Deşi nu poate fi etichetat ca venerabil, Neil Gaiman, recompensat cu prestigioasele premii literare Nebula, Hugo şi Bram Stoker şi cu medaliile Carnegie şi Newbery, este deja una dintre legendele în viaţă ale culturii Pop(ulare) saxone datorită unei imaginaţii care sfidează în totalitate barierele prejudecăţilor umane, indiferent de natura acestora (religioase, morale, sociale, culturale), reuşind să ofere cititorului prin diversele scrieri cioburi de oglindă în care apar imagini distorsionate până la macabru sau absurd a unei realităţi în care ne închistăm de bună voie, deseori şocante la nivel visceral prin originalitatea opticii sau a viziunii debarasate de norme sau convenţii ordinare.
Neil Gaiman are o activitate publicistică prodigioasă: de la scurte povestiri la romane pentru adulţi (spendidele “American Gods” şi “The Graveyard Book”), de la cărţi pentru copii (“Coraline“, “Blueberry Girl”) la piese de teatru (“Signal to Noise”), de la adaptări de concepte rock (“The Last Temptation” al lui Alice Cooper) la biografii (“Duran Duran: The First Four Years on the Fab Five”), de la scenarii de film (“Beowulf”) la celebrele sale comics-uri şi cărţi ilustrate (“The Sandman“, “Stardust“). Cat despre Dave McKean, ilustrator, cineast, muzician şi fotograf, nici acesta nu stă prost cu imaginaţia, creaţiile sale vizuale utilizând de obicei un mix de tehnici (colaj, artă digitală, sculptură, pictură, grafică) care definesc o personalitate inconfundabilă. McKean a ilustrat comics-uri de masă precum “Batman: Arkham Asylum” sau “Hellblazer” şi a lucrat o multime de coperţi de albume (Tori Amos, Dream Theater, Bill Brufford) şi de carte (autobiografia lui John Cale, “The Dark Tower IV” al lui Stephen King, albumul turneului “Voodoo Lounge” al trupei Rolling Stones).
Dave McKean este un vechi partener creativ al lui Neil Gaiman încă din 1986 (ilustrarea povestirii “Violent Cases”) care, trecând prin BD-urile “Black Orchid” şi “The Sandman”, a decis să renunţe parţial la lucrul pe comics-urile standard (ca structură) şi să se concentreze pe transformarea în imagini… tipărite ale crudelor istorioare cu titluri stranii generate de mintea lui Gaiman, precum “Signal to Noise”, “The Wolves in the Walls”, “The Tragical Comedy or Comical Tragedy of Mr. Punch”, “The Day I Swapped My Dad for Two Goldfish”. “Mirrormask” este una dintre acestea care, cu sprijinul companiei de producţie a familiei lui Jim Henson, a devenit… film.
Am făcut acest lung preambul pentru a explica de ce “Mirrormask” – concepută din start pentru home cinema şi nu pentru multiplexuri – este aproape ne-etichetabilă stilistic şi, totodată, extrem de greu de definit prin cuvintele unei cronici. Să o clasificăm totuşi, ca simplă referinţă, în spaţiul filmului de Artă Fantastică. Pe fundalul greu perceptibil ale unor stranii desene alb/negru de pe perete, dialogul a două marionete, una albă şi una neagră, ce se relevă a fi şosete pe picioarele unei fete, ne introduce încă din generic în mintea Helenei (Stephanie Leonidas – serialul “Defiance”), o adolescentă crescută într-un mic circ itinerant în care toţi (purtând măşti sau costume ca să nu se vadă cât de puţini sunt) fac de toate, vând bilete, sunt acrobaţi, clovni sau jongleri, hrănesc animalele, etc.
Deşi plin de culoare şi de dinamism, mediul este prea limitativ pentru o tânără care îşi doreşte să fie… în “viaţa adevărată”. Iar, într-o seară, la observaţia mamei ei că nu ar fi capabilă să se adapteze în viaţa reală şi că acest tip de polemici o s-o omoare cu zile, rebela Helena îi replică cu o spontaneitate necontrolată tipic adolescentină că “Mi-aş dori să mori”. La scurt timp, maică-sa (Gina McKee – “In the Loop”, “Wonderland”), suferă o criză şi este internată în stare gravă la spital. Circul se opreşte riscând falimentul iar tatăl (Rob Brydon – serialul “The Trip”) şi fiica se mută în apartamentul unei rude de-a lor dintr-un bloc sordid şi cenuşiu… Helena intră astfel brutal şi brusc în contact cu “viaţa adevărată”. În noaptea în care mama trebuie operată, ajunge în vis în Dark Lands, o lume ciudată populată de cărţi magice, de sfincşi agresivi, grifoni pasionaţi de ghicitori, uriaşi plutitori şi maimuţe-păsări, a cărei conducere se împarte între Regina Neagră şi cea Albă, ultima aflată în stare cataleptică datorită dispariţiei unui talisman, Mirrormask, furat de Prinţesa Umbrelor, fata Reginei Negre.
Helena îşi asumă tentativa de a descoperi masca, angajându-se într-un periplu (pe muzica jazzy a saxofonistului Iain Ballamy) pe parcursul căruia, prin ferestre ce apar aleatoriu, vede în lumea reală un alter-ego care se comportă complet diferit faţă de propriile porniri… “Mirrormask” este, la propriu, un film uluitor ce combină bizare dialoguri à la Eugène Ionesco generate ca efect a subconştientului Helenei (memorabile: schimbul de replici între Primul Ministru, un cetăţean şi puiul de găină confundat cu talismanul; ghicitoarea cu heringul; Malcolm şi restul de Bob-i) cu estetica artei naive ce se mixează vizual cu cea a suprarealismului, expresionismului şi cu cea a urâtului, într-o combinaţie aproape grotesc de originală… opţiunea celor doi realizatori de a sublinia necesitatea revalorizării noţiunilor de ‘dragoste’, ‘speranţă’ şi ‘familie’. “We often confuse what we wish for with what it is“.
Ca simplu exerciţiu care să vă apropie măcar niţel de atmosfera filmului, imaginaţi-vă că visata călătorie de auto-descoperire a Helenei (un soi de anti-Alice in Wonderland… un “Darth Vader” al acesteia) începe în parametrii “Labyrinth” (există destule similitudini cu Sarah interpretată de Jennifer Connelly din filmul lui Henson din 1986), continuă în spiritul lui “The Imaginarium of Doctor Parnassus” a lui Terry Gilliam, pentru a se sfârşi în tonul lui “Being John Malkovich” (a unei alte asocieri de realizatori neconvenţionali, Spike Jonze şi Charlie Kaufman). “Mirrormask” dă titlul unui film obscur care, cu certitudine, nu este pe toate gusturile (“Look. An Idiot“… e replica jongleurului Valentine), atât ca fond cât şi ca formă, însă, în ceea ce mă priveşte, un must-see ca experiment artistic. Presupun că nu trebuie să vă mai avertizez că nu este exact un film pentru copiii foarte mici.
- Text de Ioan Big.
