Universul vizual Alien creat în 1979 de Dan O’Bannon, H.R. Giger şi Sir Ridley Scott s-a extins pe parcursul timpului în mod uluitor în Pop culture: animaţii & manga & parcuri de distracţii (“Animaniacs”, “Zig & Sharko”, “Gate: Jieitai Kano Chi nite, Kaku Tatakaeri”, “The Great Movie Ride” din Walt Disney World în care apare Alien-ul lui Giger, ş.a.m.d.), jocuri video (“Mega Turrican”, “Metroid”, “Conker’s Bad Fur Day”, “Mortal Kombat X” etc), jucării şi merchandising (peste 100,000 de varietăţi de obiecte şi collectibles, produse de McFarlane Toys, Kenner, Galoob, NECA şi Hot Toys), comics-uri (în special prin crossovere cu alte francize – “Buffy the Vampire Slayer”, “Superman/Aliens”, Green Lantern Versus Aliens”, “Mindhunter”, “Wild C.A.T.S./Aliens”, dar şi consistenta serie “Aliens” editată de Dark Horse). Cea mai de succes asociere s-a produs însă între mitologiile Pop-SF Alien şi Predator, atât prin intermediul benzilor desenate (responsabil, tot Dark Horse Comics), jocurilor video pentru computer, console sau telefoane mobile (dezvoltate începând cu anii ’90 de Capcom, Activision, Atari Corporation, Sega), dar, mai ales, prin cele două filme, “Alien vs. Predator”/2004 şi “AVP: Requiem”/2007). Predator reprezintă o franciză nu mai puţin celebră în rândul cinefililor amatori de Actionere Horror, creată de Jim şi John Thomas, lansată în 1987 ca star-vehicle pentru Arnold Schwarzenegger şi continuată cu “Predator 2” (1990, r: Stephen Hopkins), “Predators” (2010), cu şi “The Predator”, sequel din 2018 regizat de Shane ‘Iron Man 3’ Black.
Ambele personaje fiind în proprietatea Fox, trimiterile la un posibil crossover pe marile ecrane au apărut încă de la “Predator 2”, filmul cu Danny Glover din 1990 (prezenţa craniului Xenomorfului din camera cu trofee), şi, ca atare, exploatarea lor ‘la pachet’ în cinema era de aşteptat. Interesant e faptul că, deşi poziţionat inevitabil pe un nivel inferior seriei “Alien”, fără pretenţii de artă cinematografică, dar cu aspiraţii îndreptăţite (şi justificate spre final) la a deveni produse de basic entertainment (ca pure filme de acţiune cu accente Horror), combo-ul “Alien Vs. Predator” prezintă câteva particularităţi interesante, indicând interesul producătorilor de a oferi poveşti complementare şi nu doar simple speculaţii consumeriste:
- S-au realizat doar două filme iar povestea s-a încheiat fără a lăsa loc de exploatere prin sequel-uri (utilizarea cuvântului ‘Recviem’ în titlul celui din urmă este sugestiv);
- Introduce componenta milenială în istoria relaţiei Oameni-Predatori-Alieni(utilizând o analogie simplă, ‘vânătorii’ Predator au cultivat din vremuri străvechi specia umană ca pe ‘ovine’ (“Humans used to breed the ultimate prey.” – Sebastian, “AVP1”) destinate a alimenta, pe o planetă ce oferea condiţii propice (Terra), multiplicarea vânatului, mai exact… a ‘lupilor’ Alien, pe ale căror trofee îşi doresc periodic (la o sută de ani conform calendarului metric aztec) să le expună deasupra “şemineului”;
- Nu doar că respectă morfologia şi comportamentul fiecărui tip de personaj extraterestru dar introduce o nouă varietate, o corcitură, Pred-Alienul (Xenomorful născut din gazda unui Predator, cu o forţă fizică net superioară acestuia);
- Este deferent faţă de franciza originală “Alien”, în primul rând prin referinţele – care deschid şi închid cuplul de filme – la Weyland-Yutani, fictivul conglomerat anglo-japonez fondat în 2099(finanţatorul expediţiei din “AVP1” este Charles Bishop Weyland, clin d’oeil-ul fiind evident la androidul Bishop interpretat tot de Henriksen în “Aliens”-ul lui Cameron din care povestea se inspiră fără jenă, iar în finalul lui “AVP2”, arma recuperată de la Predator este dosită, fiind considerată mult prea avansată ca tehnologie, la ordinul Mrs. Yutani);
- Având acţiunea plasată în contemporaneitate(începutul de secol 21, faţă de anul 2093 din “Prometheus”-ul lui Ridley Scott) ameninţarea extraterestră este resimţită de către spectator mult mai acut.
