Povestea începe în 2015, în Tokyo, unde am primit Premiul Japonia din partea Japan Foundation, cea mai importantă distincție culturală din spațiul nipon. Alături de mine se aflau două mari personalități care urmau să primească același premiu: compozitorul Isao Tomita și profesorul universitar Wang Yong. Ceremonia a fost extraordinară. Dar marea surpriză a venit chiar înainte de decernare, când, atât eu, cât și ceilalți doi laureați, am fost invitați la Palatul Imperial.
Două zile a durat pregătirea noastră pentru vizita pe care urma să o facem. Am fost cazați într-un hotel de lux, unde am fost tratați excepțional.
Am avut onoarea să pășim în Palatul Imperial pentru o oră și jumătate, în compania Prințului moștenitor și a soției Domniei Sale – un cuplu absolut strălucitor, de o eleganță și o cultură cu totul aparte. Am fost surprins în timpul vizitei să constat că în Palat nu se folosea nimic din ce înseamnă materialele care se investesc în orașe – plastic, ciment, asfalt… Totul era piatră, lemn, pământ. Nu existau flori tăiate sau artificiale, ci doar aranjamente de o frumusețe unică. Acea o oră și jumătate de frumusețe și pace nemaipomenită mi-a schimbat viața.
Dar poate primul lucru care îmi vine în minte atunci când rememorez această vizită este următorul: în timp ce stăteam în superbul spațiu de așteptare al Palatului, chiar cu câteva secunde înainte ca porțile să se deschidă, a izbucnit din neant un zgomot uriaș. Toți trei am sărit în picioare, gândindu-ne că face parte din ceremonie. Dar cel care ne însoțea ne-a spus cu un zâmbet senin: „E cutremur…”
Ce alt preambul să fie mai potrivit înaintea unui moment pe care nu-l voi uita niciodată?
