Nikolai Leskov (1831-1895), nume mai puţin familiar consumatorilor de literatură rusă fiindcă scrierile sale, controversate datorită viziunii sarcastice asupra Bisericii Ortodoxe Ruse şi a unui aparent ‘nepopular’ nihilism şi radicalism (“Clericii”, “Izgonitorul diavolului”, “Stângaciul”), ne-au fost greu accesibile – excepţiile sunt “La capătul lumii” şi “Pelerinul vrăjit” -, în principal din cauza lipsei de interes a editurilor noastre, care au ales să ignore rolul său în istoria literaturii slave în pofida respectului declarat din partea unor autori precum Cehov, Tolstoi sau Maxim Gorki.
Am început astfel pentru că nu multitudinea de nominalizări sau premii câştigate în diverse festivaluri (BAFTA, Palm Springs, Ierusalim, Salonic etc.) a fost determinantă pentru a viziona acest film, ci faptul că, acesta reprezintă o adaptare a nuveletei lui Leskov, “Lady Macbeth of Mtsensk”, publicată în ziarul “Epoch” (fondat de Fiodor Dostoievski) în 1865.
Tot 1865 este şi anul în care se consumă acţiunea filmului, transferată însă, în acest caz, în Anglia rurală. Sumar telegrafiat. Partea 1: Evoluţia ‘Anei lui Ion’ spre o ‘Emma/Doamna Bovary’. Căsătorie sub semnul tradiţiilor şi legilor patriarhale rigide în urma căreia o tânără plină de prospeţime este supusă tentativei de a fi transformată dintr-o persoană nativ ‘cumsecade’ (caracter în formare, conştient însă de necesitatea asumării obligaţiilor înrădăcinate) într-una ‘cum se cade’ (inclusiv obedienţa necondiţionată faţă de soţ). Sentimentul de solitudine a femeii este pus în rama naturală a pustietăţii şi a vânturilor reci care bat dinspre Marea Nordului (filmările au fost realizate în Northumberland şi Durham, în apropiere de graniţa cu Scoţia), generat de claustrarea în conacul lipsit de căldură (la propriu) al baronului local şi amplificat de comportamentul zombificat al personalului acestuia. Nubila Katherine (Florence Pugh – “Little Women”, “Midsommar”) pare a fi condamnată a deveni o ‘legumă’ casnică căreia diferenţa de statut social nu-i conferă vreun atu semnificativ nici măcar în relaţia cu servitoarea de culoare Anna (Naomi Ackie) şi cu atât mai puţin în faţa bărbaţilor, fie aceştia juni sau vârstnici, prinţi sau cerşetori, proprietari sau umili amploiaţi. Femeile sunt doar nişte animale care trebuie cântărite, din ochi sau… la propriu, de ţinut pe lângă casa omului/bărbatului… dar nimic mai mult.
Cum reacţionează anti-eroina Katherine, achiziţionată ca la piaţă de boiernaşii locali? Intermezzo lipsit de note muzicale: ‘Lady Chatterley’. Descătuşarea prin sex şi alcool (“She’s was being tied up for too long.”) care ne face ca spectatori să pendulăm într-un mod nu foarte coerent (datorită concentrării pe ‘subiectul uman’ şi al ignorării explicaţiilor legate de context) între “Ion” (autor: Liviu Rebreanu, 1920)/“Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (regizor: Mircea Mureşan, 1980) şi “Lady Chatterley’s Lover” (autor: D. H. Lawrence, 1929) / “Lady Chatterley” (regizor: Ken Russell, 1993). Relaţia softcore porn cu argatul Sebastian (Cosmo Jarvis) reprezintă o reacţie impulsivă la limitările unui mediu alienant care induce claustrofobia, controlat de o familie caracterizată de un misoginism extrem, ce nu doar că îşi maschează tarele sau plăcerile vinovate (voyeurismul, derapajele sexuale la limita zoofiliei, blocajele psihice) sub adăpostul cutumelor dar, mai mult, cultivă şi tolerează acest gen de comportament la nivelul subordonaţilor.
