Precedată de vizionarea în cadrul TIFF la Cluj pe 29 iulie în prezenţa regizorului, premiera naţională al unuia dintre cele mai așteptate filme al anului, Supernova, cu Stanley Tucci şi Colin Firth în rolurile principale, este anunțată pentru 30 iulie. Emoționanta poveste de dragoste a unui cuplu de vârsta a doua în care unul dintre parteneri a fost diagnosticat cu demență este construită foarte simplu, pe călătoria lor într-o rulotă în tentativa de a reface legăturile cu un trecut care, pentru suferind, este din ce în ce mai încețoșat… dar această simplitate deliberată reprezintă fundația unui act de storytelling excepțional de nuanțat și de rafinat din absolut toate punctele de vedere. Autorul acestui must-see este tânarul cineast britanic Harry Macqueen, care a acceptat să ne ofere în exclusivitate câteva detalii despre cum a conceput Supernova.
Cum ai lucrat cu actorii ca să ajungă să degaje un asemenea grad uimitor de firesc și naturalețe într-o relație emoțională ce se consumă sub spectrul unei maladii fatale?
Primul lucru pe care aș vrea să-l spun este că ambii au crezut cu adevărat în personajele lor și aproape s-au îndrăgostit de ele încă de la prima lectură a scenariului, ceea ce a reprezentat un început nemaipomenit. Apoi însă, eu am avut o perioadă intensă de cercetare și documentare ale căror rezultate le-am împărtășit, pe toate, lui Colin [Firth] și Stanley [Tucci]. I-am dus inclusiv la universitatea unde mă oferisem voluntar și au făcut cunoștință cu medicii cu care lucram. Și am discutat ore în șir despre demență, în mod special despre acest tip specific de demență de care suferă Stanley în film. Altfel, am făcut toate lucrurile pe care le-am fi putut face în mod normal: am privit materiale video, am citit, am asistat la prelegeri. Le-am dat să studieze o mulțime de documente și de materiale video cu și despre oameni care trăiesc cu această afecțiune ieșită din comun… așa că și ei au făcut mult research pe cont propriu iar rezultatul este ce se poate vedea. Mai ales în cazul lui Stanley, evident, el fiind actorul care interpretează personajul bolnav… da, deci a petrecut mult timp analizând cum această boală te afectează fizic și emoțional și s-a încărcat cu foarte multe din ce-a aflat când a trebuit să intre în rol.
Fiindcă ai menționat voluntariatul la universitate, dă-ne câteva detalii despre circumstanțele în care ai devenit interesat de această boală și care te-au condus apoi la decizia de a face un film ce o are drept subiect.
Cu aproximativ șase ani în urmă am colaborat timp de câteva luni cu o doamnă de vârsta a doua și, pe parcursul timpului, am văzut-o cum se schimbă ca persoană… până când a plecat subit. Am reîntâlnit-o după jumătate de an și era împinsă de soțul ei într-un cărucior cu rotile. Atunci am aflat că suferă de ‘young-onset dementia’, demență prematură, boală de a cărei existență habar nu aveam până în acel moment iar eu o văzusem pe întreg parcursul acelui an cum a pus progresiv stăpânire pe ea. În același timp, un prieten de-al meu și-a internat tatăl suferind într-un azil chiar după ce acesta împlinise 60 de ani și, drept urmare, am vrut să aflu mai multe despre boală din cauza acestor două situații. Așa că m-am documentat timp de 2-3 ani lucrând cu departamentul de specialitate a University College London [Dementia Research Centre de la UCL – n.r.], unde am petrecut mult timp în compania oamenilor afectați de demență și încă mai petrec ceva timp chiar şi acum. Deci toate aceste experiențe m-au marcat profund și au reprezentat inspirația poveștii din film.
Dincolo însă de boală, Supernova se clădește pe un puternic fundament emoțional. Povestea ta, în fond un love story, vorbește de mult mai multe lucruri decât de o problemă de sănătate.
