Când ajungi acolo, în centrul tău, nu mai ești legat nici de pattern și nici de partitura lui Enescu. Și atunci am nevoie de muzicieni care să înțeleagă asta și să zburăm trecând peste toate, dar păstrând totuși rigoarea sunetului, sunetul ăsta care să-ți permită să te duci, să te înalți, să cobori… eu am nevoie de libertate în sensul ăsta!

Doina iti este o fidelă parteneră de viață muzicală, pe care ți-ai asumat-o iniţial ca o reprezentare a rădăcinii românești din tine, dar, cu trecerea timpului, s-a universalizat. Pe discul tau, Sound of the ROOT, ne transmiţi că “undeva, în adâncul nostru, împărtășim aceeași rădăcină”… 

Doina este o poartă prin care am simțit că pot intra într-o explorare care continuă şi-acum, deci nu m-am oprit la muzica tradițională românească, fiindcă am simțit filonul ăsta al doinei ca fiind foarte adânc, având niște conotații ancestrale. Deci eu, prin doină, nu simt că mă duc în rădăcină românească, simt că mă duc în acea zonă ancestrală, fără de istorie, în care nu este nici măcar cuvânt.

Eu am început, de exemplu, prin a cânta Doina fără cuvânt. Nu mai contează cuvântul, nu mai are istorie… asta urmăresc deopotrivă ca artist și ca om. Nu mă mai localizez, nu mai sunt într-o anumită zonă geografică, într-o anume zonă culturală, eu ating oamenii prin doină și prin… sunetul meu. La care am lucrat enorm, că altfel eram limitată şi, fiind limitată, stăteam foarte mult în frică: că nu știu să improvizez, că nu sunt bună, că nu-mi sună vocea. În momentul în care am scăpat de fricile astea, am simțit că sunt în zona aia, dar pentru asta lucrez și în viața privată, meditez, fac qigong… exercițiile mele vocale nu sunt canto, ci au o conotație spirituală. Este calea mea spirituală. Ei, în momentul în care am deschis poarta aia și am intrat, acolo am găsit tot. Acolo e, de exemplu, și rădăcina lui Joca, brazilianul [percuţionistul Joca Perpignan, cu care Teodora Brody-Enache a înregistrat Sound of the ROOT (2019), dar şi Unifying Worlds (2021) – n.r.], și am simţit că noi doi avem o conexiune care nu mai este doar muzicală, ci mult mai adâncă, iar muzica lui braziliană se potrivește foarte bine şi cu doina mea, dar și cu pattern-ul ăla african.

Şi atunci, acolo, nu e o ne-omogenizare, ci o adunare la nivel spiritual. Sau, uite, am făcut de curând varianta vocală a Pateticii lui Beethoven şi, când am lansat-o, cineva de la radio m-a întrebat: “Cum de aud doina în Patetica?”. Nu e un proces mental, adică să iau partitura clasică și să zic “Aici improvizez, că aici e jazz.”, nu, iau partitura și o studiez, o studiez, o studiez și, la un moment dat, ceva din ea mă duce, de exemplu, spre improvizația jazz-istică și găsesc acel 2-5-1, sau, altădată, simt rădăcina că gâlgâie și atunci devine doină, dar… nu e doină, e cântul ăsta ancestral, devine asta. Și apoi, când îl facem, la sfârșit, este o Patetică pe care o poti urmări cu partitura dar nu e Patetica, înțelegi? Atunci ce e? Nu-i nici cross-over, nici altceva… nu știu ce e.

TEODORA BRODY-ENACHE

Foto: Alex Gâlmeanu

 

Apropo de această permanentă explorare a ta în varii spaţii muzicale, de la Enescu şi Bartók la cântecul tradițional indian sau pattern-urile din jazz, ce trebuie să aibă o asemenea lume ca să simţi imboldul de a o îngloba în propriul tău univers? 

