Marú s-a născut practic pentru publicul larg odată cu lansarea EP-ului ei de debut, The Richest Girl in Town, dar confirmarea faptului că este o compozitoare-interpretă extraordinar de talentată şi posesoare a unei voci cu totul aparte a venit în 2019 cu LP-ul Welcome Love Back, după o serie de cântări live în care a împărţit scena inclusiv cu Nouvelle Vague şi Morcheeba. MARÚ este în fapt cel mai recent proiect personal a Dianei Moraru, tânără dar experimentată cantautoare a cărei nou asumată identitate artistică o plasează în spaţiul Soulful Pop.
foto © Andrei Muşat
Diana Moraru este absolventă de chitară clasică Magna Cum Laude a Musik und Kunst Universität der Stadt din Viena care, în prima parte ai anilor 2000, concerta deja pe scena Ateneului Român şi în festivaluri internaţionale de muzică de cameră, pentru ca, exact acum un deceniu, să opereze o schimbare radicală de parcurs muzical începând colaborarea cu HaHaHa Production şi artişti ai popularului label – Smiley, Giulia, Sore -, în calitate de compozitor. În paralel, Diana a continuat să scrie muzică pentru sufletul ei dar şi să se implice în varii alte proiecte, precum participarea din 2015 în cadrul sextetului a cappella Blue Noise în finala pentru Eurovision. Timpul a trecut, sperăm că şi ce-a fost mai greu din pandemie, şi odată cu revenirea în sălile de concert unde sperăm să o putem asculta cât de curând pe Marú cântându-ne pe viu Welcome Love Back, am considerat binevenit un update al poveştii sale şi, drept urmare, am provocat-o pe DIANA MORARU la un dialog informal despre “lumile” ei muzicale. ce constituie un microunivers realmente aparte.
Diana, ai găsit între timp “jungla” pe care o căutai când ai compus piesele pentru albumul Marú, Welcome Love Back?
Este o continuă căutare. Toate piesele scrise de mine încep de la o căutare, de la un gând pe care l-am avut sau, poate, o trăire. Într-o seară, stăteam cu prietena mea Helen – cu care am și scris piesa [Jungla] – și, pur şi simplu, ne gândeam ce înseamnă să ai oamenii tăi şi că e bine să te înconjori cu oameni care sunt de încredere, mai ales în ceea ce facem noi, în muzică. Ce tare e să ai un trib al tău de care să simți că aparții și că, oricum, lumea e ca o junglă, fiecare face ce poate, cum poate, şi parcă nu mai e niciun rost al valorilor. Nu mai ești apreciat, valorile s-au inversat și te simţi ca în junglă, răzbeşti cum poți. Important e să ai tribul tău, haita ta. Așa am început să ne gândim la piesă. Legat de muzică, eu cel puțin am ideea asta că inspiraţia vine de undeva, ca dintr-o altă lume, și cel mai frumos moment e acela în care ești doar tu cu chitara și îți vin versurile pe o melodie, pe acorduri, fără să gândești… și atunci ar trebui să existe un ceva mai mare decât noi, ceva care și pentru mine să aibă un rost, un sens. Asta cred că e ideea cântecului, a căuta printre lumi trăite deja, adică alte lumi prin care am fost sau ne-am plimbat, prin tot praful de stele, prin cosmos… și așa mai departe. Am încercat să păstrăm chestia asta că între bine și rău, între gând și fapte, între cer și ape, ce se întâmplă la mijloc… să găsești întotdeauna echilibrul.
Înțeleg că ești într-o permanentă căutare dar… ai sentimentul că ai avansat?
Am sentimentul că sunt mai liniștită… sau încerc să îmi găsesc echilibrul ăsta. Pe măsură ce înaintez în vârstă simt eu că se mai așează lucrurile, adică nu mai am toate neliniștile și toate căutările de la douăzeci și un pic de ani. Încerc să fac să vină creația dintr-o parte pozitivă, mai mult decât, să-i zic, una de suferință, cum tindeam să cred că trebuie să se întâmple un act creator.
Revenim la “lumile trăite deja”. Prima lume a ta a fost cea a copilăriei și adolescenței, adică lumea muzicii clasice. Cum a început love story-ul tău cu muzica?
