De aproape două decenii, Rod Lurie îşi manifestă constant dependenţa de politică – a mărturisit oficial că este un “political junkie” – prin intermediul filmelor pe care le-a propus publicului în calitate de scenarist şi/sau regizor, de la scurtmetrajul de debut “4 Second Delay” (despre afacerea Watergate) şi pelicula “Detterence” (Preşedintele SUA ameninţă cu un atac nuclear dacă trupele irakiene nu se retrag din Kuweit) la producţiile TV “Capital City” (planul clandestin al Pentagonului de bombardare cu napalm a Columbiei) şi “Killing Reagan” (2016), al cărui titlu spune tot. Dintre toate însă, vârful calitativ îl reprezintă, fără îndoială, “The Contender”, unul dintre titlurile serioase de păstrat în raftul de filme lansate în 2000, alături de cele două oscarizate ale lui Steven Soderbergh, “Traffic” şi “Erin Brokovich”. Nici “The Contender”, în ciuda primirii reci din partea publicului larg, nu a rămas invizibil, fiind nominalizat la o sumedenie de premii, în primul rând datorită prestaţiei excepţionale a celor trei actori-cheie: Joan Allen (“Nixon”, “Face/Off”, franciza Bourne), Jeff Bridges (“The Big Lebowski”, “Crazy Heart”, “The Fisher King”) şi Gary Oldman (“Mank”, “Tinker Tailor Soldier Spy”, “Sid and Nancy”).
Cauza nepopularităţii acestei drame politice cu accente de Thriller trebuie căutată în… ‘incorectitudinea’ sa politică, mai exact în modul în care cineastul scormoneşte adânc în coşul cu rufe murdare al celor care conduc “the Greatest Nation on Earth”. Povestea este aparent simplă: aflat aproape de sfârşitul celui de-al doilea mandat, Preşedintele SUA (Jeff Bridges) rămâne fără secondant, decedat, şi are îndrăzneala să propună Congresului drept candidat la Vicepreşedinţie… o femeie, pe Senatoarea Democrată Laine Hanson (Joan Allen), fata fostului Guvernator din Ohio (Philip Baker Hall – “The Insider”, “Rules of Engagement”), ce trebuie însă obligatoriu validată de comisia condusă de hârşaitul şi antipaticul congresman Shelly Runyon (Gary Oldman). În timpul audierilor publice care generează o sumedenie de conflicte de interese, toată lumea implicată este ocupată să scoată de sub preş rahaturi incriminatorii despre viaţa personală a oponenţilor (Republicani vs. Democraţi, administraţia prezidenţială vs. forul legislativ, bărbaţi vs. femei). Excepţia e una singură: pretextul şi, totodată, ţinta principală a atacurilor purtate pe frontul politicii – femeia.
Joan Allen
Cu toate că e acuzată că a participat la orgii în facultate sau se lansează zvonuri că ar fi practicat prostituţia şi e suspectată inclusiv de adulter, Hanson alege să nu contraatace la fel de murdar, deşi i se pune la dispoziţie în acest scop un arsenal serios de fapte şi argumente… “Principles only mean something when you stick to them when it’s inconvenient.”. Folosindu-se de acest personaj – pe care îl înveşmântează într-un alb moral imaculat – ca vector involuntar de zâzanie la nivel de top, Rod Lurie are curajul să mixeze în acelaşi produs cinematografic două subiecte disconfortabile pentru cetăţeanul cu drept de vot, care-şi menţin actualitatea chiar şi în zilele noastre: prejudecăţile antifeministe şi promiscuitatea din culisele politicii de vârf de la Washington în care serviciile secrete au rol de servant şi nu de păpuşar… precum în alte spaţii geografice.
