Un film catalogabil la nivel superficial drept “minor” sau “nişat” datorită subiectului, se relevă în fapt a fi o captivantă şi remarcabilă lecţie de istorie modernă a jurnalismului american, în trena lui “All the President’s Men” al lui Pakula sau “Network” al lui Lumet (ambele din ’76). “Kill the Messenger” este un proiect care îşi propune să atace teme complexe, nefamiliare/neobişnuite/neagreate de către publicul de mall, din spaţiul “viaţa bate filmul” într-o formă discretă şi aparent demodată, lipsită de orice dorinţă de strălucire sau epatare artificială, iar lipsa sa de succes comercial (a fost retras din cinematografele americane după doar câteva zile) reprezintă în acest caz o confirmare a faptului că publicul larg nu îşi doreşte filme care să le amintească de episoade neplăcute din propria istorie (avem la rândul nostru destule cazuri, de la “După dealuri” la “Aferim!”).
Bazat pe faptele extrase din cărţile lui Nick Schou (biografia “Kill the Messenger: How the CIA’s Crack-Cocaine Controversy Destroyed Journalist Gary Webb”, 2006) şi Gary Webb (“Dark Alliance: The CIA, the Contras, and the Crack Cocaine Explosion”, 1998), filmul este un Biopic al jurnalistului de investigaţie Gary Webb care a stârnit o uriaşă controversă în Statele Unite prin ancheta sa asupra finanţării de către autorităţi a conflictelor din America de Sud cu ajutorul drogurilor aduse ilegal în propria ţară. Pe de-o parte ni se readuc aminte informaţii care, puse cap la cap, sunt stupefiante: început pe vremea lui Nixon, războiul împotriva drogurilor a fost un punct principal pe agenda multor preşedinţi americani, cu un vârf absolut în timpul administraţiei Reagan când, în aproape zece ani, s-au cheltuit din bugetul naţional 100 de miliarde de dolari(!)… simultan însă, datorită faptului că Congresul nu a susţinut Casa Albă în eforturile de a limita expansiunea influenţei sovietice şi comunismului în America de Sud, CIA a finanţat grupurile de rebeli Contras din Nicaragua în guerilla împotriva guvernului sandinist prin introducerea ilegală şi vânzarea a sute de tone de cocaină în SUA (doar în Los Angeles, banii obţinuţi depăşeau şase milioane de dolari săptămânal!).
Pe de altă parte, Cuesta are flerul de a utiliza premisa drept pretext pentru explorarea clinică a dramei lui Webb (Jeremy Renner – “The Hurt Locker”, “The Avengers”) într-o structură narativă plasată la mijlocul anilor ’90 ce se apropie de un triptic religios (dată fiind natura spirituală a problemelor protagonistului):
1.) Revelaţia. Angajat la un ziar din liga a doua, Jan José Mercury News, Webb, un ‘cavaler în armură strălucitoare’, idealist dotat cu încăpăţânarea unui pitbull, are un sistem de valori familiale (trei copii şi o soţie iubitoare, Rosemarie DeWitt – “Rachel Getting Married”, “La La Land”), profesionale (o şefă care îl susţine în demersurile incorect politice, Mary Elizabeth Winstead – “Scott Pilgrim vs. the World”, “Birds of Prey”) şi civice extrem de bine definite (în sensul bun). În urma publicării unui material legat de abuzul confiscării averilor presupuşilor traficanţi de droguri încă… necondamnaţi definitiv de justiţie (unul dintre aceştia e interpretat de Robert Patrick – “Terminator 2”, “Gangster Squad”), este abordat de concubina unui asemenea specimen (Paz Vega – “Lucia y sexo”, “Sólo mia”) care îi pune pe tavă copia unui dosar ce îl împinge pe drumul spre… pierzanie, care îl transportă din Washington în Nicaragua, din Miami la San Francisco, din închisori sordide în birouri de politruci, avocaţi şi agenţi secreţi. Distribuţia, chiar în ceea ce priveşte rolurile secundare, este excepţională: Andy Garcia – “The Godfather: Part III”, Ray Liotta – “Goodfellas”, Oliver Platt – “X-Men: First Class”, Michael Sheen – “Frost/Nixon”, Barry Pepper – “True Grit”, Tim Blake Nelson – “O Brother, Where Art Thou?”, Michael Kenneth Wilson – “Gone Baby Gone”, Gill Bellows – “The Shawshank Redemption”. “You Americans you don’t want bananas or coconuts, you want cocaine“. În ciuda avertismentelor pline de insinuări şi ameninţări voalate (“I was just an elf. He was Santa Claus.”/”We’d never threaten your children.”), Webb publică povestea iar impactul public este imediat şi uriaş mai ales în rândul comunităţilor rasiale şi etnice din South Central Los Angeles.
