Dacă s-ar fi întâmplat pe 1 aprilie putea fi considerat doar un banc extrem de prost făcut de nişte neghiobi printre ale căror urechi bate un vânt de primăvară, atâta vreme cât au paralizat Bucureştiul pe motiv că nu doresc ca “multinaţionalele sau corporaţiile să preia conducerea metroului”. Dar nu, ca expresie involuntară a unei realităţi sinistre, upside down, în care ne ducem viaţa zi de zi, acest “protest spontan” s-a consumat în primul weekend de înăsprire a restricţiilor dictate de creşterea explozivă a infectărilor şi în aceeaşi zi – premergătoare Zilei Mondiale a Teatrului – în care artiştii independenţi îşi clamau într-un mod ultradecent dreptul la supravieţuire în faţa unui Minister al Culturii care refuză să le ofere vreun sprijin de când s-a declanşat pandemia. Am realizat că trăim într-un oraş în care să fii… traducător la Metrorex îţi aduce net 6599 de lei pe lună (ce includ şi obligatoriul ‘spor de tunel’), iar să fii traducător de texte cu potenţial dramaturgic în teatrul independent îţi aduce 0 lei (zero ce include şi interpretarea unui rol sau, eventual, chiar regia spectacolului).
Să protestezi ca lucrător la metrou angajat pe un salariu baban că ţi s-a făcut grijă de ziua de mâine… te face ‘invitat la dialog’ de către autorităţi – fără ca acestea să te gazeze pentru că ai dezechilibrat energetic oraşul, că ne-ai periclitat sănătatea şi că ai încălcat cu nesimţire un metru cub de legi – şi te transformă într-un superstar media, dar să reaminteşti ca lucrător în spatiul cultural neconectat la banii strânşi din impozite – lipsit acum din raţiuni obiective de “obiectul muncii” – că eşti lăsat să mori de foame de către o funcţionărime responsabilă de cultura naţională şi nu doar de cea bugetară… te face abosolut insignifiant. Devine limpede că nu supravieţuirea greierilor şi furnicilor din cultura şi artele underground reprezintă o preocupare a actorilor de pe scena politică dâmboviţeană ci calmarea trântorilor din ceata lui Piţigoi, Rădoi, sau cum i-o mai chema, fiindcă, probabil, asta le e mai aproape de nivelul real de competenţă.
Şi atunci, dacă aşa stau lucurile iar cultura pentru politicieni are o importanţă “subterană”, n-ar fi asocierea celor două forme de manifestări o soluţie? Să avem piese de teatru în staţiile de metrou cu spectatorii, nu mai mult de 2-300 (promitem), amplasaţi pe şine, ca să îşi justifice şi telefonistul angajat la Metrorex salariul de 5400 de lei lămurind bucureştenii de ce nu le circulă “trenul galben făra căi”. Iar în pauze, diverşi miniştri să poarte dialoguri civilizate cu participanţii ca să le releve adevărul profund din versul “casa mea-i o casă cu acorduri ample” şi să-i determine să se întoarcă în sufrageriile lor în faţa televizoarelor. Timp în care sindicaliştii protestatari să fie pedepsiţi dur, să scrie de 100 de ori un citat de acum 5 ani din Preşedintele României: ”Cu toții ne dorim, cred, să trăim într-o lume mai bună, mai educată, mai corectă și mai decentă. Dar pentru a trăi într-o astfel de lume trebuie s-o creăm zi de zi, împreună și putem face acest lucru prin cultură.”
- Text de Ioan Big.