Cred că filmul abordează câteva teme universale, e despre dragoste și despre moarte, dar și despre cum o relație se nuanțează când se prefigurează încheierea ei. Deci încă de la început a fost prea puțin important pentru mine dacă rolurile erau jucate de două femei, de un bărbat și o femeie sau de doi bărbați. În plus, sunt acel gen de realizator de film căruia îi place să creeze un lucru original și progresist și vrea să își imagineze situații despre care crede că există în mod firesc, cum ar fi cele dintr-o relație între persoane de același sex. Pentru asta, sexualitatea personajelor nu trebuie să impacteze plot-ul, narativul sau temele, fiindcă și-ar pierde originalitatea. Iar eu am simțit că aceasta e importantă fiindcă am vrut să normalizez ceea ce eu consider a fi un lucru incredibil de natural și de firesc. Mai ales că sunt de părere că cinema-ul nu face prea mult în direcţia asta. [Supernova] este un film despre dragostea romantică, profundă, într-un anume moment al vieții. Şi nici de asta nu prea mai avem parte în cinema. Cred că atunci când vorbești de universalitatea iubirii romantice și de felul în care gestionăm situațiile în vremuri de criză, asta transcende sexualitatea și, în egală măsură, genul și vârsta. Iar eu pe asta am vrut să mă concentrez. Pentru că realmente cred că e foarte important, da.
A vorbi despre sănătatea mintală este, cred, de asemenea foarte important.
Cu siguranță. Cred că e important să găsești căi noi de a vorbi oamenilor într-un mod plin de compasiune de lucruri care li se întâmplă lor sau celor din jurul lor. Şi pentru asta ești conștient că trebuie să muncești mult ca să te documentezi astfel încât să poți descrie corect boala și sper că am reușit fiindcă e ceva care afectează viețile atâtor oameni.
Foarte inspirat mi se pare modul în care ai așezat istoriile personajelor pe cuvânt și muzică. Tusker este omul cuvintelor care ajunge să le piardă sensul iar Sam se redefinește existențial pe acordurile pianului. Vorbește-mi nițel de cum ai construit scenariul.
Ai perfectă dreptate în tot ce-ai zis, mai ales că Tusker gândit ca scriitor permite o construcție specifică a rolului, dat fiind faptul că forma de demență de care el suferă, care este comună în Anglia și se numește atrofie corticală posterioară [sindromul lui Benson], afectează partea din spate a creierului și, drept urmare, capacitățile motorii, vederea și abilitățile cognitive, asta înainte de orice altceva. Deci ceea ce mi-am dorit a fost să creez un personaj care se baza pe toate aceste însușiri în cariera lui și care, datorită demenței, pierde exact acele lucruri la care ținea cel mai mult în viață. Am crezut că este un mod simplu și curat de a evoca modul în care condiția lui, boala lui, îl afectează mai întâi pe el personal și mai apoi, prin natura relației dintre ei, pe Sam…. ale cărui trăsături se datorează în parte faptului că ascultam foarte multă muzică în timp ce lucram la scenariu. Și eram conștient că ce-mi propun este să fac un film… bun, speram eu, care să aibă o anume doză de subtilitate și de poezie. De asemenea, eram interesat și de mâini, de modul în care acestea comunică pe parcursul filmului, și atunci mi s-a părut că poate fi un motiv aducător de valoare faptul că el a fost pianist dar, în mod evident, a încetat să mai fie pianist în momentul în care a decis să îi poarte de grijă partenerului său. Este un detaliu care nuanțează relația dintre ei. Plus că mi-am dorit ca filmul să se încheie cu el făcând din nou ceea ce iubește să facă, să cânte, și am adorat ideea ca această călătorie să se termine printr-un performance. Iar ca pianist totul căpăta sens, da.
Dată fiind valoarea actoricească ai ambilor, spune-mi cum te-ai decis ce rol să revină cui… cum s-a ajuns ca Stanley Tucci să îl interpreteze pe Tusker și Colin Firth pe Sam?