Condiția numărul unu în viața mea este cea pe care o aminteam adineaori… ‘Proclamation of my Soul’. În momentul în care eu sunt în legătură cu sufletul meu, Universul îmi aduce lucruri și intru în flow, adică, uneori, aleg eu – văd ceva care-mi place foarte tare și atunci simt nevoia să încorporez, mă gândesc că asta aș putea-o cânta cuiva – sau, alteori, cum s-a întâmplat, de exemplu, cum am ajuns la Enescu… fără să vreau, fără a avea în minte “De-acum mergem pe clasic!”, căci nu m-am gândit nicio clipă la asta. Dar am avut concert cu Stanley Jordan, iar el mi-a spus: “Hai să facem Dansurile românești ale lui Béla Bartók”, că atunci le-am început, cu Stanley Jordan. Nu le mai ascultasem, da? Sunt o începătoare în multe aspecte și îmi dau seama de asta, aşa că atunci mi-a trimis sau mi-am găsit eu partiturile, am început să le studiez și… am cântat Béla Bartók. După aia, de la Bartók, cum am ajuns la Enescu?

Nu pentru că asta aş fi vrut. M-a chemat directoarea Muzeului Enescu, unde am cântat de atâtea ori cu Johnny [Răducanu], și mi-a zis: “Hai, că este ziua lui George Enescu, nu vrei să vii să cânţi?”. Eram deja în legătură cu Călin Grigoriu, cu care am făcusem Profetul [compozitorul şi chitaristul Călin Grigoriu a fost unul dintre performerii musical-ului din 2017, compus de Teodora Brody-Enache, inspirat de poemele filosofului şi poetului libanez Kahlil Gibran – n.r.], l-am rugat să-mi facă o transcripție pentru voce și pian sau alt instrument – el e foarte bun în asta -, mi-a trebuit doar o săptămână să studiez ce mi-a dat și… a curs. Deci, în cazul ăsta, la întrebarea ta “Cum funcționează?”, răspunsul e simplu: a apărut asta, am luat-o, am încorporat-o. Ce nu îmi place, refuz și dau la o parte, iar ce simt că pot face și îmi face plăcere, intru în ea. Poate să fie un tablou, poate să fie o carte, poate să fie o partitură… nu contează.

TEODORA BRODY-ENACHE

 

Unifying Worlds. Dincolo de inspirație și de creativitate, demersul de a uni lumi prin muzică presupune un efort aproape sisific. Cum funcționează, în cazul tău, procesul? Instinctiv sau există, totuşi, unii algoritmi?

Sunt foarte conștientă că sufletul meu se exprimă foarte bine prin sunet și prin muzică… am această credință. Iar în momentul în care știu asta, am o intuiție absolut miraculoasă, mă duc exact unde trebuie şi chiar dacă e o ușă închisă, ştiu, o ocolesc sau o deschid. Am încredere în asta și, ceea ce vine după deschiderea acelei uşi, este normal. Uite, am deschis ‘uşa’ Enescu, după aceea am fost invitați la Festivalul Enescu [în 2019 şi 2021] și-am zis: “Ce mai cântăm? Hai să vedem, hai să facem și asta.”. Din momentul acela, începe prelucrarea.

Primul lucru este deci impactul cu ceea ce se întâmplă, ce-mi aduce Universul prin intuiție, după care aprofundez, se deschide, și, dacă vreau să-l transform într-un proiect mai mare, muncesc acolo. Am lucrat la Patetica un an de zile ca să pot să înregistrez. Nu e numai instinct pentru că, după aceea, merg, așa, ca o albinuță, și culeg, apoi explorez zona aceea… și acolo stau mai mult, până vine un alt input. Când vine alt input, imediat m-am dus în zona nouă, adică nu m-am localizat, să spun că de-acum fac numai clasică, nu.

Dar cum îți gestionezi energia şi timpul? Fiind înclinată să dai prioritate căutărilor tale în muzică, cum îţi ordonezi restul vieții? 

