După discutabilul şi îndoielnicul demers al lui Seth McFarlane din 2014, “A Million Ways to Die in the West”, dar şi datorită titlului care sugera o tentativă mercantilă a companiei de producţie aparţinând actorului de comedie Adam Sandler de canibalizare al lui “The Hateful Eight”, al doilea Western realizat de Quentin Tarantino după “Django Unchained” (“The Ridiculous 6” a fost lansat în decembrie, cu două săptămâni înaintea acestuia), m-am aşezat în faţa ecranului cu aşteptări minime, plecând de la prezumţia unei parodii ieftine (din toate punctele de vedere), dar am făcut-o intrigat fiind de ce Netflix a evaluat că merită să îi acorde un buget mai mare decât filmului lui Tarantino… pentru o difuzare limitată strict pe Internet. Şi a mai fost un motiv care m-a făcut al naibii de curios: pe Rotten Tomatoes are 0 aprecieri din partea criticilor, în majoritatea lor covârşitoare americani… asta da contraperformanţă, dacă ne gândim că până şi execrabilul “Alone in the Dark” al infamului Uwe Boll are 1%! Nu mai vorbesc de “Wild Wild West”- dacă este să rămânem în nişa comediilor Western ratate – care beneficiază de 17%. Bun, trecem peste asta, şi ajungem la filmul propriuzis.
Tommy (Adam Sandler – “Grown Ups”, “Uncut Gems”) este un orfan alb abandonat de tată dinaintea naşterii, al cărui mamă a fost împuşcată pe când era copil de un asasin necunoscut, adoptat de apaşi, crescut şi educat în tradiţia acestora. A ajuns un june super-expert în mânuirea armelor albe, de aici porecla ‘White Knife’, cuminte, ataşat de tribul său şi îndrăgostit de Smoking Fox (Julia Jones – “The Twilight Saga”) pe care vrea să o ia de nevastă în câteva luni spre disperarea altor admiratoare din wigwamuri, precum sexoasa… Never Wears Bra (jucată chiar de doamna Sandler în viaţa reală, Jackie). În ciuda unor frecuşuri cu banda de cowboy-golani care se autointitulează The Left Eye-Patched Gang, condusă de Will Forte (“American Dad!”) şi din care mai fac parte, printre alţii, Nick Swardson (“You Don’t Mess with the Zohan”) şi Steve Zahn (“Dallas Buyers Club”), existenţa lui pare liniştită şi aşezată până la apariţia tatălui biologic, un răufăcător şi afemeiat notoriu în Vestul Sălbatic, Frank Stockburn (Nick Nolte, care joacă de parcă Broadway-ul l-ar fi recuperat de la Muzeul Grigore Antipa), acum bolnav de tuberculoză, care îi schimbă radical perspectiva existenţială după ce bătrânul este răpit de fosta sa bandă de nelegiuiţi condusă acum de Cicero (Danny Trejo, neschimbat după 300 de apariţii în filme) pentru confiscarea averii ilicite de 50,000 de dolari strânse de acesta.
Juniorul, copleşit de frustrări familiale, pleacă într-un quest personal de a aduna aceşti bani (de la cei răi, “care nu au onoare”) ca să îşi salveze tatal, ostatic al bandiţilor, răstimp în care descoperă, pe parcurs, că mai are cinci fraţi vitregi, un mexican semi-zoofil (Rob Schneider – “Deuce Bigalow”), Yokel-ul adolescent retardat cu trei sfârcuri şi cu gâtul tare (Taylor Lautner – “The Twilight Saga”), un avorton primitiv născut de maică-sa, o Hillbilly expertă în distilare, în munţi, sub efectul alcoolului (Jorge Garcia – serialul “Lost”), pianistul culturist (Terry Crews – “The Expendables”), care poate interpreta piese tradiţionale şi cu… penisul (staţi liniştiţi, nu ni se propune vreun demo), precum şi un fost bodyguard al cărui experienţă profesională l-a făcut dependent de whisky (Luke Wilson – “The Royal Tenenbaums”). Pe bune, combinaţia nu arată că ar merita să dăm o şansă acestui film?
