Mărturisesc cu o oarecare jenă că nu aveam cunoştinţă de martiriul unui om dintr-o ţară vecină care, de unul singur, a contribuit decisiv la schimbarea sorţii a milioane de oameni izolaţi de comunişti în spatele Cortinei de Fier şi a cursului istoriei recente. Numele lui Ryszard Kuklinski vă spune ceva? Mie nu, cel puţin până să văd acest Biopic fascinant şi cutremurător, ce a avut nevoie de cinci ani de documentare pentru a fi finalizat. Născut în 1930 în Varşovia, Kuklinski, al cărui tată, membru a Rezistenţei, murise în WWII în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, alege cariera militară şi, deşi foarte tânăr, ajunge datorită remarcabilei sale capacităţi analitice unul dintre cei mai respectaţi strategi ai unei armate poloneze aflate… sub controlul aproape total a sovieticilor (“Doctrina Brejnev”) şi este unul dintre ‘artizanii’ planurilor de invadare a Cehoslovaciei din 1968 pentru înăbuşirea Primăverii de la Praga.
De aici începe filmul iar faptul că România nu este menţionată în scurtul text de introducere trebuie privit ca un compliment şi nu ca o omisiune fiindcă trebuie să ne reamintim că, deşi făceam parte din Pactul de la Varşovia, am refuzat atunci să participăm cu trupe în operaţiune. Profund afectat de obiectivele şi de bilanţul tragic al invaziei dar şi de reprimarea brutală de către oamenii lui Gomulka ale protestelor din nordul Poloniei (Gdansk, Szczecin, Gdynia şi Elblag) din 1970 (mărturisirea unui coleg direct implicat este una din replicile definitorii ale filmului: “Am tras. Am plâns, frate, am plâns, dar am tras… Bei ca sovieticii, te porţi ca sovieticii.”), soldate cu sute de morţi şi răniţi, Kuklinski trimite doi ani mai târziu o scrisoare Ambasadei SUA de la Bonn prin care îşi oferă serviciile… fără nicio pretenţie financiară. Afirmaţia făcută peste ani, “A trebuit să aleg între a-mi servi ţara sau Imperiul Roşu”, capătă astfel, spre disperarea detractorilor săi ulteriori, o relevanţă mai mare în gura unui om care, pe parcursul a aproape 10 ani (până în 1982), a pus la dispoziţia americanilor şi, implicit, NATO, peste 35,000 de pagini de documente militare secrete ale sovieticilor (inclusiv planurile detaliate ale construcţiei bazelor militare nucleare ruseşti în trei state est-europene), fără să ceară altceva la schimb decât o pastilă cu cianură pe care să o aibă la el pentru situaţia în care va fi descoperit.
Vorbeam la început de cursul istoriei… putem să ne imaginăm că, în ceea ce ne priveşte, aceasta ar fi putut fi acum, la 25 de ani după decembrie ’89, mult mai întunecată dacă listele cu cei aproape 5000 de membri ai ‘Solidarităţii’, în frunte cu Lech Walesa şi Adam Michnik, care trebuiau arestaţi de armata poloneză sub supervizarea KGB-ului, şi planurile de intervenţie militară a URSS în Polonia ce ar fi putut duce la un nou Război Mondial, nu ar fi ajuns datorită lui ‘Jack Strong’ (numele conspirativ a lui Kuklinski) în Occident iar Preşedintele Carter nu ar fi reacţionat imediat cu presiuni directe asupra lui Brejnev pentru a limita intervenţia. În condiţiile în care, în mod ironic, nebănuind încă nimic legat de acutele diferenţe de viziune dintre ei în ceea ce priveşte patriotismul, Generalul Jaruzelski i-a cerut lui Kuklinski să îl asiste la redactarea Declaraţiei privind Legea Marţială (citită de el la televiziune pe 13 decembrie 1981, la ora 6 dimineata (!), după ce fusese aprobată de Moscova încă din… martie).
Turnat de un episcop romano-catolic colaborator al guvernului comunist, unul dintre cei mai importanţi spioni din spaţiul est-european din timpul Războiului Rece (primul non-american care a primit, prin decret special semnat la Casa Albă, “Intelligence Medal”) a fost extras in extremis împreună cu familia în vara lui 1981 şi relocat în SUA, însă în următorii ani, ambii săi fii aveau să îşi piardă viaţa în accidente suspecte, ce pot fi atribuite KGB-ului. Condamnat in absentia la moarte, Kuklinski a putut să revină în ţara mult iubită abia în 1998, după ce tribunalul a anulat sentinţa. Până la moartea sa, la varsta de 73 de ani, a continuat să susţină că în Polonia puteau fi evitate atât aservirea aproape necondiţionată către URSS precum şi declararea legii marţiale dacă politrucul Kania şi oportunistul militar Jaruzelski ar fi fost capabili de o poziţie demnă şi fermă faţă de vecinul opresor.
Dacă presupuneţi din ce am scris că “Jack Strong” este doar o dramatizare istorică minimalistă de tip “Der Untergang” vă înşelaţi într-o mare măsură căci avem de-a face cu un film consistent în care o felie de istorie este fundalul pe care se creionează dualitatea personalităţii lui Kuklinski iar întrebarea care creează suspansul şi amplifică curiozitatea este: cât va putea rezista pendulând între cele două roluri? În construcţia ‘măştii’ pe care o poartă oriunde în viaţa de zi cu zi, care să îi disimuleze trădarea, Marcin Dorocinski, incontestabil excelent (ce mai are la activ un rol notabil de ofiţer polonez în drama de război “Rose” – 2011), adoptă o abordare interpretativă ce aminteşte de Christian Bale în “American Psycho” (aduce cu acesta inclusiv ca fizionomie), indiferent de stoicismul şi aparenta apatie cu care reacţionează la crizele familiale sau de hiper-profesionalismul rigid pe care îl afişează în relaţiile cu ceilalţi miltari.
Cineastul Wladyslaw Pasikowski (regie şi scenariu) ne livrează un “Tinker Taylor Soldier Spy” în versiune est-europeană şi nu consider comparaţia o laudă inutilă căci, dincolo de tematica comună (spionajul şi jocurile de putere), “Jack Strong” este un film realizat cu aceeaşi precizie calmă şi detaşată ca cel a lui Tomas Alfredson, care evită teatralitatea, în aceeaşi atmosferă glacială apăsătoare prin culorile terne, menită a accentua fără emfază dar cu o tensiune perceptibilă cum extraordinarul poate trece neobservat în cotidian. Pentru mine, în ansamblu, a fost o revelaţie şi îl recomand fără ezitare în primul rând celor ce şi-au petrecut câţiva ani din viaţa de adult sub conducerea comuniştilor.
- Text de Ioan Big.
