Notoriu ca actor ultratalentat şi versatil, John Turturro (“To Live and Die in L.A.”, “Barton Fink”, “Transformers”, “The Ridiculous 6” etc) regizează rareori filme şi atunci când o face e vorba exclusiv de proiecte pe sufletul lui, fie că vorbim de adaptări teatrale (“Illuminata”-1998, după piesa lui Brandon Cole), de extrem de interesanta lui “aventură muzicală” din Napoli, comparabilă într-o mare măsură cu “Buena Vista Social Club” al lui Wim Wenders şi Ry Cooder, “Passione” (2010), ori de mai recenta dramedie “The Jesus Rolls” (2019), un remake al filmului din ’74 al lui Bertrand Blier, “Les Valseuses”. Pe de altă parte, New York-ul (mai precis, Brooklyn-ul natal) rămâne contextul în care Turturro evoluează în largul său, începând încă de la debutul cu “Mac” din 1992 – premiat la Cannes cu Caméra d’Or – şi continuând cu subevaluatul “Romance & Cigarettes” (hibridul de RomCom şi Musical din 2005 cu Susan Sarandon, James Gandolfini, Kate Winslet şi Christopher Walken).
“Fading Gigolo” face parte din categoria filmelor “de şemineu” de care m-am apropiat cu destule rezerve – şansa s-a datorat soldurilor dintr-un hipermarket – însă care s-a dovedit a fi, până la urma, un melanj surprinzător de bine echilibrat de căldură emoţională şi cinism introspectiv inofensiv. Murray, interpretat de Woody Allen (la primul său rol într-un alt film decât regizat de el însuşi din 2000 încoace, mai exact de la “Picking Up the Pieces” al lui Alfonso Arau) este un soi de Meg Ryan în “You’ve Got Mail”, populara comedie romantică a Norei Ephron din ’98, un librar pasionat adus la sapă de lemn de apariţia vecinului corporatist, foarte money-oriented, Staples. Forţat să îşi închidă anticariatul moştenit de la o generaţie la alta (Schwartz & Sons), îi propune personajului lui John Turturro (Fioravante, un semi-şomer care lucrează ca florar şi pe care îl ştie din copilărie), nici el foarte tânăr, să devină gigolo în schimbul unui procent din câştig.
Animat de ideea lansată de dermatoloaga sa Dr. Parker (Sharon Stone, probabil la cel mai bun rol al ei de la “Last Dance”, Thriller-ul lui Bruce Beresford din 1996, pana in acel moment) care şi-ar dori să încerce contra cost experienţa unui ménage à trois împreună cu prietena sa Selima (Sofia Vergara, voluptoasa Gloria din serialul “Modern Family”), Murray duce o muncă serioasă de lămurire, chiar pseudo-psihanalitică, cu Fioravante, reticent în privinţa propriului aspect fizic (de înţeles în cazul lui Turturro), ce conţine argumente de tip “You are disgusting in a positive way” în contextul în care îl asociază cu Mick Jagger, Tom Ford şi… George Clooney, sau “Le ajuţi să le crească respectul de sine” (asta se întâmplă la un pahar de vodcă Grey Goose).
Woody Allen joacă rolul unui evreu din Brooklyn cu un caracter aparte care, deşi devenit peste noapte, circumstanţial, proxenet amator, îşi asumă pe de altă parte de ceva vreme grija şi educaţia unor copilaşi de culoare provenind dintr-o familie sărmană (“De ce au ăia cârlionţi şi barbă?”/”Să nu le fie frig.”) care coabitează cu o comunitate funcţională în baza unor reguli şi a unui voluntariat cetăţenesc bine stabilit – inclusiv ‘neighborhood watch’-ul reprezentat de evreul ortodox Dovi/Liev Schreiber, în uniformă, dar cu kippot) a cărei conduită se aşează pe principiul “Cine sunt oamenii ăştia?”/”Non-evrei!”.
Micuţii (negri şi evrei… “Nu înţeleg conceptul de competiţie”), ca şi Dovi & Co., nu reprezintă însă decât contrapuncte amuzante într-o poveste din Brooklyn molcomă, caldă şi anti-xenofobă, cu o tonalitate predominant saudade (“Dorinţa de a avea ce nu există”… Sharon Stone dixit!) ce te poartă muzical din Jazz în Clasică, iar în Pop de la Gene Ammons şi Dalida la Dean Martin şi Chris Carlisle. Balansul este asigurat de intrarea în scenă a văduvei de rabin, evreica Hasidică Avigal (Vanessa Paradis – “Noce blanche”, “Café de Flore”), mamă a şase copii şi tributară tradiţiilor stricte, care descoperă prin intermediul lui Fioravante că romantismul continuă (sau poate continua) să facă parte din viaţă (“You bring magic to the lonely.”).
Două lumi cu o viziune diferită asupra relaţiei dintre o femeie şi un bărbat şi, mai ales, cu o optică interpretabilă în ceea ce priveşte poziţia “sexului slab” în comunitate şi societate în secolul 21, cea extrem-tradiţionalistă (reprezentată în acest caz de patriarhii comunităţii evreieşti şi mai junii adepţi, la fel de conservatori) şi cea ultramodernă, produs al cosmopolitismului consumerist şi consecinţă a nevoii de cameleonism pentru adaptarea, integrarea şi supravieţuirea în ‘Noua Orânduire’ (ce se supune voit altor zeităţi decât cele cu caracter spiritual), sunt puse faţă în faţă într-un spaţiu urban ofertant prin melanjul civilizaţiilor/culturilor/cutumelor de obârşie ale foştilor emigranţi într-un mod extrem de rafinat şi de neofensator pentru niciuna dintre tabere, în ciuda multiplelor înţepături adresate constant ambelor părţi de către cineast (Turturro semnează, ca de obicei, şi scenariul).
Surprizele plăcute pigmentează frecvent acest film excelent structurat şi dozat ca ingrediente (dar inclusiv ca timing), de la evoluţia absolut uluitoare a personajului lui Turturro dintr-un loser de cartier într-un objet du désir, la modul în care sunt contrapunctate cele două universuri din punct de vedere scenografic, al designului interior şi, mai ales, pentru cinefile!, a vestimentaţiei: tandemul Sharon Stone – Sofia Vergara este sublim ca purtător al unor brand-uri precum Vera Wang, Alexander McQueen, Donna Karan, Paul Smith sau Christian Dior (doar cateva exemple).
Scenele mele favorite? Cel puţin două: dansul lui Fioravante cu Selima pe “Reflejo de Luna” în interpretarea lui Alacran şi momentul de apropiere romanţioasă dintre Turturro şi Paradis din carusel (includ aici şi interpretarea fostei doamne Johnny Depp a piesei “Tu si’ na Casa Grande” a lui Domenico Modugno). “Fading Gigolo” este un Rom-Com agreabil ce merită văzut.