Neaşteptându-ne la naraţiuni foarte complicate sau la interpretări… umane demne de premiul Oscar, trecerea în revistă a filmelor – repet, ambele realizate cu mult pragmatism în raport cu obiectivele mercantile – nu va lua foarte mult timp sau spaţiu…
ALIEN VS. PREDATOR (2004), scris şi regizat de Paul W. S. Anderson, specialist al adaptărilor după diverse jocuri video (“Resident Evil”, “Mortal Kombat”). 2004, insula vulcanică Bouvetøya din Antarctica, părăsită în mod misterios de exact un secol, unde expediţia finanţată de Weyland ajunge să exploreze o piramidă îngropată sub calota glaciară, descoperită prin satelit, ce prezintă caracteristici arhitecturale eterogene (aztece, cambodgiene, egiptene) şi care se relevă a fi un templu Yautja în care Predatorii îşi ţin sub control vânatul (Alienii) pentru tradiţionalele incursiuni centenare. Nu există riscul de spoilere deoarece totul e clar încă din titlul filmului. Cu puţine excepţii, bipezii implicaţi accidental în aventura boreal-hibernală nu înţeleg nimic, nici din viaţă şi nici din moartea rapidă şi brutală, într-un spaţiu labirintic (interesantă găselniţa) ce îşi schimbă configuraţia la fiecare zece minute şi în care până şi umorul (“It’s like finding Moses DVD collection.”) pare tributar duelurilor AVP (trioul de pocitanii ‘prădătoare’ amatoare să se confrunte cu Regina Mamă înlănţuită şi cu plozii ei plini de acid – întâlnim spiritul de stup din “Aliens”-ul lui James Cameron – se ocupă mai întâi să lichideze preventiv oamenii de la suprafaţă).
Cam toţi, indiferent de specie, rasă sau vârstă, mor pe capete şi, în final, confruntarea se desfăşoară între Xenomorf şi o alianţă formată ad-hoc între Predatorul Scar şi femeia Alexa. În caftul apoteotic, cea din urmă, pe modelul lui Ripley (Sigourney Weaver), reuşeşte să o trimită pe Regină la fund (cel a oceanului îngheţat şi nu a spaţiului cosmic). Recuperat de către colegi, Scar, mort în ciocnirea brutală, este dus pe nava ce decolează spre planeta de bază, doar că, întins precum Darth Vader pe o lespede întunecată, acesta ne oferă o surpriză de final: din cuşca sa toracică iese un Alien care nu seamănă leit… cu un Alien.
AVP: REQUIEM (2007, r: The Brothers Strause) reprezintă un sequel ce preia acţiunea imediat din momentul încheierii precedentului, cu Predalienul făcându-şi loc spre exterior din trupul lui Scar pentru a eşua alături de câţiva Alieni facehuggers (în limbaj de hipster junior: Xenomorfi care ţi ‘se încoţopenesc pe moacă’) pe Terra după ce naveta le este avariată. Un semnal de ajutor transmis de bravul Predator muribund îl determină pe solitarul extraterestru vânător Wolf să le ia urma pentru a-i rade de pe faţa pământului şi de a şterge urmele prezenţei acestora cu un lichid de culoare albastră care le dezintegrează organismele. Astfel, din Antarctica, suntem transportaţi de scenariu în Colorado, în cătunul înconjurat de păduri Gunniston, afectat în general de probleme strict domestice (mama înstrăinată-fiica temătoare, fratele fost puşcăriaş-mezinul rebel, tatăl vânător-copilul cu vise de cercetaş, adolescentul retardat cu fibră-blonda satului-vânzătorul de pizza timid) şi care nu implică în mod uzual violenţă extremă cu accente Gore (jupuit de viu, membre secţionate, serii de embrioni vârâte pe gâtul gravidelor, proiectile nucleare… chestii d’astea, ‘simpatice’), ce devine zona de conflict între Predatorul Wolf şi Predalien (singura corcitură de acest fel, întrucât a parazitat organismul lui Scar), cel din urmă însoţit de tot neamul de Alieni preocupaţi de înmulţire (exterminarea oamenilor intră bonus în operaţiune).
Cu toate că “Requiem” este mult mai Horror decât primul “AVP”, fraţii Strauss, experţi de altfel în F/X (“X-Men”, “The Avengers”, “300”), îşi dovedesc aici limitele ca regizori, deoarece nu reuşesc să echilibreze foarte bine dinamica celor două planuri ale naraţiunii (comunitatea umană izolat vs. extratereştri şi conflictul speciilor provenind de pe alte planete). Plusul este că au inspiraţia să renunţe la avea o distribuţie cu nume cunoscute (în acest caz un avantaj major datorită faptului că oamenii sunt primii destinaţi sacrificiului) faţă de “AVP1” unde, totuşi, îi vedem în treacăt, în calitate de ‘carne de tun’, pe Lance Henriksen (serialul “Millenium”… 3 nominalizări la Globul de Aur), Raoul Bova (“The Tourist”), Colin Salmon (James Bond’s “The World Is Not Enough”), Ewen Bremner (“Trainspotting”) sau Tommy Flannagan (serialul “Sons of Anarchy”).
Cred însă că v-aţi făcut deja o idee… sigur că sunt enorm de multe detalii ale căror tratament impropriu poate fi reproşat realizatorilor (ex. de ce echipa nu rămâne pe vas dacă este programată o săptămână de forare a puţului sau de ce nimeni nu pare a suferi realmente de frig în Antarctica? – AVP1, de ce intră părinţii în camera copilului cu lanterne şi nu aprind lumina sau de ce trebuie să cobori noaptea în canalizare la o distanţă mare de unde ştii că ţi-ai pierdut cheile de la maşină? – AVP2), dar, aşa cum spuneam mai sus, acestea nu impietează asupra eficacităţii celor două produse care nu îşi propun să livreze decât exclusiv Action-Horror, cu o grijă rezonabilă pentru a nu stârni susceptibilităţi printre fanii purişti a celor două lumi, Alien şi Predator. Iar explozia de final care înghite în flăcări orice formă de viaţă reprezintă un final absolut acceptabil. Fire, walk with me…
- Text de Ioan Big.