E o poveste interesantă fiindcă inițial am avut mari dificultăți în a lua o decizie. Sincer îți spun. Mai ales că amândoi au intrat în proiect cam în același timp și, mai mult, nu erau atrași de unul sau altul dintre personaje în mod special. Nu mai spun că alegerea a devenit și mai dificilă după ce am început să citim împreună scenariul fiindcă, din fericire, atât Colin cât și Stanley s-au atașat de personaje… de ambele personaje în egală măsură, și nici ei nu reușeau să își exprime în acea fază o opțiune care să fie mai potrivită pentru fiecare dintre ei. Deci am ajuns în situația oarecum nebunească în care susțineam un fel de audiții cu unul în fața celuilalt în aceeași încăpere, cu Stanley citind din Tusker și apoi Colin făcând același lucru. După care am inversat și am început să discutăm pe marginea experienței avute. A fost incredibil… e un privilegiu absolut pentru un realizator de film să aibă posibilitatea să treacă printr-un asemenea proces. Amândoi și-au adus un aport formidabil la ambele roluri. Și chiar și după aia am continuat să glumim pe marginea întrebării cum ar fi ieșit filmul dacă rolurile ar fi fost schimbate. Și dacă am fi avut timpul necesar, l-am mai fi făcut încă o dată, ca să existe în ambele versiuni de interpretare. Până la urmă însă, a fost uimitor cât de mult au iubit amândoi personajele, ceea ce este flatant pentru mine, ca scenarist. Când ai doi actori de acest calibru care se îndrăgostesc de personajele pe care tu le-ai creat, atunci dobândești un sentiment de împlinire.
De fapt… cum au ajuns Colin și Stanley în Supernova? A contat faptul că ambii mai interpretaseră personaje gay?
Nu asta am urmărit neapărat ci a avea cei mai buni actori posibil pentru a interpreta această poveste. Şi cred că ce-i uimitor în privința lui Colin și Stanley, ca individualități, este faptul că ambii sunt performeri strălucitori în roluri extrem de diverse, iar în acest proiect in mod specific. Sunt perfecți! Mă refer la faptul că sunt și foarte buni prieteni în viața reală și țin mult unul la celălalt și în afara platoului de filmare, iar asta e tot ce-mi puteam dori ca realizator de film. Am fost incredibil de norocos să găsesc doi actori care să fie și atât de buni dar și atât de apropiați ca prieteni adevărați care au trecut prin multe împreună… iar contribuția lui Stanley a fost enormă în acest proiect. Deci e vorba de a încerca să găsești cei mai potriviți oameni care să joace rolurile și sper că eşti de acord că am reușit să facem asta în Supernova.
Deci nu i-ai avut pe vreunul dintre ei în minte când ai scris scenariul și ai conturat personajele…
Nu, deloc, ba dimpotrivă, caut să nu mă gândesc la actori atunci când scriu, tocmai pentru a nu fi dezamăgit în eventualitatea că aceștia nu vor accepta să joace în filmul meu, iar asta mă eliberează… personajele mele se dezvoltă organic până când sunt formate complet, până când pot să placă, să trăiască și să respire înainte ca oricine altcineva să le influențeze. Şi atunci ele au capacitatea de a te lua prin surprindere. Să fii luat prin surprindere ca autor chiar de către personajele pe care le-ai creat poate că sună ciudat însă eu asta am simțit scriind această poveste, ceea ce mi-a permis apoi să explorez o mulțime de opțiuni în căutarea celor mai interesante și inspiratoare persoane care să le interpreteze. Sigur că e dificil ca mintea să nu-ți fugă spre un anume actor însă am încercat să nu mă gândesc la asta până nu m-am afundat în procesul de casting. Şi atunci, evident, odată ce Colin și Stanley au apărut, m-am decis foarte repede, însă asta nu s-a întâmplat mai devreme, atunci când scriam.
Care au fost influențele tale în realizarea efectivă a filmului?