Îmi aduc aminte cum am început, când am intrat la Şcoala de Muzică la 6 ani, dar am conștientizat că-mi place cu adevărat abia după foarte mulți ani de studiu sistematic. Cred că pe la 10-12 ani mi-am dat seama că sunt bună, chiar dacă deja îmi spuneau profesorii asta sau aveam rezultate bune la concursuri. Abia atunci am simțit eu că atunci când am o chestie pe care nu o pot exprima în cuvinte, scăparea mea este muzica. Dacă aveam o supărare, o emoție negativă, și simțeam că nu pot să trec peste ea, aveam tendinţa să o las deoparte și mă refugiam în studiu. Toate lucrurile pe care nu le puteam depăși sau vorbi – că așa era generația, nu te duceai la părinți pentru orice lucru pe care îl simțeai sau care te neliniștea -, orice emoție pe care o întâmpinam în anii respectivi la școală sau în grupul de prieteni mă făcea să mă refugiez în studiu și simțeam că, de fiecare dată, aveam un progres în muzică, făceam un pas înainte, pentru că uitam de toate celelalte, eram doar eu cu muzica. Simțeam că totul se rezolvă așa, aveam lumea mea, nu mă mai deranja nimeni, nu mă mai certa nimeni, nu trebuia să mai dau nicio explicație, pentru că eram eu… în muzică.
Privind retrospectiv, ce ți-a dat și ce nu ți-a dat această lume a muzicii clasice?
Muzica clasică mi-a dat o anume disciplină și mi-a dat înțelepciunea că lucrurile bune se fac în timp și că altă scurtătură nu există. Ce nu mi-a dat? Nu mi-a dat libertatea de a experimenta și de a ieși un pic din tipare. Nici măcar în liceu, când am început să mă joc luând cărți de poezii din bibliotecă și încercând să pun poezii pe acorduri iar părinții sau profesorii îmi spuneau: ‘Ce faci? Pierzi timpul aiurea? Nu, treci la studiu și lasă prostiile!’. Am început să cânt la pian și mai târziu cu chitara și, la fel, și profesoara de pian și profesorul de chitară ziceau ‘stick to the plan’ când eu îi rugam să experimentez niște acorduri, că nu mă învăța nimeni chestia asta. Beatles era mult prea simplu și eu trebuia să mă dezvolt într-o altă direcție, spre muzica… mare. Ulterior, după ce am terminat și facultatea, m-am înscris eu la un master cu specializare în muzica Pop-Jazz și acolo mi s-au deschis alte lumi. M-am gândit ce am făcut eu până la vârsta de 20 și ceva de ani şi am realizat că am studiat muzică clasică și… nu știu să interpretez. Că, dacă-mi ia cineva partitura din față, nu știu să improvizez, nu știu să mă bucur de muzică. Pentru că ce e valabil în muzica clasică nu e valabil în Jazz, sunt două lumi complet diferite. O întâmplare amuzantă a fost că la cursurile de Jazz eram cu colegii – ei deja erau buni, erau din grupul de jazz-işti, iar eu veneam și făceam doar cursurile de teorie – iar ei se mirau: ‘Nu pot să cred! Ştii să cânți Bach după partitură, ce tare! Incredibil!’, că ei nu puteau să facă chestia asta. ‘Cântă-ne! Cântă-ne!’ Şi eu le cântam Bach iar ei începeau să improvizeze pe Bach-ul meu, dar într-o manieră încadrată în forma muzicală, adică aveau un gust și un simț muzical extraordinar… și eu nu puteam să fac ce făceau ei, aşa cum ei nu puteau să cânte ce cântam eu, nu puteau citi o partitură. Sunt două abordări diferite. Revenind, clasica mi-a oferit deci rigurozitate însă nu mi-a oferit posibilitatea de a explora. Chiar și acum, când vreau să fac ceva mai simplu, care să poată fi înțeles de mai multă lume, sunt cu sufletul îndoit… că ce-ar zice profesorii mei din liceu sau din facultate dacă aud ce fac eu acum.
E mai simplu să-mi spui ce părere au avut părinții tăi când ai lăsat Viena pentru București și o carieră promițătoare în muzica clasică, deja presărată cu multe premii, pentru spaţiul Pop culture?