Apropierea formală de Chatterley este simplu de sesizat prin mediul rural şi primitivismul pre-industrial (inclusiv în “Lady Macbeth” se fac referiri la incidentele legate de exploatările miniere), diferenţele de clasă şi fragilitatea formalei ierarhizări sociale, impotenţa sexuală aparentă a consortului, atracţia pur carnală pentru un bărbat dintr-o categorie inferioară, dar, în opinia mea, scenariul ignoră aproape cu desăvârşire, în mod nejustificat şi greu de acceptat (ca atare, spectatorul are mari şanse să rămână nedumerit), două aspecte esenţiale specifice epocii (vorbim de anul 1865), indiferent de localizarea în spaţiu (Rusia sau Anglia). Primul: importanţa religiei în comunitate (ex. spre deosebire de film unde avem un voyeurism domestic, în textul original sufocarea copilului e dezvăluită în urma ‘trasului cu ochiul’ a credincioşilor care se întorc de la biserică), însuşi Nikolai Leskov mărturisind într-un drept la replică epistolar la un articol al lui M. Protopopov… “Class prejudices and false piety, religious stereotypes, nationalistic narrow-mindedness, what with having to defend the state with its glory… I grew up amidst all of this, and I was sometimes abhorred by it all… still I couldn’t see the [true Christianity’s guiding] light.”.
Cel de-al doilea aspect trecut cu vederea în mod deliberat este cel legat de situaţia sclavilor. În Rusia lui Leskov abolirea sclaviei a fost oficializată doar în 1861, iar în Regatul Unit abia primele generaţii din familii de foşti sclavi eliberati prin Slavery Abolition Act-ul din 1833 ajunseseră la maturitate, dar fără să îşi înţeleagă pe deplin drepturile… “Slaves cannot breathe in England; if their lungs/Receive our air, that moment they are free,/They touch our country and their shackles fall.”, scria poetul William Cowper încă din 1785). Revenim la tonul telegrafic. Tranziţia se încheie cu oprobriul socrului frustrat că nora nu a fost capabilă să îi dăruiască fiului un moştenitor, izbucnire care funcţionează ca detonator pentru revolta înăbuşită din mintea şi sufletul tinerei femei ce ajunge să îl bage în mormânt pe acesta pentru a se dedica fără vreo remuşcare unei poveşti de dragoste interzise cu slujbaşul de culoare, pe care o ranforsează conştient, aproape demagogic, cu obiectivul fals-pasional de a-l transforma progresiv pe acesta într-un believer (poate pare trivială comparaţia dar gândiţi-vă la fanaticul Felton, prins în mrejele manipulatoarei Milady din “Cei trei muşchetari”), prin cuvinte… mari: “Through hell and high water, I will follow you, to the cross, to the prison, to the grave, to the sky. I’d rather stop you breathing than let you doubt how I feel.”.
Partea 2: Transformarea din ‘Lizzie Borden’ în ‘Lady Macbeth’. “It presents Katherine initially as a quasi-feminist taking a stand in a horribly oppressive environment, but eventually becomes more about her loss of moral compass. That is, if she had one to begin with. Young and presumably inexperienced, Katherine devolves into something of a monster as she discovers the ability to do pretty much anything she desires.” (Chazz Lipp, themortonreport.com). Libertatea rămâne o iluzie pentru femeie… prin revenirea pe neaşteptate de la Londra a soţului Alexander (Paul Hilton, interpretul lui Mr. Earnshow în “La răscruce de vânturi” al lui Andrea Arnold din 2011) care îi reproşează pe un ton detaşat adulterul, reamintindu-i că a fost cumpărată de răposatul său tată laolaltă cu o bucată de pământ atât de mică, încât “nici o vacă nu are ce să pască pe ea”. Problema latifundiarului misogin e una de imagine (“I do not like being talked about, madam. I don’t like to be laughed at… I don’t like owning a whore.”), iar sentinţa e fără drept de apel: femeia (care ‘s-a îngrăşat şi… miroase urât’) va rămâne închisă în conac, aplecată pe cartea de rugăciuni, în timp ce amantul va fi izgonit de pe proprietate. Reacţia consoartei Katherine este una viscerală şi modifică radical polii de sensibilitate şi implicit, de putere, în tandemul de concubini construit pe o bază afectivă care se erodează cu repeziciune.
Se intră în modul abrupt în registrul matriarhal/matern asupra căruia nu voi insista (pentru a evita spoilerele), însă acesta mi-a amplificat dezamăgirea acumulată deja pe parcursul vizionării filmului prin forţarea în mod artificial şi tezist a susţinerii unui simplu studiu comportamental… doar de amorul artei (cinematografice). Vizionând cu relativă dificultate acest film – orice spectator onest va admite că este lent şi foarte greoi – am simţit că sunt transportat într-un ‘no man’s land’ lipsit de alt scop decât cel al unui exerciţiu estetic interesant, dar ca ansamblu… futil. Nu m-am regăsit nici în lumea lui Shakespeare în care manipulatoarea Lady “Out, damned spot!” Macbeth îşi sacrifică în mod conştient şi voluntar feminitatea din ambiţia de a câştiga puterea şi nici în cea slavă al lui Leskov în care explorarea psihologică e construită pe brutalitalitate viscerală dintr-o microcomunitate primitivă şi, mai degrabă, pe ignorarea feminismului ca vector de bază în construcţia narativă (ex. visul pisicii ce poartă capul defunctului socru, abandonul matern, tragicul final acvatic). Frustrările personale legate de fond nu au însă legătură cu valoarea formei.