Ei bine… asta e întotdeauna o întrebare dificilă pentru mine. Printre cineaștii de care sunt inspirat se numără Michael Haneke și Kelly Reichardt, realizatoarea americană independentă, dar îmi place și cineastul britanic Andrew Haigh… sunt atât de mulți. Cred că filme precum Amour [oscarizatul film al lui Michael Haneke – n.r.] au avut la începutul procesului o mare influență asupra mea. Sunt inspirat în general de regizori și scenariști care folosesc subtilitatea și poezia pentru a-și spune poveștile, oameni care sunt reținuți cumva în felul lor de a face film. Cât despre cărți, eu citesc o sumedenie de lucruri. E de exemplu o carte uimitoare scrisă de Sebastian Barry intitulată Days Without End, de asemenea o poveste de dragoste între persoane de același sex în care sexualitatea personajelor nu are neapărat legătură cu fundalul poveștii, în acest caz Războiul de Secesiune american. E o carte cu-adevărat extraordinară. Am citit și foarte mult povestiri scurte și, ca atare, îmi este greu să spun care anume m-a inspirat în mod deosebit. Mai ales că a trecut deja destul de mult timp de când am scris scenariul. Dar inspirația a venit și din multe alte zone, din artă, din fotografie, am stat mult de vorbă cu directorul meu de imagine, cu Dick Pope [DoP dublu nominalizat la Oscar şi câştigător al premiului Vulcain la Festivalul de la Cannes pentru Mr. Turner – n.r.], despre artiști precum Joseph Wright of Derby, un pictor în ulei din secolul 17 care a lucrat mult cu surse singulare de lumină, cea a lumânărilor de exemplu, prin care a creat un soi de intimitate cu totul aparte, și care ne-a inspirat și pe noi, mai ales în scenele când între cei doi bărbați nu există decât sursa de lumină de pe masă dar, totuși, nu apare temerea aceea că filmul poate fi cuprins de întuneric. În fine, sunt multe aspecte…
Tonalitatea în care spui povestea e una minimalistă iar asta nu face decât să îi accentueze dramatismul…
Așa cum spuneam, subtilitatea și o anume nuanțare și naturalismul au fost elementele pe care am încercat să mă concentrez, fiind convins că temele cu adevărat importante nu trebuie tratate cinematografic într-un mod abrupt și ceea ce trebuie să îi oferi publicului sunt mici nuanțe și idiosincrazii ale relației, în special în cazul unei drame cu doar două personaje. Deci m-am focusat pe îndepărtarea artificiilor și condensarea din ce în ce mai mult a poveștii în jurul a ceea părea să fie o succesiune de lucruri firești, organice, pe care personajele le fac în decursul acesteia… mi s-a părut cel mai empatic fel de a gestiona problemele grave. Am încercat să fac cunoștință publicului cu această relație la nivelul său de temelie pentru a-și da seama de frumusețea ei, sperând că astfel și alte amănunte vor putea fi percepute fără efort. Altfel, ai avea o poveste în care spui în mod direct și explicit spectatorilor care sunt temele și ce trebuie ei să gândească despre acestea. Ceea ce… eu nu mi-am propus.
În final, spune-ne care au fost etapele călătoriei tale personale care te-au adus la Supernova…
Da, sigur. Am studiat actoria la școală după care am profesat ca actor timp de ani de zile – cred că vreo 8-9 ani – și încă o mai fac dar mai mult ocazional. Am lucrat unele proiecte foarte frumoase și altele mai puțin atrăgătoare până am ajuns în faza în care simțeam că nu mai am proprietatea asupra propiei vieți și cariere fiindcă, știi bine, actoria e ceva în care trebuie să ceri permisiunea altcuiva să faci ceea ce faci. Presupun. Deci am hotărât că aș vrea să spun povestea concepută de mine și să fac un film, numai că aveam foarte puțini bani pentru asta, în urma unui testament de la cineva care murise. Am renunțat totuşi la job și am făcut cu acei bani un film independent de foarte, foarte mică anvergură, în care au fost implicați doar șase oameni, dar care a ajuns să fie distribuit în cinematografele din UK și selecționat în câteva festivaluri din lume [drama lui Harry Macqueen, Hinterland, a fost nominalizată pentru cel mai bun film în 2014/2105 la Raindance Film Festival şi la Beijing International Film Festival – n.r.], deci a devenit mai mare decât mă așteptasem eu că o să fie. Apoi, începând din 2015, am încercat să îmi dau seama despre ce ar putea fi următorul meu film… dacă aș fi fost suficient de norocos încât să ajung să realizez încă un film. Iar acesta a sfârșit prin a fi Supernova. Astea sunt singurele pe care le-am făcut pan acum, eu neavând pregătire de regizor ci de actor. Deci Supernova este doar al doilea proiect al meu ca regizor și, da, încă mai am multe de învățat.
În cadrul TIFF, Supernova va fi proiectat la Cluj-Napoca în serile de joi, 29 iulie, la Casa de Cultură a Studenţilor (de la 21:00), şi sâmbătă, 31 iulie, la Cinema Victoria (de la ora 18:00).
A consemnat IOAN BIG
Foto: Supernova Film Limited