Primul se referă la ceea ce intenţionează să fisureze Preşedintele Evans/Bridges: ‘cupola de sticlă’, metafora “glass ceiling” lansată la finele anilor ’70 pentru a defini conceptual bariera nevăzută care împiedică femeile – şi nu numai întrucât, ulterior, a suferit o extensie care a inclus şi minorităţile sexuale şi etnice – să acceadă şi să fie promovate în anumite poziţii ierarhic superioare. Cu toate că majoritatea vocilor a susţinut că e vorba mai degrabă de un mit decât de o realitate, în 1991, Congresul american a înfiinţat The U.S. Federal Glass Ceiling Comission pentru a studia “the barriers to the advancement of minorities and women within corporate hierarchies”, al cărei raport final, ce conţine 12 recomandări privind creşterea diversităţii în organizaţii şi reducerea discriminării prin intermediul politicilor organizaţionale, a fost făcut public în 1995… deci, în momentul redactării scenariului, tema încă stârnea vii controverse şi dezbateri fiind departe de a dobândi izul de naftalină.
Christian Slater & Jeff Bridegs
Al doilea subiect este mult mai apropiat de noi şi de efectele la care suntem expuşi cotidian prin comportamentul celor aciuiţi temporar prin palatele Cotroceni, Victoriei şi cel al Parlamentului. Inevitabil, gândurile ne vor purta spre omologi dâmboviţeni întrucât Rod Lurie, pentru a menţine ‘greutatea’ dramatică, are inteligenţa să nu alunece în caricatural printr-o simplă creionare în alb/negru a personajelor, conferind acestora o neaşteptată credibilitate. Preşedintele e în particular un fumător înrăit – şi Kevin Pollak era în “Deterrence” – şi un gurmand nepotolit, însă aceste vicii personale maschează o vastă experienţă în arta compromisului şi ambiţia de a intra în istorie pentru vederile sale liberale (“Who doesn’t want a shortcut to greatness?”). Staff-ul său cinic format din Jerry (Saul Rubinek – “True Romance”, “The Unforgiven”) şi… Kermit (“I want something embarrassing! Something sexual! Little boys, midgets, that sort of thing! Cows! I don’t give a goddamn!”), cel din urmă interpretat de Sam Elliott (“We Were Soldiers”, “Up in the Air”), are o duritate construită raţional ca platoşă pentru supravieţuire dar asociată în permanenţă cu loialitatea faţă de lider/instituţie.
The Contender – Trailer:
Oportunistul tânăr congresman Webster (Christian Slater – “The Name of the Rose”, “Interview with the Vampire”) este măcinat de îndoieli şi dileme în ciuda traseismului politic al cărui adept este fără scrupule, iar contracandidatul erou ce a încercat să salveze o femeie de la înec, Guvernatorul Hathaway (William Petersen – “Manhunter”, “To Live and Die in L.A.”), ascunde în fapt secrete morbide, apoi martora acuzării în plen pentru deviaţionism sexual şi imoralitate (Mariel Hemingway – “Manhattan”, “Star 80”) este o fostă prietenă cuprinsă tardiv dar sincer de remuşcări iar Republicanul Runyon însuşi, un predicator obstinat al măreţiei ce poate fi identificată într-un om (“Greatness is the orphan of urgency.”), se relevă ca un politician conservator autoamăgit de propria importanţă şi influenţă certificate de… vechimea (numărul de mandate obţinute) în forul legislativ american: “What I say the American people will believe. And do you know why? Because I will have a very big microphone in front of me.”.
Gary Oldman
Vă puteţi imagina din inventarierea acestui mini-insectar că, aşa cum, de altfel, vă avertizam din start, povestea nu e atât de simplă pe cât pare. Aaah, şi era să uit, au existat şi unii americani lezaţi de faptul că, în acest film, o femeie, Vicepreşedinte a SUA, declară: “The church I go to is the one that emancipated the slaves, that gave women the right to vote, that gave us every freedom that we hold dear. My church is this very Chapel of Democracy [Capitoliul – n.a.] that we sit in together and I do not need God to tell me what are my moral absolutes.”. Oops! Concluzie: “The Contender” merită din plin a fi re-evaluat. Până şi Barack Obama, în “Entertainment Weekly”, a indicat personajul interpretat de Jeff Bridges drept favoritul său dintre Preşedinţii imaginaţi de cinematografia americană.
- Text de Ioan Big.