Au fost destul de deschiși, probabil pentru că nu sunt muzicieni şi ascultă muzică de plăcere… de orice gen. Pentru ei era greu să înțeleagă și ce fac când am plecat la Viena cu chitara clasică, un instrument destul de nou în România la vremea respectivă. Nou însemnând că abia de 20-30 de ani a mai prins chitara clasică la noi un pic de teren dar altfel, în Occident, e un instrument destul de comun. Părinții m-au susținut întotdeauna, adică au fost super-deschiși și au avut încredere în mine. Un pic de frică mi-a fost dar eu întotdeauna am luat deciziile așa cum am simțit. Oricum, parcursul nostru din facultate prin masterat coincidea cu un mini-început de carieră, cu noi proiecte şi concerte care făceau parte de fapt tot din pregătirea ta și atunci aveam o imagine de ansamblu cam ce mă așteaptă. Şi simțeam că era fix ca viața unui sportiv, că nu ai vacanță, nu ai timp de repaus, ai numai studiu, și eşti singur în cea mai mare parte a zilei timp de 5-6 ore, după care nu vrei decât să ai liniște. E o disciplină, o rigurozitate pe care, dacă o pierzi, nu o poți recupera. Nu există să studiezi doar două luni și apoi să te sui pe scenă, nu, trebuie să ai măcar un an înainte de pregătire consecventă pentru un concert de muzică clasică. Studiam foarte mult timp și mi se părea că publicul pe care îl am la sfârșitul zilei este foarte mic și, poate, nici nu înțelege foarte bine câtă muncă e în spate.
foto © Iustin Surpanelu
Totuşi, trecerea de pe scena de clasică în studioul HaHaHa Production a reprezentat o mișcare radicală…
Eu, în paralel cu partea de chitară clasică, îmi compuneam deja de ceva vreme propriile mele cântece, pe care le înregistram când aveam timp, și, la un moment dat, cineva din familie, știind ce fac eu, mi-a zis: ‘Nu vrei să-ţi pui ideile pe un CD? Că am o cunoștință printre băieții ăștia – care, la vremea respectivă, erau printre cei mai buni de pe piața pop culture de la noi – şi pot să îi dau CD-ul, poate ajungeţi să faceţi ceva, cine ştie?’. Practic, așa am ajuns la ei și schimbarea a fost în momentul în care au zis că au nevoie de un om pe songwriting şi m-au întrebat dacă mi-ar place să fac chestia asta. Nu mai ştiu exact cum m-am hotărât, dar am închis totul la Viena – îmi terminasem studiile, îmi făcusem datoria – și am zis să dau o șansă și părții ăsteia, să văd cum aș putea eu să mă descurc în muzica asta care ajunge la mult mai multă lume… mainstream-ul cum ar veni. Muzica clasică este un cerc închis, apreciat doar de anumiți oameni, şi eram curioasă ce se întâmplă și cu publicul larg, dacă sunt în stare să ajung până la el, dacă sunt bună la asta. Am învățat foarte multe lucruri în felul acesta pentru că atunci când ești un muzician cu o pregătire ca a mea îți pui multe bariere, tinzi să complici lucrurile, ori în partea cealaltă totul trebuia să fie mai simplu, mai pe înțelesul oamenilor. Nu știu dacă mi-am propus vreodată să mă evaluez, pur și simplu am compus pentru tot felul de artiști de la noi din mainstream şi cu unele proiecte mă laud iar cu altele nu… și totul a continuat bine până în momentul în care mi-am dat seama că, iarăși, mă pierdeam pe mine și că devenise totul prea o bagatelizare…
Vorbeşte-mi un pic de cum te-ai obișnuit cu noua lume, cum ai învățat practic să te descurci ca să compui muzică de succes pentru acest nou tip de public?
Am stat foarte mult în studio cu producătorii şi cu alți songwriteri din zona asta, plus că lucram direct cu artiștii de la noi și petreceam foarte, foarte mult timp în mediul lor. Asta-i cheia. Bine, veneam și eu cu un background și aduceam plus valoare echipei, doar că trebuia să mai șlefuiesc într-o altă direcție, să-mi ajustez vocabularul, liniile melodice, totul să fie foarte simplu şi repetitiv. Pentru că mainstream-ul înseamnă ceva care să fie recognoscibil, ușor de reținut, ușor de redat, iar cuvintele să nu fie prea complicate şi să te poți regăsi în ele foarte ușor. Eram însă conştientă că fac chestia asta așa, ca pe o trecere spre cântecele mele, adică perioada asta m-a ajutat pentru că, trăind în mijlocul lor, mi-am făcut mulți prieteni, producători, instrumentiști, oameni pe care nu îi întâlnisem… și am descoperit de exemplu că, în mod surprinzător, mulți instrumentiști din proiectele mainstream au un background muzical foarte solid și când i-am regăsit a fost o super-bucurie! În mainstream sunt oameni care au o pregătire serioasă şi nu sunt toţi superficiali cum, poate, cineva din afară ar putea judeca lumea asta a muzicii. Se muncește foarte mult în zona aia doar că mapat pe ce vrea publicul.
