Vestea că Andy Flecher, unul dintre fondatorii Depeche Mode, a murit, a șocat fanii Depeche Mode din întreaga lume.
În decembrie 2020, revista Sunete a editat o ediție de colecție, dedicată trupei britanice. Iată textul scris de Valentin Moraru despre Andy Flecther.
Care a fost rolul lui Andy Fletcher în trupa Depeche Mode? Sau măcar o seamă de lucruri interesante, pe care poate nu le știai despre el.
Andrew John Leonard Fletcher, pe numele său întreg, este singurul dintre cei doi membri fondatori ai trupei care mai face parte și în prezent din formație. Celălalt este Vince Clarke, pe care Andy l-a cunoscut pe când desfășura activități de misionar religios în cadrul Boys‘ Brigade (un fel de cercetași religioși). Se întâmpla la finele anilor ‘70, când prin mica localitate Basildon (orășel din estul Londrei, construit în anii ’60) nu era mai nimic de făcut. Astfel că, deși nu aveau pregătire muzicală, cei doi s-au apucat de făcut muzică în garajul familiei Clarke. Vince avea un sintetizator, iar Andy cânta la chitară bas. Sau cel puțin așa se spune. Acesta din urmă l-a cooptat pe Martin Gore, iar cu toții l-au convins și pe Dave Gahan, apoi instrumentele au devenit în exclusivitate electronice. Se năștea astfel trupa Depeche Mode, iar Andy era cofondator.
După „dezertarea” lui Vince, în trupă a venit și primul muzician, în persoana lui Alan Wilder. Acesta a fost angajat de către trupă, a făcut parte din ea, însă nu a fost niciodată cu adevărat pe picior de egalitate cu fondatorii. Acest lucru s-a văzut și s-a făcut simțit dintotdeauna. Spre exemplu, în anii ’80, pe măsură ce trupa cunoștea din ce în ce mai mult succes, rolurile în formație erau cât se poate de clare. Dave Gahan era frontman-ul, vocea, Martin Gore compozitor, textier și interpret ocazional, iar Alan Wilder ducea greul producției muzicale. Rolul lui Andy nu a fost niciodată clar definit. Poate de responsabil cu buna dispoziție! În studio și în concerte, cei trei colegi ai săi păreau să facă toată treaba. De altfel, Andy nu a ascuns niciodată adevărata dimensiune a rolului său. Mai în glumă, mai în serios, în celebrul documentar 101, regizat de regretatul Donn Alan Pennebacker, Andy spune: „Martin’s the songwriter, Alan’s the good musician, Dave’s the vocalist, and I bum around”.
Acum, dacă ești fan, știi foarte bine că nu e chiar așa. Știi că, spre deosebire de alte trupe, Depeche Mode a funcționat un deceniu și jumătate fără manager. Și că-și făcea și un titlu de glorie din asta, la un moment dat. Iar toate treburile legate de organizare, de la turnee la înregistrări, plus relația cu mediul exterior în general, de la presă la fani și alții, cădeau în sarcina unui birou condus de Andy. Asta până la jumătatea anilor ’90, când a căzut și el victimă celui mai lung și obositor turneu Depeche – Devotional.
Legendarul turneu care aproape a distrus trupa l-a consumat serios și pe Andy. După aproape doi ani pe drumuri, acesta a suferit o depresie majoră și undeva între concerte programate la Manila (Indonezia) și Honolulu (Hawaii, SUA), a decis că el trebuie să meargă acasă, la nevastă și copii, la Londra. Gurile rele spun că depresia a avut și alte cauze, respectiv cum că ar fi pierdut și niște bani din acțiuni, într-un crah. În fine, Daryl Bamonte – prieten al trupei, roadie și apoi tour manager – povestește în jurnalul său de turneu cum l-a anunțat Andy de pe o zi pe alta că va trebui să-i ia locul pe scenă, cum s-a pregătit el în camera de hotel sub îndrumarea lui Alan Wilder și cum i-a ținut el cu brio locul pe scena Depeche. Adică relativ ușor
După a doua „dezertare” din Depeche, cea a lui Alan Wilder, în 1995 și în plină criză personală a solistului Dave Gahan (dependent de heroină), un rol vital în resurecția trupei l-a avut Andy Fletcher. Poate sună ciudat, dar în mod sigur dacă Andy nu acționa ca un liant, formația nu mai apuca multe zile. În 1996 a fost înregistrat, cu chiu, cu vai, albumul Ultra, un material discografic excelent, lansat în 1997. A fost o perioadă în care numai energia lui Andy, dorința sa de a merge mai departe și energia investită în acest lucru au făcut ca și ceilalți doi colegi de trupă să-și dorească la fel.
Anii au trecut, banii s-au făcut la loc, deși Andy nu s-a dovedit a fi prea inspirat în investiții. De exemplu, pentru un timp a fost și patron în HoReCa. A avut un restaurant denumit Gascogne, situat în cartierul londonez St. John’s Wood, la doi pași de celebrele studiouri Abbey Road. N-a ținut mult.
În anii 2000, pe când Depeche Mode își lua câte o pauză de trei-patru ani între albume și turnee, Andy și-a umplut timpul cu altceva. Și-a lansat propria casă de discuri, Toast Hawaii, și a semnat cu duo-ul electro feminin CLIEИT. Nici această investiție n-a ținut prea mult. În 2006, „toast”-ul era deja ars. Iar atunci, Andy și-a umplut timpul cu două turnee în care în sfârșit era și el în prim-plan. A jucat cu mare stângăcie rolul de DJ, dar a încântat și amuzat fani de pretutindeni.
În cea de-a patra decadă a istoriei Depeche Mode, Andy a avut, în sfârșit, un rol bine definit. Este portavocea trupei, fiind de departe cel mai intervievat membru al acesteia, în ciuda faptului că prezintă mai puțin interes în comparație cu mai solicitații Gahan sau Gore. Contribuie și în studio cu părerea, iar pe scenă are același joc dintotdeauna. Doar că a mai adăugat în ecuație ba câte o țigară, ba o banană, elemente ce i-au consolidat un profil artistic mai degrabă ilar.
În concluzie, rolul lui Andy Fletcher în Depeche Mode poate fi măsurat pe două axe. Cu două instrumente: unul care indică gradul de responsabilitate și unul care măsoară simțul umorului. Iar Andy excelează în ambele direcții. A, și bate de rupe la șah, se zice.
