Cap. 1. Realitate. Câteva informaţii istorice utile pentru înţelegerea contextului în care se desfăşoară această ficţiune cinematografică cu puternic substrat politic. Arhipelag din Antilele caraibiene, Porto Rico este ‘U.S. unincorporated territory’ din 1898 (Constituţia Statelor Unite se aplică doar parţial şi statul nu are dreptul de reprezentativitate în Congres, însă localnicii sunt recunoscuţi de la naştere ca cetăţeni americani) iar eşecul seriei de referendumuri privind recunoaşterea oficială ca parte cu drepturi depline a SUA, datorat absenteismului la vot (de exemplu, la cel din 2017, 97% dintre opţiunile exprimate au fost ca Puerto/Porto Rico să devină stat american doar că s-a prezentat la urne… 22.99% din electorat), nu a făcut decât să menţină un statut ambiguu al relaţiilor dintre guvernanţii arhipelagului – definit din anii ’50 drept un Commonwealth, “comunitate organizată politic” – şi cei de la Washington (perpetuat inclusiv în 2017 prin reacţia Preşedintelui Trump la solicitările de sprijin generate de pagubele produse de uraganul Maria, “We cannot aid Puerto Rico ‘forever’”), care au avut drept consecinţă o succesiune istorică de grave crize economice şi o datorie publică ce a ajuns actualmente la cifra gigantică de 70 de miliarde de dolari, raportată la o rată a sărăciei de 45% pentru o populaţie totală de sub 3,5 milioane.
Acesta a fost un plan general asupra situaţiei dar să apropiem obiectivul de timpul în care se consumă acţiunea filmului, mai exact anul 1960 când anticomunistul înverşunat Richard Nixon a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa lui J.F. Kennedy, iar Porto Rico a înregistrat o rată uriaşă a şomajului în ciuda ‘Operaţiunii Bootstrap’ de sprijin a industrializării statului din partea Guvernului SUA, care a avut drept consecinţă tranziţia de la agricultura tradiţională (în special trestie de zahăr) spre producţie de masă şi turism (“Through this project, a rural agricultural society was transformed into an industrial working class.”, United States Department of Agriculture). Am inventariat până aici o sumă de elemente care sunt toate înglobate în mod conştient dar fără ostentaţie (deci pot trece uşor nesesizabile) de către realizatori în fundalul narativ al lui “The Rum Diary” pentru a vă atrage atenţia asupra riscului de a trata filmul în mod superficial (cum ar fi… aventuri amoroase exotice în Caraibe) şi, astfel, ajungem la conţinutul acestuia.
Cap. 2. Cinema. Scriitorul ratat şi beţiv din New York (“I tend to avoid alcohol… if I can”), Paul Kemp, ajunge în disperare de cauză să se angajeze ca redactor la muribundul ziar San Juan Star în Porto Rico unde e primit doar pentru faptul că a fost singurul candidat. Redactorul-şef Lotterman (Richard Jenkins, nominalizat la Oscar în 2009 pentru “The Visitor”) îl ‘citeşte’ din prima văzându-i ochii injectaţi şi faţa tumefiată şi îl pune să scrie pentru început horoscoape şi reportaje turistice banale. Este şocat de atitudinea americanilor burghezi care vin să se distreze pe insulă fără însă a ieşi din arealul hotelului, mulţumindu-se cu pistele de bowling şi cu cocktailurile multicolore (“Beasts of obesity… The Great Whites, probably the most dangerous creatures on Earth.”).