2.) Blasfemia. Întreg sistemul şi ale sale ‘puteri’ (statul, serviciile secrete, mass-media) este prins pe picior greşit şi, derutat, începe progresiv să se adune şi să caute căi eficace de contra-atac în condiţiile în care opinia publică conştientizează gravitatea acuzelor, iar Webb îşi continuă (susţinut euforic de managementul ziarului) periculosul exerciţiu de dezgropare al întregului adevăr. Numai că… “My friend, some stories are too true to tell“. În numele interesului ‘naţional’, viaţa şi activitatea protagonistului încep să fie analizate microscopic în căutarea punctelor slabe, în debutul unei campanii agresive de discreditare atât a valabilităţii datelor făcute publice cât şi a competenţei profesionale a responsabilului de această devoalare absolut incomodă pentru cei care conduc din umbră Statele Unite. Perfecţionându-se din mers, suma de hărţuiri atinge punctul culminant prin…
3.) Excomunicarea lui Webb, trimis de propriul ziar să scrie ştiri la un birou din provincie, adus într-o stare de profundă insecuritate psihică (ce se transmite şi familiei) dar care nu îl determină să renunţe la continuarea anchetei. Asta până când proprii colegi de breaslă de la cele mai importante publicaţii americane (“Washington Post”, “New York Times”, “Los Angeles Times”), cu ajutorul CIA şi acceptul implicit a autorităţilor, îl crucifică pur şi simplu public în baza tezei că tot ceea ce a scris sunt pure speculaţii ce nu pot fi dovedite (între timp, evident, toti intervievaţii au fost ‘persuadaţi’ să îşi nege spusele), un exerciţiu concertat şi complex de manipulare care subliniază, încă o dată, percepţia noastră primitivă (de simpli cetăţeni) asupra vulnerabilităţii mass-media în jocurile de putere (informatori, servicii, conjuncţia intereselor diverse cu traficul de influenţă), care transformă viaţa lui Gary Webb într-o dramă incredibilă cu accente ce amintesc de “Conversaţia” lui Coppola.
Finalul real definit succint? Din 1997, lui Webb nu i s-a mai publicat niciodată vreun articol în presă dar după apariţia cărţii sale, “Dark Alliance”, Directorul CIA, John Deutch, a acceptat – în premieră – să participe la o dezbatere cu cetăţenii din South Central Los Angeles şi, după o lună, a demisionat din funcţie. În aceeaşi perioadă, CIA a declasificat o serie de documente ce confirmă implicarea agenţiei în mişcarea nicaraguană, însă raportul a trecut aproape neobservat datorită scandalului Bill Clinton-Monica Lewinsky. Webb moare în 2004 împuşcat cu două gloanţe, iar verdictul oficial pus rapid a fost cel de… sinucidere! “Kill the Messenger” este un film greu de digerat, dar important de văzut de către cei care continuă să îşi pună întrebări inclusiv legate de contextul în care trăiesc zi de zi şi al raportului dintre adevăraţii păpuşari şi marionetele lor inconştiente.