Presupun că ţi-ai definit un algoritm de lucru când ți se solicită o compoziție sau aranjament pentru un interpret sau altul. Cum lucrezi în mod uzual o piesă?
Un producător vine de obicei cu un anumit suport muzical, cu negativ, sau ne strângem în studio și avem un brief din care aflăm că avem o piesă de făcut pentru artistul ‘x’. Mie îmi place foarte mult să fac mai întâi un research, ca un fel de “guilty pleasure” a mea, adică mă uit pe interviuri, pe alte materiale, analizez un pic viața respectivei persoane ca să îmi dau seama în ce etapă a vieţii se află în acel moment. Abia dupa aceea încep să mă gândesc la piesă. De obicei mai e încă un songwriter la sesiunea respectivă de scris, producătorul, și ne gândim la un subiect, ce ar vrea să spună piesa respectivă, care e mesajul… să dăm titlul piesei. Şi de acolo punem pe foaie tot universul ăsta care se învârte în jurul subiectului, și de acolo construim piesa. Asta e cea mai… tehnică variantă.
foto © Iustin Surpanelu
În paralel cu această formulă lucrativă, ai continuat să înveți, de data asta pe alţii. Dat fiind succesul tău din lumea Pop, ce te-a motivat să îţi asumi şi rolul de profesoară de muzică? Ce te-a atras la… a treia ta “lume”?
Totul a început în facultate când, dintr-o nevoie personală de a avea un ban de buzunar, a trebuit să fac ceva pe lângă studiu și cel mai îndemână, după ce am făcut câteva “jobuleţe” studențești, a fost să predau chitară. Am avut câțiva elevi și, ușor-ușor, mi-am dat seama că îmi place, dar și că cei mici mă plăceau pe mine… și am avut și multe revelații apropo de ce au făcut mai bine sau mai puțin bine profesorii mei, cum îi motivezi şi cât de ușor poți să iei demotivezi pe studenţi sau ce efecte are asupra lor un cuvânt sau o remarcă neadecvată. Şi mi-am dorit să dau mai departe know-how-ul dar să îl dau frumos. Nu e vorba despre a face performanță în muzică, că nu pe zona asta mă axez cu elevii mei, ci despre a avea o experiență și o întâlnire frumoasă cu muzica. Una care trebuie să fie cât se poate de corectă tehnic, să învețe ‘abc’-ul de la bun început, ca să știe despre ce e vorba, pentru ca apoi să putem combina procesele și să facem și o invențiune la două voci de Bach dar și un Jingle Bells de sărbători, un Beatles sau un Justin Bieber, nu ştiu, ce le place lor. Le combin și asta, probabil, s-ar traduce în ideea că am vrut eu să repar ce nu mi-a plăcut mie în copilărie sau ce aș fi vrut eu să am în copilărie de la profesori.
Dar de ce aș mai avea nevoie să învăț cu un profesor dacă am acasă un computer performant și mai cred că am şi ceva talent?
De ce nu iau de-a gata totul și să învăţ după tutoriale? Da, unii preferă chestia asta, sunt tutoriale care-ţi arată pe ce clape să apeși… te uiți acolo şi, pur și simplu, apeși dar nu ştii ce apeși. Copiii vin la mine pentru că nu găsesc tot timpul explicațiile în online și cred că răspunsul ar fi că învață sistematic niște lucruri, să citească notele, să înțeleagă ce înseamnă o armonie, astfel încât atunci când au o partitură în față să o poată descifra singuri.
foto © Bracelet Pictures
Cu ceva vreme în urmă spuneai că intenționezi să deschizi o școală de muzică și arte numită “Ikigai”. Ce s-a întâmplat cu acel proiect?
Mi-am dat seama că Marú începuse să-mi ocupe o mare parte din timp și nu mai aveam timp să îl fac așa cum trebuie. Dacă nu poți face un lucru foarte bine, mai bine nu-l mai faci. Şcoala asta era un proiect destul de amplu și n-aș fi putut să îl duc, mai ales că am colegi din liceu care și-au deschis școli de muzică şi știu ce înseamnă să ai un spațiu organizat, cât de multă implicare presupune, adică e un business în toată regula. Şi atunci am preferat să rămână așa, la nivelul de școală… mobilă.