Kemp dă primele semne de frondă însă Lotterman îi taie repede elanul amintindu-i că fără publicitatea plătită de către corporaţii ziarul nu ar mai exista (“You’re paying to be in the Dream… The editorial policy of this newspaper is payed by the Dream.”). Fauna jurnalistică care îl înconjoară nu este nici ea, aparent, de natură să îl încurajeze pe Kemp dar are calitatea de a-l readuce cu picioarele pe un pământ cu al cărui caracteristici nu este familiarizat: pasionatul de luptele de cocoşi, alcoolicul dar onestul fotograf Sala (Michael Rispoli – “The Taking of Pelham 123”) care visează la falimentul ziarului pentru a-şi primi plăţile compensatorii şi a se retrage ca pensionar în Mexic, şi Moberg (Giovanni Ribisi – “Avatar”), nostalgicul nazist – are o colecţie de vinyluri cu discursurile lui Hitler şi o replică a uniformei sale – bolnav de gonoree şi amator de ritualuri Voodoo, satisit de viaţă până la Dumnezeu… la propriu, întrucât declară lipsit de patos că “ţara asta s-a clădit pe genocid şi pe sclavie iar noi [americanii] am adus negri de-ai noştri şi apoi l-am adus şi pe Iisus ca pe o bucată de săpun.”
Intervine speculantul imobiliar de mare anvergură Sanderson (Aaron Eckhart – “Thank You for Smoking”, “The Dark Knight”) care îi propune lui Kemp să îi explice conceptul “God’s idea of money”, ispitindu-l cu perspectiva unei vieţi de lux (vile şi plaje ca în pliantele publicitare, maşini vintage şi mulţi bani), pentru a-l determina să devină un vector de PR pentru un proiect dubios, inclusiv datorită anturajului format din bancheri, investitori şi foşti militari care nu inspiră încredere (“A liberal is a Commie with a college education, thinking like a Negro.”), în care se pregăteşte construcţia unui complex de hoteluri pe o insuliţă folosită uzual ca ţintă de antrenament a armatei americane şi care, în curand, va fi abandonată de către aceasta. “This place is a sea of money… Practically, every major corporation hides its cash off-shore. And that is good news for us, because ‘we’ are ‘the shore’.”. Cu îndoială în suflet şi minte, newyorkezul acceptă să intre în joc (se lasă chiar de băut) dar colaborarea se rupe rapid după ce Sanderson intuieşte că între frumoasa sa soţie Chenault (Amber Heard – “Aquaman”, “Justice League”) şi Kemp (Johnny Depp ) este pe cale să se înfiripe o legătură emoţională ceva mai profundă decât o conjuncturală atracţie de natură sexuală şi le dă amândourora papucii după o scenă remarcabil de ‘fierbinte’ dintr-un club de Blues unde, pe scenă, cântă… Hound Dog Taylor şi ai săi The House Rockers.
Să facem o paranteză legată de muzica excepţional de bine gradată al lui Christopher Young (“Pet Sematary”) ce urmăreşte ieşirea progresivă din cocon a personalităţii lui Kemp (găsirea propriei ‘voci’ de scriitor) şi curăţarea acesteia de frustrări şi dileme, nu doar prin compoziţiile proprii ci şi prin trecerea succesivă pentru a schimba mood-urile, de la interpretările lui Mantovani a clasicelor “Volare” şi “Charmaine” sau de piese tradiţionale hispanice (“Sin Ti” al lui Pepe Guízar) la Latino-Jazz-ul care să asocieze naraţiunea cu ambientul exotic (“Mandinga”, interpretată de Rubén Gonzáles), pentru ca, prin intermediul Blues-ului (Paul: “A promise. A voice made of ink and rage.”), să ajungă în final în mediul urban prin vocea lui Patti Smith (“My Little Mermaid”). Revenim. Din etapa ‘atracţiei fatale’ cu o Chenault seducătoare inclusiv datorită mediului opulent în care trăieşte, se ajunge în cea a nevoii de tandreţe manifestată de o tânără dezorientată, ce a acţionat dintr-un impuls emoţional, iar acum îşi dovedeşte fragilitatea… în opoziţie cu întărirea fermităţii într-un bărbat decis să lupte împotriva sistemului. Metafora cocoşului pe care Papa Nebo, oracolul hermafrodit al morţilor, îl transformă într-un luptător de neînvins nu este deloc întâmplătoare.
