Aveam câteva avantaje în fața celorlalți spectatori când am ajuns sâmbătă seara la teatru. Nu doar textul pe care îl știam din liceu, deoarece era un avantaj pe care îl aveau probabil și alți spectatori, însă aveam avantajul de a ști decorul de joi seara de la întâlnirea cu regizorul Șerban Puiu și de a ști că spectatorii sunt bucuroși de ocazia reîntâlnirii cu evenimentele, astfel încât trăirile sunt foarte autentice în sală. Indiferent de faptul că publicul știe că este prezent la un eveniment programat, realitatea că acel spectacol are loc după un răstimp de privare de astfel de întâlniri, îl face să aprecieze diferit reprezentația.
Piesa ”O noapte furtunoasă” e o piesă clasică a dramaturgiei românești, a fost piesa de debut a lui I.L. Caragiale iar la momentul premierei din 1879 a fost primită inclusiv cu huiduieli. Motivul pentru huiduieli nu era calitatea slabă a piesei, ci niscai motive oarecum politice, pe care nu le amintesc, deoarece aduc cu unele din prezent.
Însă piesa lui Caragiale a fost primită în 1879 și cu ropote de aplauze și multe hohote de râs. Cu aplauze și hohote de râs a fost primită și sâmbătă seara la Brașov. Diferitele tipuri de comic arătate publicului prin text și succesiunea întâmplărilor, ajută spectatorul să descifreze tipologia unor personaje arhetipale, care din păcate sunt constante ale societății noastre, care nu pare să fi evoluat moral deosebit de mult, am constatat realist.
Vlad Pavel (Rică Venturiano, ascuns după sobă), Mădălin Mandin (Nae Ipingescu, la acordeon), Claudia Suliman (Spiridon), Dan Cogălniceanu (jupân Dumitrache), Trică Hristu (Chiriac), Simona Pop (Veta), Ioana Bîndac (Zița)
Credit foto: Orsolya Balint
Punctez minimalist jocul a trei actori: Claudia Suliman, Mădălin Mandin și Dan Cogălniceanu. Claudia Suliman îl joacă pe „Spiridon”, băiat de procopseală în casa lui Jupân Dumitrache și îl joacă atât de spumos, încât sunt momente în care simpla apariție a actriței pe scenă e hilară. Joacă foarte sprințar, cu o agilitate copilărească, se mișcă uimitor și replica e dată cu iuțeală, indiferent de personajul către care e îndreptată. Scena lecturii ziarului de către ”Nae Ipingescu” e savuros jucată de Mădălin Mandin, iar la finalul piesei mă gândeam că e cu atât mai greu de interpretat acum, când se mai folosește sufràgiu într-un singur sens, cel de vot, iar cel de sufrágiu (servitor) a dispărut din vorbirea curentă. Dispariția unor cuvinte din lexic, face spectatorii să nu mai surprindă cu exactitate comicul de limbaj, lucru pe care l-am observat de mai multe ori pe parcursul piesei. Realitatea asta, îngreunează jocul actorilor, care automat trebuie să concentreze multe dimensiuni ale personajelor pe mișcare. Pe Dan Cogălniceanu voiam mult să-l văd cum joacă, deoarece eu îl știam doar dintr-o sală de ședințe în care mi-a răspuns unor întrebări despre TSA, în calitate de director, nu de actor. M-a surprins plăcut, poate părea facil să redai opacitatea unui personaj ca “Jupân Dumitrache”, însă nu cred că e chiar la îndemână să joci un personaj care este conturat din tușe agresive, dominate de primitivism, prostie și incultură. Bonus, Dan Cogălniceanu cântă bine.
Cântecul a făcut parte din arhitectura piesei și a susținut mult amuzamentul textului. Bucăți din cântece românești cunoscute de orice spectator și surprinzător două strofe din “La Marseillaise”, imnul Franței, au ajutat actorii să contureze atmosfera caragielească. Textul fiind unul de replică pur comică s-a întâlnit în diferite momente cu o punere în scenă amuzantă redată de un decor care participa activ la schițarea gafelor: un prag de care se impiedicau toate personajele, un covor la fel de inoportun, o fereastră folosită drept cale de acces mai des decât ușa. Asta a fost în mod cert viziunea regizorului Șerban Puiu și felul în care a plusat pe mișcarea scenică.
Mădălin Mandin și Dan Cogălniceanu
Credit foto: Orsolya Balint
Piesa e faină, să folosesc un cuvânt ardelenesc. Cu toții avem nevoie nevoie de comedie, chiar și cei care merg la spectacol și nu țin cont de faptul că un telefon care filmează bucăți din spectacol e un fel de a distrage spectatorii din jur de la ce e pe scenă, deoarece e un ecran luminos în întuneric și simultan, e o mare lipsă de respect față de actori. E deranjant să mergi la o piesă care pune accentul tocmai pe lipsa de educație și ce derivă din ea, iar pe rândul din fața ta să fie o spectatoare care nu înțelege valoarea unei piese de teatru, care cu atât mai mult, evidențiază falsitatea și parvenitismul. Intenția acestui paragraf nu este de a face educație, voiam doar să amintesc reflexia uimitoare a piesei scrisă acum 142 de ani, în prezent.
Credit foto: Orsolya Balint
Mie îmi place foarte mult teatrul, așadar mi-a plăcut piesa. E greu să fie o piesă neplăcută, deoarece scrierea e comică, personajele sunt caricaturale, muzica din piesă e antrenantă, combinând ingredientele acestea, rețeta e greu să fie nereușită. Ce m-a bucurat mult, a fost că sâmbătă seara, cu capacitate de 50%, teatrul a fost populat de publicul care nu a lăsat multe scaune goale, în afara celor restricționate de contextul în care trăim încă. Pare că ușor ușor, lăsăm în urmă solitudinea anului precedent și reintrăm în cercurile sociale care ne mențin spiritul și ne alimentează bucuria de a trăi.
Vezi AICI programul teatrului Sică Alexandrescu.
- Text de Mihaela Scânteie.