E foarte greu, pentru că apar foarte multe lucruri şi nu știu să-mi manageriez proiectele. Fac câte un proiect mare și consistent și după aceea, în loc să-l dezvolt, să îl duc mai departe, să-l plimb pe scenă… vine altul. În momentul ăsta, cred că am 5-6 proiecte foarte importante, cu care am făcut doar câteva spectacole și abia acum am început să le culeg răspunsurile, dar creativitatea mă duce mai departe și creez un altul.

Uite, să-ți dau un exemplu: am fost în Las Vegas și am înregistrat albumul Transfiguration [2016] cu Benny Rietveld. Când am venit înapoi, pe avion, am început deja să lucrez la discul pe care l-am făcut apoi cu Theodosii Spassov, Incantations, din Béla Bartók. Eram obosită, nu dormisem cinci nopți de stres, că am avut o frică acolo când am făcut Transfiguration cu Benny Rietveld, şi pe avion, în loc să dorm, am stat tot timpul trează pentru că îmi veneau idei de la Bartók pe care le făcusem cu Stanley Jordan înainte cu un an. Total nelogic! În loc să mă bucur și să dorm, eu cântam și mi-am deschis telefonul și îmi veneau ideile trecute, așa, prin doină, din Béla Bartók, pe care, după două luni, le-am înregistrat cu Theodosii la Cluj.

TEODORA BRODY-ENACHE

Foto: Alex Gâlmeanu

 

Fiindcă a revenit în discuţie doina, de ce crezi că, indiferent de forma în care ar fi transmisă, are capacitatea de a uni lumile, fiindcă fascinează publicul de oriunde, chiar unul care nu e neapărat bine pregătit muzical?

Eu zic că doina este gospel-ul românesc și vine din forța asta a noastră, care e amestec de suferință cu dor, cu speranță, cu credință. Asta e forța noastră românească, aici e forța! Nebunia asta de a fi sperat de a ajunge iar să-ți vezi aripile, cred că asta o avem ca popor… și speranța, și credința, toate sunt. Nu înseamnă că, de fiecare dată când auzi doina, ajungi în starea aia. Doina, dacă o percepi ca muzică tradițională românească… atât, este – cum ai spus – fascinantă. Dar dacă te duci – eu așa o simt – și mai adânc și găsești sursa de unde a fost, de unde a venit doina, de unde bolborosește acolo, sursa aia care e fără cuvânt, aia captivează, aia paralizează.

Am cântat doina așa în foarte multe contexte, iar lumea nu mai aplaudă, reacţionează cu o înțelegere mult mai adâncă. Anul trecut, în vară, am înregistrat în străinătate cu o orchestră foarte importantă proiectul cu Enescu şi Bartók şi am avut două zile în care am tras ca un erou, că nu știam să cânt cu orchestra, era prima oară. La sfârșit, după ce am terminat tot proiectul, producătorul a zis: “Cântă o doină!”. Nu era în proiect. Mi-a fost foarte greu, îmi venea să plâng de oboseală și nu aveam cum să plâng. Dacă plângeam, mi se făcea frică și mi se făcea milă de mine. Am cântat și, instinctiv, am simțit că e ceva acolo, iar în momentul în care am cântat-o și a capella, deci fără ei, s-a lăsat liniște între muzicieni – oameni foarte rafinați, care ascultă tot felul de muzici -, deci nu mai era mentală percepția. Am simţit în alea patru minute tot ce am trăit eu de când am început să cânt jazz și, când am terminat, producătorul a zis: “Asta va fi prima piesă de pe disc!”.

Deci prima piesă de pe viitorul meu disc e Doina a capella. Atunci am realizat, încă o dată, ce e doina. Nu e un cântec, e o călătorie. Când intri în starea aia și dacă se cântă cum trebuie – fiindcă se poate ca inclusiv eu să nu fiu conectată cu mine însămi -, dacă s-a intrat pe frecvența aia, acolo e ceva magic! Eu nu cânt doina strict din perspectiva rădăcinii românești, eu mă duc mai mult dincolo de asta… unde e o încărcătură fenomenală, care te devastează!

Interviu de IOAN BIG

Foto header: Alex Gâlmeanu

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.