“The Rum Diary” ‘păcătuieşte’ printr-un singur lucru, prin complexitatea siderantă ascunsă sub o falsă faţadă consumeristă şi, din acest motiv, pentru cunoscători creează o mică (doar mică) frustrare… că e prea scurt şi prea compactat. Abia după ce vezi filmul realizezi de ce recluzivul Bruce Robinson (nominalizat la Oscar pentru scenariul de la “The Killing Fields”) care, altfel, nu regizase decât trei filme în carieră, a fost adus la timonă după o îndelungată muncă de convingere, dar răspunsul îl veţi putea găsi singuri (re)văzând “Withnail & I” din 1987 sau “How to Get Ahead in Advertising” din ’89. Spun doar că englezul este un maestru în a îşi menţine echilibrul pe firul subţire dintre realitate şi ficţiune şi în a îmbrăca un pumn de fier în manuşă de catifea. “The Rum Diary” poate fi perceput şi ca un film cu super-eroi după cum bine remarca A.O. Scott în toamna lui 2011 pe site-ul lui New York Times: “This is not really ‘Fear and Loathing in Puerto Rico’ but rather the literary equivalent of a superhero origin story, in that it supplies fans with the chronicle of how a more-or-less ordinary guy transformed himself into a beloved archetype. ‘I haven’t figured out how to write as myself.’ Paul says at one point, and as he chafes against the requirements of his job and the foul corruption of his environment, he is also undergoing the testing ordeal that will ultimately give him a voice and a vocation… His nemesis — every superhero needs one — is Hal Sanderson, a great white sharpie who seems to possess everything Paul desires.”. Cât despre masca rafinată care acoperă chipul zbârcit al realităţii până în punctul în care spectatorul neantrenat îl percepe ca pe un film de consum, confecţionerii acesteia sunt directorul de imagine Dariusz Wolski (nominalizat la Oscar şi la BAFTA în 2021 pentru “News of the World”), monteuza Carol Littleton (nominalizată la Oscar în ’83 pentru “E.T.” al lui Spielberg), costume-designer-ul Collen Atwood (patru premii Oscar câştigate din 12 nominalizări)… nu cred că e cazul să mai continui.
Este de înţeles eşecul la public al filmului deoarece acesta e atât de atrăgător ambalat încât devine de-a dreptul subversiv iar mesajele trebuie să le citeşti atent printre rânduri… inclusiv privind cu binoclul la discursul lui Nixon din TV ori la desenele animate în care apare obsedant simbolul dolarului, fiind uimit de filtrele cu etanol ce conţin 470% alcool sustrase de Moberg din fabrica Bacardi sau… ciulind urechea la referirile în context monden la nume precum Union Carbide Corporation, firmă producătoare de substanţe chimice de uz industrial şi de polimeri. O extrem de acidă satiră anti-americană cu substrat social (Paul Kemp, citându-l pe Oscar Wilde: “Nowadays, people know the price of everything, and the value of nothing.”) este prezentată publicului prin intermediul unei idile romantice, pigmentată, uluitor, chiar şi cu umor de situaţie care îl duce în zona Buddy-Movie (absolut memorabilă scena urmăririi auto pe străzile din San Juan în care Kemp conduce în poala lui Sala o maşinuţă devalizată de localnicii furioşi pe imperialiştii invadatori… dar totul era doar o problemă de osie). “The Rum Diary” rămâne un film de (re)văzut neapărat şi de savurat în tihnă, eventual… la un pahar de rom.
