Ani buni m-am ţinut departe de acest experiment animat de sezon al discipolului lui Steven Spielberg, Robert Zemeckis, semnatar atât al scenariului cât şi a regiei la “A Christmas Carol”, după groteştile lui “The Polar Express” din 2004, în care monstrul lui Frankenstein pare a avea chipul lui Tom Hanks, şi “Beowulf” din 2007, imposibil de îngurgitat de mine ca ruină execuţională a abordării subversive a lui Neil Gaiman şi Roger Avary a străvechiului poem englez. Altfel, am tot respectul şi admiraţia pentru autorul trilogiei “Back to the Future”, al oscarizatului “Forrest Gump” si a savuroaselor pelicule “Romancing the Stone” şi “Who Framed Roger Rabbit”.
Robert Zemeckis şi Robert Presley, DoP
Două au fost iniţial temerile mele principale legate de “A Christmas Carol”, pietrificate în prejudecăţi datorită trecerii timpului şi a persistenţei mele în a-l ignora: 1.) Povestea în sine, ultra-uzată şi dusă în derizoriu în cultura Pop prin zecile de adaptări pentru radio, musical, televiziune şi film (primul, un scurtmetraj,“Scrooge; or Marley’s Ghost”, datează din… 1901!), edulcorată şi mult simplificată din raţiuni mercantile (ex. “Mickey’s Christmas Carol” sau “The Muppets Christmas Carol”), în condiţiile în care textul lui Charles Dickens reprezintă, în ciuda finalului luminos, o explorare dramatică, cu valenţe antropologice, ale tradiţiilor şi simbolisticii asociate cu celebrarea Crăciunului. Pur şi simplu, n-am avut chef de o altă poveste spusă pentru copii, care lasă cu bună ştiinţă la o parte conotaţiile întunecate a scrierii-sursă.
A doua temere a fost legată de realizarea lui “A Christmas Carol”. Sigur că subita sa obsesie pentru performance capture şi pentru animaţia pe computer au făcut din Zemeckis un pionier de apreciat în tranziţia de la cinema-ul analog la cel digital, însă cele filmele anterior menţionate n-au convins decât (cel mult) la nivel de declaraţie de intenţie şi nu în ceea ce priveşte estetica. Pe mine, sincer, la acea vreme, m-au cam speriat apropo de cum ar putea evolua impactul tehnologiei asupra celei de-a şaptea arte. Dacă este să fim realişti, Zemeckis a avut un noroc chior că a beneficiat de susţinerea necondiţionată a Preşedintelui (de atunci) ale studiourilor Walt Disney, Dick Cook, care i-a dat pe mână peste jumătate de miliard de dolari – 515 milioane mai exact – pentru cele trei experimente (inclusiv “A Christmas Carol”) care, laolaltă, nu aveau să aducă încasări în Statele Unite mai mari de 300!… Disney să iasă cândva în pierdere pe piaţa americană, pe bune? Nemaivăzut şi nemaiauzit. Reamintesc aici că productii de sezon cu bugete mici au adus constant profituri uriaşe companiei (ex. “The Santa Clause” din ‘94 cu Tim Allen a costat 22 de milioane şi a băgat în visterie aproape 150). Revenim…
La începutul lui 2010, Cook a fost zburat din funcţie, relaţiile cu firma de efecte animate pe computer Image Movers Digital îngheţate, iar cineastul şi-a încheiat, se pare definitiv, joaca foarte costisitoare şi inutilă cu oameni care arată a… aceiaşi oameni (Angelina Jolie a Angelina Jolie, John Malkovich a John Malkovich şi, din nefericire, Andy Serkis nu a King Kong/Gollum/Caesar, cum au reuşit mai apoi alţi cineaşti). Cu aceste gânduri în minte am dat totuşi drumul la film şi, la scurtă vreme, exact cele două aspecte peste care eram pregătit cu un aer de superioritate să trec cu buldozerul analizei mi-au bulversat deopotrivă perspectiva şi ideile preconcepute. Deci, mă văd nevoit să le nuanţez. Despre povestea în sine (nu voi insista asupra conţinutului hipercunoscut). Avem de-a face cu o adaptare rarisimă, în sensul bun al cuvântului, în care scenariul se apropie realmente de esenţa întunecată a textului lui Charles Dickens care, nu întâmplător, s-a numit “A Christmas Carol in Prose, Being a Ghost-Story of Christmas”, un ghost-story foarte adult, cu accente existenţialiste despre spiritul autentic al Crăciunului ca prilej de celebrare.
