Odată cu declanşarea obsesiei popularului autor de SF Michael Crichton (“Germenul Andromeda”, “Sfera”, “Terminalul uman”) pentru parcurile tematice ca metafore pentru microstudii sociale plecând de la apetitul consumerist şi dependenţa de tehnologie în care protagoniştii sunt alimentaţi psihologic prin exacerbarea propriilor fantezii (scenariul original la “Westworld” îi aparţine şi nu reprezintă adaptarea vreuneia dintre cărţile sale publicate în prealabil), se încheie în mod dramatic o perioadă de glorie din istoria legendarului studio de film M.G.M., responsabil de lansarea lui John Wayne în Western în “The Great K & A Train Robbery” din 1926 (cu Tom Mix în rolul principal), dar şi de “Billy the Kid”/1930 şi “Big Jack”/1949, ambele cu Wallace Beery, “Vengeance Valley”/1951 cu Burt Lancaster sau epicul “How the West Was Won”/1962).
Pentru a continua să îşi finanţeze diversele investiţii (inclusiv MGM Grand Hotel-ul său din Las Vegas), investitorul Kirk Kerkorian, cel care avea să cumpere în 1981 inclusiv compania United Artists, a lichidat în doar 18 luni patrimoniul lăsat după un efort de trei decenii de către Louis B. Mayer. Alocarea unui buget meschin pentru acest ultim proiect explică aspectul desuet şi tributar din punct de vedere estetic anilor ’70 al acestui film (scenografie, vestimentaţie, numărul limitat de figuranţi, ş.a.m.d.), care, în mod uimitor, reuşeşte totuşi să îşi conserve însă potenţialul de interes în evoluţia Pop culture cel puţin din perspectiva a două aspecte: “Westworld” a fost primul film din istorie care a utilizat imagini generate de computer, acum intrate în jargonul curent al cinefililor ca C.G.I. (‘Computer Generated Imagery’) şi are o poveste extrem de originală, cu trimiteri de substanţă valabile chiar şi acum, la nivelul consumatorilor mileniali… aşa că nu e de mirare dezvoltarea sa post-2000 într-un serial de televiziune, câştigător pe parcursul a primelor trei sale sezoane a nu mai puţin de 7 premii Primetime Emmy.
Ajungem la esenţa plot-ului pentru a explica obsesia pentru parcurile de distracţii a lui Michael Crichton, o efemeră ‘second life’ imaginată atunci de tânărul scriitor inspirat de o vizită în parcul Disney şi de experienţa sa personală cu… “Piraţii din Caraibe”. De la Corporaţia Delos care promite în “Westworld”, o ficţiune din 1970, “The vacation of the future, today!”, mai exact incursiunea escapistă în Imperiul Roman, epoca medievală şi în Vestul Sălbatic, se va ajunge peste ani, în secolul 21, până la franciza “Jurassic Park”, concoctată de Michael Crichton, cel iubitor de Science-Fiction, împreună cu cineastul Steven Spielberg, în care gladiatorii, cavalerii şi pistolarii au fost înlocuiţi de dinozauri. Pe noi însă, în acest caz, ne interesează doar… Westworld-ul din ‘73 (“The complete recreation of the Western frontier of the 1880s”, după cum clamează filmul promoţional din aeronava ce transportă turiştii), parte a reţelei de trei staţiuni construite în mijlocul deşertului Mojave, inaugurată de afacerişti pe principiul jocului ‘de-a cowboyii şi indienii’, cu diferenţa că… “this time, it is for real”.
Oamenii pleacă de acolo uşuraţi de 1000 de dolari pe zi dar încântaţi, unul dintre turişti fiind excitat de exemplu că a împuşcat şase oameni, de fapt nu oameni… ci roboţi programati să se comporte, să comunice, ba chiar să şi sângereze ca orice om în carne şi oase. Aici, dincolo de problemele financiare (puţinele filmări din Romanworld s-au realizat în grădina defunctului actor Harold Lloyd), după cum bine remarca Nick Zegarac în 2013, mai apare una de ordin conceptual peste care se trece mai greu cu vederea, “there is Crichton’s script, too ambitious for these insurmountable shortcomings and ultimately flawed in its key premise; creating fantasy worlds where guests can indulge their whims to either murder or have sex with robots. After all, how can a human guest be entirely certain that the ‘person’ they are shooting or taken advantage of in other ways is, in fact, only a machine and not another human guest? The script allows for the simple identification of the robots by examining their hands that have not been ‘perfected’ as yet.”, dar trebuie ţinut cont de faptul că aceleaşi restricţii bugetare au făcut ca pelicula să pară subdezvoltată (durata sa totală nu depăşeşte 85’ şi există date certe că din ea s-a tăiat fără acordul lui Crichton cel puţin un sfert de oră), iar spectatorul rămâne cu frustrarea că scenaristul-regizor ar fi avut mult mai multe de spus. Probabil că şi de aici se trage succesul surprinzător de mare al serialului TV avându-i acum în distribuţie pe Thandie Newton, Aaron Paul şi Jeffrey Wright.