Cap. 3. Literatura. Scenariul lui “The Rum Diary” reprezintă adaptarea lui Robinson a cărţii autobiografice a fondatorului Gonzo-journalism-ului Hunter S. Thompson (1937-2005), publicată pentru întâia oară în 1998 (deşi scrisă în 1959), dar nu despre autor vreau să vorbesc în continuare ci despre povestea care leagă manuscrisul de naşterea filmului, se pare descoperit de către prietenul său Johnny Depp în casa din Colorado a scriitorului prin anii ’90. Thompson avea să se sinucidă la vârsta de 67 de ani iar cenuşa sa – aşa cum şi-a dorit – a fost trimisă în văzduh de către un tun în cadrul unei ceremonii ale cărei costuri au fost acoperite de către Depp (care este şi producător al filmului şi nu doar vedeta lui) împreună cu… Jack Nicholson. “The Rum Diary” poate fi considerat atât literar cât şi cinematografic un prequel la “Fear and Loathing in Las Vegas” (filmul din ’98 al lui Terry Gilliam îl avea tot pe Depp în rolul principal). Mark Olsen scria în toamna lui 2011 în Los Angeles Times referindu-se la abordarea lui Bruce Robinson a textului-sursă: “For ‘The Rum Diary’ Robinson takes considerable license with Thompson’s novel, combining two main characters into one, switching the affections of Chenault from one character to another and crafting the narrative engine of a shady land development deal. By his own count there are two lines of dialogue from Thompson’s book in the film. Before writing he read the book twice, did his own research into the history of Puerto Rico and took off from there.”.
Este evident că britanicul nu avea cum să păstreze tonul aproape ‘documentar’ al cărţii (inclusiv în ceea ce priveşte descrierea păţaniilor sale cu Yeamon şi Sala de la carnavalul din St. Thomas) dar conservă spiritul prin antagonismul dintre impulsurile anti-consumeriste ale lui Kemp şi nevoia de a câştiga şi el un ban (ziariştii de la San Juan Star sunt descrişi în carte ca… “from genuine talents and honest men to degenerates and hopeless losers who could barely write a postcard.”). Mă opresc aici, în tentativa de a completa cercul deschis cu rândurile de început (realitatea) şi continuat cu referirile la film, folosindu-mă de percepţia subiectivă a tânărului pe atunci Hunter S. Thompson: “Here I was, living in a luxury hotel, racing around a half-Latin city in a toy car that looked like a cockroach and sounded like a jet fighter, sneaking down alleys and… scavenging for food in shark-infested waters, hounded by mobs yelling in a foreign tongue — and the whole thing was taking place in quaint old Spanish Puerto Rico, where everybody spent American dollars and drove American cars and sat around roulette wheels pretending they were in Casablanca. One part of the city looked like Tampa and the other part looked like a medieval asylum.”.
Sursa: Twitter
The End? Nu, deoarece un motiv suplimentar pentru a viziona acest film inclusiv din perspectivă tabloidă/mondenă este acela că, în urma experienţelor din timpul filmărilor, Johnny Depp a părăsit-o pe Vanessa Paradis, după o căsnicie fericită care a durat 14 ani, în favoarea lui Amber Heard, ce a refuzat pe parcursul timpului în mod constant să îşi asume explicit bisexualitatea într-un mod însă nu lipsit de eleganţă: “It’s limiting, that LGBTQ thing. It served a function as an umbrella for marginalised people to whom rights were being denied, but it loses its efficacy because of the nuanced nature of humanity. As we become more educated and expand the facts of our nature, we keep adding letters. It was a great shield, but now we’re stuck behind it. It’s so important to resist labels. I don’t care how many letters you add. At some point, it’s going to spell ‘WE ARE HUMAN.’” (Daisy Murray, elleuk.com, noiembrie 2017). După cum bine ştim mariajul lui Amber cu Johnny s-a încheiat în 2017 cu scântei ce au produs un uriaş foc de artificii mediatic a cărui efecte se resimt încă prin sălile de judecată de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului dar şi în birourile producătorilor de blockbustere, reticenţi în a mai plăti gajuri de zeci de milioane unui star acuzat de violenţă domestică. Adio, Jack Sparrow!?
- Text de Ioan Big.