Mai mult, Zemeckis păstrează distanţa faţă de Creştinism şi asocierile consumeriste post-2000 cu simbolistica specifică religiei şi trimite câteva săgeţi ironice la adresa “men in cloth”, pământenii cu odăjdii care, reprezentanţi (chipurile ai) divinităţii, încearcă să îşi aproprieze în interes propriu o tradiţie cu rădăcini milenare în spiritualitatea pre-creştină. Structura celor cinci capitole (“Staves”) ale cărţii este respectată într-un mod inspirat, în care trecerea bruscă de la insensibilitate la deschiderea emoţională a bătrânului avar Scrooge (de obicei greu de explicat în doar câteva cadre), ca şi exagerările teatral-cabotine în interpretarea actoricească (Jim Carrey, excepţional într-un potpuriu de roluri sumbre, Bob Hoskins, neaşteptat de jucăuş ca Fezziwig, apoi Colin Firth, Gary Oldman, Robin Wright şi Cary Elwes, care sunt OK dar nu mai mult), pot fi trecute cu vederea datorită fascinaţiei interacţiunii cu lumea spiritelor, cu entităţile non-umane (fantoma decapitată a Trecutului, bucolicul spirit al Prezentului şi moartea din Viitor).
Jim Carrey şi Gary Oldman la filmări (sursa foto: Twitter Gary Oldman)
Despre realizare. Robert Zemeckis dovedeşte că îşi merită locul printre marii regizori a Hollywood-ului, inclusiv prin această animaţie – a fost primul film Disney lansat în IMAX 3D – mai ales prin mişcările de cameră (asociate cu muzica vechiului său acolit Alan Silvestri) menite a defini universul personal/interior a lui Ebenezer şi ale interacţiunilor cu mesagerii din underworld care îi demolează în câteva ore toate valorile pământeşti, amintind atât de precursori legendari precum George Méliès (faustianul “Les Quat’Cents Farces du diable” din 1906) cât şi de expresionismul german (“Der müde Tod”-1921 al lui Fritz Lang sau “Schatten-Eine nächtliche Halluzination”-1923 a lui Arthur Robinson) sau de artişti din spaţiul Pop culture precum pictorul pastoral Thomas Kinkade (suspect, în opinia mea, de bigotism acut).
Deferenţa cineastului faţă de creaţia lui Charles Dickens se manifestă în mod discret dar explicit pe întreg parcursul naraţiunii: este unul dintre extrem de puţinele filme (trei la număr dacă nu mă înşel) în care Marley este văzut mort în coşciug; în casa lui Bob Cratchit (Gary Oldman), portretul scriitorului este atârnat deasupra şemineului; cei 1843 de fraţi fantomatici din ‘Prezent’ trimit la anul în care Dickens a publicat cartea, etc, etc, etc. Sigur că aş putea să inventariez o serie întreagă de noduri… în papură (dansul de final al lui Jim Carrey pare copiat din “The Grinch”, deraierea faţă de “Stafe 4” prin introducerea urmăririi de către trăsura mânată de atelajul diavolesc sau micşorarea protagonistului la dimensiuni liliputane, animaţia criticabilă din numeroase puncte de vedere, faptul că Scrooge este prezentat prea egocentric şi nu are potenţialul de a… stoarce suficiente lacrimi de la spectatori, ş.a.m.d.) însă, per total, cu toate că e departe de a fi o capodoperă, “A Christmas Carol” rezistă timpului ca o aventură surprinzător de interesantă pentru orice adult care mai deţine onestitatea, curajul şi capacitatea de a-şi pune semne de întrebare asupra propriei existenţe. Încă o dată, mea culpa pentru faptul că l-am descoperit atât de târziu.
- Text de Ioan Big.
