Pe fondul unei muzici electronice atemporale, pe holul unui ospiciu, o pacientă se tânguie repetat: “No one will hear you scream!” (peste ani, marketingul francizei “Alien” nu a avut de făcut decât să adauge două cuvinte, “In space”, la începutul propoziţiei şi uite-aşa a rezultat sloganul pentru filmul devenit clasic al lui Sir Ridley Scott). Imaginea se mută apoi pe profilul unei tinere, Arletty, aflate la volan în miez de noapte, susţinută de vocea din off care explică motivul călătoriei: regăsirea tatălui, artist plastic, autoexilat de mulţi ani într-un cătun izolat de pe malul oceanului, după o lungă relaţie avută exclusiv prin intermediul corespondenţei scrise. Tranziţia se face apoi brusc, odată cu apariţia albinosului asociat crimei din benzinărie şi şocantul (vizual) interior Pop-Art – tablouri uriaşe, excepţional studiate şi amplasate ca şi susţinere a perspectivei şi amplificare a mărimii spaţiului… un soi de Andy Warhol care îl reinterpretează în tonuri întunecate pe Edward Hopper – a casei pictorului, care creează sugestia suprarealistă a unui mediu urban şi social artificial populat, în contrast cu solitudinea apăsătoare a mediului natural (la a cărei stranietate contribuie şi animalele împăiate din casă)…
Relevantă pentru mediul în care se desfăşoară, în cea mai mare parte, naraţiunea, este scena balansoarului cu jocul camerei de filmare între siluetele/figurile pictate şi cele reale. Un film lent, care intrigă şi captivează, care te poartă ca cinefil de la Carl Theodor Dreyer la David Lynch. Nu exagerez deloc… “Do you want a ride?/Yeah, what the hell?/Do you like Wagner?”. O bijuterie cinematografică a genului Horror, controversată şi subevaluată tocmai datorită faptului că nu explică absolut nimic, spectatorului lăsându-i-se întreaga libertate de interpretare. Arletty (Marianna Hill) îşi caută tatăl dar tot ce descoperă în casa acestuia este un jurnal în care acesta scrie de viziuni coşmareşti din ce în ce mai dese, de faptul că temperatura corpului său sugerează că este… mort-viu, precum şi de împlinirea unui secol de la prima apariţie al unui “dark stranger”.
Tânăra acceptă să găzduiască conjunctural un trio de hedonişti condus de misteriosul aristocrat Thom (Michael Greer), aparent obsedat de legenda “lunii însângerate” şi de întrunirile localnicilor de pe plajă, pe care le numeşte “The Waiting”. În fiecare noapte, în casă şi în jurul acesteia se întâmplă lucruri stranii care, aşa cum spuneam, sugerează… dar nu explică nimic, lăsând totul la nivelul imaginaţiei celui din faţa ecranului. Nu este un film care să conţină violenţă explicită în doze masive după cum s-ar putea presupune, ci unul care, la nivel visceral, transmite nelinişte şi induce o agitaţie interioară într-un fel rar întâlnit pentru o producţie realizată la începutul anilor ’70. În final, nu ai habar dacă Arletty a fost vie (sau nu) de la început sau totul este rezultatul modului pur subiectiv în care ai perceput naraţiunea. Mă opresc aici cu detaliile… We sit in the sun and wait. We sleep. And we dream. Each of us dying slowly in the prison of our minds.
“Messiah of Evil” trebuie musai descoperit de către amatorii de poveşti sumbre, fie şi doar pentru două scene absolut memorabile: 1.) Supermarketul. Mediul urban real (oraşul), pustiit de oamenii transformaţi în vampiri-zombie, care, în hoardă compactă, se îndoapă cu carne la raionul de specialitate din supermarketul cătunului dar nu refuză o fleică proaspătă (victima este mai întâi muşcată de gât apoi devorată). Scena este formidabilă, cu ‘cravatele negre’, cu un aspect rezonabil de uman… vampiresc, ce fugăresc vânatul printre rafturile cu mii de produse, ca într-un spectacol coregrafiat de dans Step (susţinut sonor de un mix de Jazz asociat cu sunetul zecilor de pantofi pe pardoseală), amintind de ceea ce, în viitor, urma să fie “Shaun of the Dead” al lui Edgar Wright. “Messiah of Evil” poate fi luat de asemenea în considerare ca o influenţă posibilă a abordării sarcastice apropo de consumerism din “Dawn of the Dead” al lui George Romero, din 1978. 2.) Cinematograful. Pe ecran rulează un Western, “Kiss Tomorrow Goodbye”, şi pe măsură ce trece timpul, sala se populează cu zombie ce vizionează cuminţi pelicula până la a-şi ataca în final prada.
Fără a fi lipsit de coerenţă – aspect foarte important! -, atât ca scenariu (scris de tandemul Willard Huyck-Gloria Katz, înainte de a fi adoptat de… George Lucas pentru care a creat “American Graffitti”, “Indiana Jones and the Temple of Doom” şi chiar infamul “Howard the Duck”), cât şi vizual (responsabil a fost Jack Fisk, cel care, ulterior, avea să lucreze cu David Lynch, Terrence Malick şi Brian De Palma), “Messiah of Evil” este împănat de trimiteri, referinţe şi influenţe, de la “Donner Party” (grupul de pioneri americani aflaţi în drum spre California în 1846 care au devenit canibali pentru a supravieţui iernii) din care ‘Mesia’ este unul dintre cei rămaşi în viaţă, la “Profeţia Lunii Însângerate” asociată cu tetrada eclipselor complete, de la numele protagonistei (cel al actriţei franceze devenită faimoasă pentru rolul din filmul lui Marcel Carné din 1945, “Children of Paradise”) până la comportamentul său într-o atmosferă halucinantă ce aminteşte de Kafka, E. A. Poe şi H. P. Lovecraft. Un film fascinant de văzut şi revăzut. De final, o sugestie: dacă v-a plăcut “Messiah of Evil”, încercaţi şi “Lemora: A Child’s Tale of the Supernatural” al lui Richard Blackburn, tot din ’73. Plus o temă-încuietoare: depistaţi-l in filmul lui Huyck pe Walter Hill (“Last Man Standing”, “48 Hrs.”), în singurul său cameo din întreaga carieră!
Text de IOAN BIG