Povestea e relativ consistentă şi neliniară, cu destule întorsături de situaţie încât să te ţină în priză… probabil a fost rodul trecerii timpului până la demararea filmărilor. Căci a durat ceva vreme până când proiectul să devină operaţional, după eşuarea succesivă a negocierilor cu Sony şi Paramount, timp în care, probabil, s-a bibilit fiecare detaliu legat de personaje, jucate de un ‘All-Star Comedy Cast’ – mare parte extras din show-ul TV “Saturday Night Live” sau dintre acoliţii uzuali ai lui Sandler – cu invitaţi speciali din afara ariei (Nolte, Trejo, dar şi, de exemplu, Harvey Keitel, iar surprizele nu se opresc aici), deci o faună plină de culoare prin diversitate care, surprinzător, creionează un tribut Western ieşit din comun – prin muzica lui Rupert Gregson-Williams (“Wonder Woman”, serialul “The Crown”), parte a găştii de compozitori crescute la ‘şcoala’ lui Hans Zimmer, şi imaginea semnată de veteranul DoP australian Dean Semler (“Mad Max”, “Apocalypto”, premiat cu Oscar pentru “Dansând cu lupii”).
“The Ridiculous 6” se relevă a fi o comedie suficient de inteligentă încât chiar şi momentele de vulgaritate gen “Scary Movie” devin tolerabile (ex. manifestările ‘animalice’ ale măgarului, unguentul lui Steve Buscemi sau ataşamentul pentru dovleci al lui Lautner), deoarece nu mizează exclusiv pe tuşele parodice şi caricaturale, altfel numeroase, de la “Cei şapte magnifici” (practic, echipa e formată permanent din şapte entităţi, fraţii plus… Burro, măgarul) la trimiterea spre “Home Alone” a Generalului Custer (David Spade), ci şi incontestabile momente de satiră şi atacuri la clişee/stereotipuri culturale (dincolo de profilul şi originea în sine ai celor şase fraţi, îi avem pe Hip-Hop-erul autor al lui “Tom Sawyer”, Mark Twain… interpretat de Vanilla Ice(!), pe marele erou al Vestului Wyatt Earp transpus pe ecran de muzicianul de Country Blake Shelton şi pe Abel Doubleday, inventatorul baseball-ului, cu un John Turturro absolut delicios în rol… ca să nu mai amintesc aici de cauza alcoolismului lui Wilson, misoginismul din Western-urile clasice, “mystical shit”-ul apropo de ‘superioritatea’ rasei albe asupra indienilor necivilizaţi sau rasismul (“Secretul meu este că sunt negru”). Ca şi pigmenţi la toate acestea, mai pot fi adăugate în mix şi referinţele la cinematografia contemporană, mai ales cea asiatică (‘Crouching Tiger-Matrix’-ul Adam Sandler care sfidează legile fizicii datorită cuţitelor sale, ‘Drunken Master’-ul Owen Wilson şi al său pahar, ş.a.m.d.).
Revenind la opiniile critice devastatoare la adresa “The Ridiculous 6” de pe Rotten Tomatoes, multe scrise de profesionişti reputaţi din instituţii media cu notorietate şi influenţă majoră în Statele Unite (“Hollywood Reporter”, “Los Angeles Times”, “Chicago Sun-Times”), ele nasc două întrebări seci: 1.) Cât de stupid poţi fi ca să crezi că un Western făcut de Adam Sandler ar putea aspira la nivelul unui “Once Upon a Time in the West” şi să îţi construieşti analiza pretenţioasă plecând de la acest tip de reper?; 2.) Cât de zombificat de regulile ‘corectitudinii politice’ saxone poţi fi dacă utilizezi, indiferent de publicaţia în care scrii, acelaşi set de argumente care să îţi susţină concluzia tendenţioasă (ex. că nişte Native Americans au protestat la filmări legat de modul în care sunt prezentaţi, sau că naşterea civilizaţiei americane şi unele simboluri ale acesteia sunt reflectate în mod insultător sau ireverenţios etc.). Probabil că autorii nu au avut curiozitatea să caute în dicţionar semnificaţia cuvântului ‘satiră’. Nu afirm nici pe departe că “Cei 6 ridicoli” ar fi meritat Oscarul însă, pentru o comedie destinată streaming-ului, accesibilă la nivel de masă (finalmente, aceasta este ţinta… this is Pop Culture, guys and girls!) şi realizată cu resurse semnificative, se ridică peste nivelul ştifturilor care ni se oferă de obicei. În balanţă, cu plusuri şi minusuri, mie în final mi-a ieşit cu plus.
- Text de Ioan Big.