Ajungem la cea mai recentă dintre “lumile” tale, cea a lui Marú. Cum ai dobândit convingerea că asumarea unei noi identităţi de scenă, una în care îţi interpretezi propriile piese, se poate dovedi o mutare de succces la publicul larg?
Practic această nouă abordare sau această nouă “lume” din viața mea, cum o numeşti tu, pleacă de la momentul în care mi-am dat seama că – dincolo de partea de compoziție, de produs, căci melodiile erau gata – urmează și partea de spectacol și aici, iarăși, lucrurile se întâmplă oarecum diferit față de ceea ce știam eu înainte. În lumea muzicii clasice eram singură ca interpret și de asta se și numește ‘Facultatea de Interpretare’, dar în partea de pop culture când eşti cu trupă pe scenă, când ai voce, chitară, bass, tobe, tu trebuie să te raportezi și să fii în pas cu ceilalţi, și pentru mine asta a fost o mare provocare pentru că eu nu făcusem asta niciodată. OK, studiam cu metronom dar interpretarea e ad libitum, nu ai pe scenă un metronom după care să te ții și provocarea a fost să știu să intru în ritm… ăsta era un mare minus pentru mine pe care l-am studiat, cum ar veni, fix în perioada asta. Să pot să fiu cu trupa. Sau, când merg singură în concerte, îmi dau drumul de pe laptop la track-uri, le am în cască – ele sunt special făcute pentru live – cât eu cânt cu vocea și cu chitara sau am o improvizație de făcut. A fost un alt proces de învățare adică nu a fost ușor pentru mine. Dar mi-am dorit mult-mult să dau oamenilor să asculte muzica mea. Pe mine muzica m-a ajutat să trec peste multe lucruri și este refugiul meu în care lumea este mai bună şi mai frumoasă, și îmi place să spun poveștile prin care am trecut eu, să împărtășesc lumii o parte din ideile mele.
Dar până la performance-ul live, cum ajunge o idee a ta de piesă în forma finală, numai bună de cântat?
Eu sunt responsabilă pentru linia melodică și versuri, și în momentul în care înregistrez în studio lucrez cu un producător. În cazul primului album [Welcome Love Back], Victor Bouroșu – Viky Red – este producătorul muzical al albumului și el s-a ocupat de partea asta de orchestrație iar pe alocuri pot interveni şi eu, adică ascultând, având preferințe, înțelegând despre ce cânt, despre versuri, despre identitatea mea, putem să construim împreună pe scheletul ăsta.
Care sunt preferinţele tale? Ce te inspiră?
Păi toate cover-urile pe care le fac sunt parte din inspirația mea. Nick Cave, de exemplu, mi se pare o referință bună. Sau Kings of Convenience. Totul ţine de cum simt, pur și simplu, nu e nimic exact sau calculat. Nu vreau să sun ca cineva, eu vreau să sun ca mine. Marú să sune cum sună Marú, noi asta căutăm. Altfel, pe mine mă inspiră oamenii în general, întâlnirile, experiențele cu ei, orice zi mai bună mai puțin bună, o frunză, o apă, un ocean, o călătorie… și, de cele mai multe ori, ca să ajung la inspirația ca să pot să și scriu ceva las senzaţiile să mă cucerească. Poate uneori prea mult căci dacă am trăit o emoție în ziua respectivă nu o las să treacă şi mă duc în ea, mă afund ca să scot de-acolo care a fost nemulțumirea, care a fost problema. Majoritatea pieselor de care mă simt cel mai legată așa sau s-au întâmplat, m-am băgat în emoția aia până la sfârșit, mi-am luat chitara și în momentul ăla parcă se deschid chakrele. Pentru mine asta e cea mai frumoasă variantă de a compune. Sunt și piese în care am avut un un mic schelet audio și am construit pe el, m-am gândit despre ce aș vrea să scriu respectivă şi a venit un pic mai forțat, să zic aşa, procesul de creație. De obicei însă încerc să mă las inspirată de orice lucru și am observat că, odată cu trecerea anilor, depinde de mine dacă mai las inspirația să vină la mine sau o blochez.
Diana, unde ai vrea să o vezi pe Marú peste doi-trei ani şi care este ikigai-ul tău?
Aș vrea să o vedem pe alte meleaguri, occidentale, unde și piesele mele în limba engleză poate ar fi mai bine înțelese. În România e mai greu să cânți în engleză. Ikigai-ul? Be busy!… Keep yourself busy!
- Interviu de Ioan Big.
- Foto header © Iustin Surpanelu