Revenind la povestea originală… după ce îşi lasă cuminţi hainele moderne în vestiar şi se echipează în cowboy cu ajutorul recuziterilor, doi prieteni din Chicago amatori să ucidă cu gloanţe adevărate nelegiuiţi pe uliţele pline de praf ale Vestului Sălbatic (nu pot confunda oamenii cu maşinăriile pentru că armele nu se declanşează odată îndreptate spre corpuri cu temperatură internă ridicată, iar potenţialii oponenţi sunt reprogramaţi în timp real astfel încât să satisfacă pe deplin dorinţele turiştilor, dar… “In some cases, they have been designed by other computers. We don’t know exacly how they work.”) şi să îşi facă de cap cu prostituatele ‘de modă veche’ (chiar dacă sunt pline de cabluri în interior): John Blane (James Brolin), care mai trecuse odată prin experienţa ‘vestică’, şi avocatul Peter Martin (Richard Benjamin), un soi de greenhorn în acest joc (ex. îi cere naiv un Martini cu doar o felie de lămâie în pahar barmanului-robot din saloon, interpretat de veteranul Wade Crosby – “Arizona”/1940, “Rough Riders of Cheyenne”/1945), sunt transportaţi cu diligenţa cu un secol în trecut, mai exact dintr-un viitor 1983 în anul 1873 (în ambientul prefabricat populat de roboţi şi nu în timpul istoric, căci nu ne aflăm în “Back to the Future”-ul lui Robert Zemeckis… asta luând în considerare amuzaţi că pe dosul carafei de apă din camera de hotel ‘autentic’ scrie… “Pennsylvania, 1874”).
Alături de ei este cazat un bancher ochelarist care se visează şerif, interpretat de popularul actor de comedie Dick Van Patten (ce, în afara serialelor TV gen “Rawhide”, apăruse deja în două lungmetraje Western, “Joe Kidd” şi “Dirty Little Billy”, ambele din 1972). Va ajunge să îşi vadă visul cu ochii. Am menţionat personajul pentru că “for such a dark-themed film, it’s surprising how much humour there is throughout, most of it coming from the peripheral characters. The new sheriff in town especially is a joy, a scene with him practising his quick draw in front of a mirror a particular highlight.” (Mark Oakley, 2008). Nimeni nu ştie cine este om şi cine e robot fiindcă toţi sunt străini unul de altul şi, în teorie, nici un biped nu poate fi rănit în staţiunea turistică (deşi nu se menţionează vreo lege a roboticii… Asimov dixit) astfel încât Westworld este “the best amusement park in the world!”, dar asta doar până când la tejgheaua birtului apare durul om în negru (omagiu adus prin vestimentaţie personajului său Chris Adams din “Cei şapte magnifici”/1960), Pistolarul/The Gunslinger (Yul Brynner – “Invitation to a Gunfighter”/1964, “Adiós, Sabata”/1970) care spune sictirit uitându-se pieziş la Peter: “Get this boy a bib. He needs his mama.”. Acesta îl împuşcă într-un duel bărbătesc după care, euforic, ajunge cu John să sărbătorească împreună cu fetele din locanta lui Miss Carrie (Majel Barrett – serialul “Bonanza”), care, deşi au microchipuri în piept, nu se comportă cu mai multă ipocrizie sau insensibilitate decât prostituatele care îşi asigură subzistenţa… umană (şi nu mă refer aici exclusiv la sexul practicantului sau la cea mai veche profesie ‘certificată’ din lume).
