Oare va fi un an bun cinematografic? Votanții vor schimba calimera, sau tot la filme sinistre, dar impecabil realizate se va trage? Din fericire mai sunt și excepții, ca să confirme și mai bine regula.
Cum era deja previzibil, „În ghearele câinilor” și-a adjudecat cel mai bun film dramă (că aici avem secțiuni separate, ceva mai bine definite), regizoarea Jane Campion, și mai chinuitoare ca-n „Pianul” și din nou cu generații diferite între personaje și conflicte, de astă dată tot o mamă dar cu fiu, un fel de adolescent întârziat, cu care n-ai vrea să te-ntâlnești în viața reală: Kodi Smit-McPhee (care a luat trofeul pentru rol secundar), iar cel și mai toxic din acest western atipic, Benedict Cumberbatch, care părea favoritul la casele de pariuri, a trebuit să cedeze în fața afro-americanului Will Smith din „King Richard”, întruchiparea altui antipatic, ba char unul care și există, tatăl surorilor Williams.
Andrew Garfield („Tick, Tick… Boom!”)
Cel mai bun muzical s-a ales tot cu 3 recunoașteri, pe lîngă re-make-ul în sine, semnat de Spielberg, ceea ce precis că a intimidat, două actrițe remarcabile: Rachel Zegler și Ariana DeBose (m-aș fi bucurat s-o nominalizeze și pe nonagenara Rita Moreno, care era și în varianta din 1961, dar poate le dă în gând la Oscaruri, că ar fi și un subiect de presă, nu doar o prestație absolut lăudabilă). Și ca să rămânem tot la muzical, deși se spunea că n-are șanse, Andrew Garfield (fost Spiderman și foarte convingător ca tele-evanghelistul din „The Eyes of Tammy Faye”) i-a luat fața lui DiCaprio în „Don’t Look Up” și lui Cooper Hoffman (fiul regretatului Philip Seymour) din „Licorice Pizza”. La fel se zicea și despre Nicole Kidman, pe post de Lucille Ball! Păcat că n-a fost cu ceremonie pe covorul roșu, că precis ar fi fost cea mai elegantă. James Bond, care a tot tras de timp până să apară pe marile ecrane, a luat un Glob de consolare, pentru melodia originală „No Time to Die”, cântată de foarte curtata Billie Eilish. Și ca să nu-i supere pe înspământător de numeroșii fani s-a găsit o soluție și pentru un secundar din periculosul „Jocul calamarului”: Oh Yeong-su.
M-am bucurat că presa străină acreditată la Hollywood, deși fusese atât de comentată că n-ar fi, prin componență, politically correct, și nicio o televiziune n-a vrut să preia evenimentul, desfășurat într-un fel de anonimat, dar de care a profitat toată mass-media, după anunțul premianților, măcar n-a cedat decât un pic în alegeri și prin urmare a decis la animație fermecătorul „Encanto” de la Disney, ignorîndu-l pe cel care avea toate ingredientele spre a sări în ochi: „Flee”: refugiat, afgan, persecutat și însurat cu un danez, la final, într-o parțial animație, parțial documentar (va fi probabil învingător la premiile Lux ale Parlamentului Europen, deși „Quo Vadis, Aida” e cu mult mai copleșitor!).
La un sfert de secol după „Titanic”, Kate Winslet e pe bună drepate cea mai grozavă în serialul ediție limitată „Mare of Easttown”, pe care îl așteptam cu sufletul la gură pe HBO, și care sper să continue după acest incontestabil succes. Japonezul „Drive My Car” a fost remarcat încă de la Cannes și e un fel de „Totul despre Eva”, ideal pentru cei care visează sau deja profesează în actoria de teatru, ca să fie mai bine înarmați pentru viața de scenă. Ultimul și neîndoios nu cel de pe urmă, „Belfast”, recompensat pentru scenariul impecabil al lui Kenneth Branagh, dar care ar fi meritat mai mult, însă interpretul ajuns deja de multă vreme în spatele camerei, e încă privit cu rezervele invidiei universal valabile.