Prin opţiunea formidabil de inspirată de a nu utiliza muzica pe post de ‘supliment alimentar’ şi alegerea tinerei australience Ari Wegner director de imagine (ca referinţă, modul inovativ al acesteia în care se foloseşte de lumină, ce aminteşte de Impresionism, este poate cel mai bine pus în valoare în “Ruin”, câştigător al Premiului Juriului la Veneţia în 2013), “Lady Macbeth” este, în mod incontestabil, o operă de artă cinematografică. În opinia mea, cineastul britanic a fost, în mod cert, influenţat în definirea esteticii filmului de pictorul olandez Vermeer ale cărui tablouri fotorealiste cu interioare casnice din Delft şi portretizări a unor femei din clasa de mijloc l-au făcut celebru după moarte, mai ales datorită speculaţiilor pe marginea utilizării tehnicilor optice precum camera lucida sau camera obscura în realizarea ultra-detaliată a compoziţiilor sale (curioşii pot căuta cartea lui David Hockney “Secret Knowledge: Rediscovering the Lost Techniques of the Old Masters” sau documentarul realizat în 2013 de inovatorul IT-ist şi pasionat de artă Tim Jenison, “Tim’s Vermeer”), prin utilizarea voluntară a unei game cromatice austere în construcţia vizuală a cadrelor generale, contrapunctate de culori aproape de saturaţie a detaliilor care o definesc contextual pe Katherine (mă refer de exemplu la picturi ale lui Vermeer precum “Tânără femeie dormind” sau “Doamnă cu femeia de serviciu ţinând o scrisoare”).
Fără îndoială, dată fiind provenienţa textului-sursă, regizorul William Oldroyd a studiat cu atenţie inclusiv pictura rusă din secolul 19, deoarece influenţe stilistice pot fi uşor detectabile (ex. tristeţea şi sentimentul de însingurare degajate de portretul Contesei Rostopchina şi de minunata lucrare “Tânărul grădinar”, ambele semnate de Orest Kiprensky, exuberanţa iluziei de evadare din colivie transmisă de “Ce libertate!” al lui Ilya Repin, tablou aflat în patrimoniul Muzeului de Stat al Rusiei, sau autocraţia patriarhală degajată de “Sosirea unei slujnice în casa unui negustor”, lucrarea lui Vasily Perov). Din acest punct de vedere nimic de zis, jos pălăria! Doar că asta nu schimbă percepţia asupra fondului întrucât a pune – din punctul de vedere al consistenţei narative – filmul acesta alături, de exemplu, de cel semnat de Toni Bargalló în 2002, adaptarea Operei “Doamna Macbeth din Mţensk” compusă de Dmitri Şostakovici (interpretată pentru întâia oară în 1934 la Leningrad, apoi interzisă la ordinul lui Stalin), este aproape o insultă la adresa celui din urmă. Ca să nu mai includ aici ca termen de comparaţie “Sibirska Ledi Magbet”, mult mai fidela transpunere cinematografică în alb/negru a nuvelei lui Leskov din 1962, semnată de către legendarul cineast polonez Andrzej Wajda (cu Olivera Markovic în rolul Katerinei).
În ceea ce mă priveşte, “Lady Macbeth” în versiunea occidentalizată post-2000 este un produs artistic fascinant ambalat care se dovedeşte a fi injectat cu soluţii diluate şi ineficiente de tip Hexi Pharma. De neconsumat chiar dacă s-ar distribui gratuit. Recomandarea mea? Înapoi la Ken Russell sau la… Sylvia Kristel. Pentru a nu fi total subiectiv, vă împărtăşesc în încheiere opinia lui Eric Althoff publicată în iulie 2018 în The Washington Times: “Perhaps the most amazing aspect of the new film Lady Macbeth is that it leaves the audience almost entirely unsure of whom to root for. If this sounds like a complaint, it is anything but, as William Oldroyd’s film, translates the bloodletting of “the Scottish play” into an anti-tragedy of utter moral vacancy. Lady Macbeth, written by the actress Alice Birch, is not a complicated film, but it is morally complex in a way that few other modern films dare to be. In extinguishing redemption or even the hint of goodness in its ambitions, it transcends tragedy and veers into the realm of the wicked.”. Precum Neo în “Matrix”, de aici rămâne să alegeţi voi, capsula roşie sau cea albastră.
- Text de Ioan Big.