În vederea cotidienei rutine “The Resort activation”, noaptea, roboţii vătămaţi (umanoizi şi animale) sunt băgaţi în service pentru reparaţii, spre îngrijorarea crescândă a inginerului-şef (Alan Oppenheimer – “Little Big Man”/1970) faţă de creşterea accelerată a numărului de defecţiuni constatate la nivelul unităţilor lor centrale (“an infectious disease of the machineries”, aluzie – acum evidentă, atunci mai puţin – la viruşii informatici). Tandemul de turişti din Est se transformă într-unul de desperados veseli după ce-l mai împuşcă odată, a doua zi, pe resuscitatul Brynner (“We can do whatever we want”), Peter evadează din închisoarea cătunului cu explozibil adus de o metisă, John îl ciuruieşte pe bătrânul Şerif, după care ambii chefuiesc printr-o bătaie asezonată cu multe sticle de whisky, cu accente pronunţate Slapstick, în cârciuma satului. În spatele afacerii, lucrurile nu stau însă atât de bine deoarece roboţi din toate cele trei lumi, fie aceştia şerpi cu clopoţei sau fecioare din castel prezintă simptome comportamentale de evoluţie independentă al A.I., nemanipulabile de către echipa de tehnicieni, în ciuda tentativelor de menţinere sub control cu ajutorul tehnologiei.
Unele dintre ‘maşini’ încep să reacţioneze ‘uman’ contra-atacând, rănind şi ucigând oameni (“Sir, we don’t have control of the robots at all.”). Provocarea la duel pe străduţa pustie al imperturbabilului Gunslinger (sursă ulterioară de inspiraţie pentru personajul Michael Myers din “Halloween”-ul lui John Carpenter), devenit un soi de proto-Terminator cu acuitate senzorială tip Predator, este de această dată reală şi se încheie violent şi dramatic. Ba chiar… sulfuros şi arzător, iar unor le pică realmente… faţa. Criticabil prin înşiruirea de contradicţii (ex. un robot bea tacticos alcool şi se simte bine, iar altul bea apă şi se scurtcircuitează), prăfuit (discutabilul labirint subteran cu aer psychedelic) şi sărăcăcios (lentilele argintii de contact al androidului Brynner ba apar… ba dispar), “Westworld” rămâne cu toate acestea, datorită conceptului formidabil, una dintre referinţele majore ale Western-ului SF în cinematografie, ce reuşeşte să transmită, fie şi doar parţial, un mesaj acut legat de isteria speciei umane ajunsă dominată de tehnologie. După cum bine sublinia Kathy Yakai în eseul său “Michael Crichton, Reflections of a New Designer”, publicat în revista Compute! în februarie 1985, “I don’t see technology as being out there, doing bad things to us people, like we’re inside the circle of covered wagons and technology is out there firing arrows at us. We’re making the technology and it is a manifestation of how we think.”.
Impactul în Pop culture al ideii autorului de SF este subliniat şi de cele care au urmat, un sequel de calitate discutabilă, “Futureworld” (1976), care parazitează reţeta primului şi nu are absolut nicio legătură cu autorul dar inedit prin cameo-ul ‘Gunslinger’-ului Brynner, apoi un serial din 1980 creat pentru CBS de Crichton, “Beyond Westworld”, care s-a oprit după doar cinci episoade (‘Gunslinger’-ul acum redenumit ‘Gunfighter’ devine doar parte exotică a fundalului pe care se desfăşoară povestea inventatorilor de androizi), şi, mult mai recent, serialul “Westworld” care a debutat în 2016 pe HBO, produs de J.J. Abrams (“Lost”), Jonathan ‘Person of Interest’ Nolan şi Jerry ‘The Karate Kid’ Weintraub, cu o distribuţie impresionantă (alături de Ed Harris ca interpret al ‘Omului în Negru’, îi avem pe Anthony Hopkins, Evan Rachel Wood, Jeffrey Wright, Thandie Newton, James Marsden, etc), supervizat de Michael Crichton, care a şi scris scenariul primelor zece episoade pentru a fi sigur că povestea se clădeşte în spiritul conceptului iniţial. “Westworld”-ul lui Crichton rămâne în mod incontestabil un Western Science Fiction care merită (re)descoperit nu doar de către fanii cu apetit pentru arheologia celor două genuri cinematografice.
