Fanii muzicii Rock ar putea avea anul acesta surpriza unui eveniment live realmente incitant, concertul – posibil chiar un turneu în luna mai – susţinut în România de vocalistul Ronnie Romero (Ritchie Blackmore’s RAINBOW), împreună cu Intelligent Music Project, grupul muzical high-end creat în 2012 de producătorul şi compozitorul bulgar Milen Vrabevski care a colaborat cu muzicieni reputaţi precum Simon Phillips (Toto), John Lawton (Uriah Heep), John Payne (Asia) sau Carl Sentance (Nazareth). Ronnie Romero, frontliner din 2015 al grupului Rainbow, dar care, pentru publicul amator de Power Rock, este cunoscut în primul rând ca fondator în 2014 al celei mai apreciate trupe spaniole de gen, LORDS OF BLACK, care a continuat să rămână în topul preferinţelor inclusiv în 2020 prin albumul Alchemy of Souls, Part 1. Oricum, se încheie un an extrem de încărcat profesional pentru Ronnie Romero care, pe lângă implicarea în Life Motion şi The Creation, albume recent apărute sub brand-ul Intelligent Music Project, a înregistrat şi partea vocală pentru noile discuri ale celebrilor chitarişti Michael Schenker (MSG-Immortal) şi Adrian Vandenberg (2020). La care se adaugă… Afterlife, noul album Sunstorm, proiectul de Melodic Rock al italianului Serafino Perugino, ce va fi lansat pe 12 martie.
Sunstorm ft. Ronnie Romero – Swan Song (Videoclip):
Aveai 27 de ani când te-ai stabilit în Spania şi nu ştim mare lucru despre legăturile ta cu muzica de până atunci, din tinereţea petrecută în Santiago de Chile…
Am crescut într-o familie “muzicală”, toate rudele mele fiind muzicieni. Tatăl meu era vocalist şi mama cânta la chitară în formaţie cu el, bunicul era liderul big band-ului şi cânta la saxofon iar fratele meu mai mare este baterist. Deci am crescut înconjurat de instrumente şi am avut o viaţă… muzicală. Am început să cânt în corul bisericii la 6-7 ani dar primi paşi adevăraţi în muzică i-am făcut ca adolescent, pe la 14 ani, când am înfiinţat o trupă de cover-uri împreună cu nişte colegi de liceu. Interpretam Deep Purple, Led Zeppelin, în general piese Rock. Această călătorie muzicală a fost pentru mine la început doar un hobby, o modalitate de a mă simţi bine împreună cu prietenii, şi n-am privit-o absolut deloc din perspectiva unei cariere profesionale. Căci eu, până la urmă, am terminat ingineria deşi am studiat şi Dreptul vreo doi ani şi jumătate, dar fără să-l termin. Trebuia să pot avea o slujbă înainte de a-mi propune să fac orice altceva. Apoi, când m-am mutat la Madrid în 2009, am avut aceste oportunităţi să fac muzică într-un mod mai profesionist dar tot n-aveam intenţia să devin muzician.
Dar cum ai ajuns, de exemplu, să te împrieteneşti cu apreciatul chitarist José Rubio Jiménez şi să cânţi pe albumul de debut al proiectului său Nova Era din 2012?
Sigur că, după ce am ajuns la Madrid, am început să cunosc uşor-uşor diverşi oameni. Eu îmi formasem un grup dar, aşa cum ziceam, numai ca să mă distrez, şi chiar cântam uneori în weekend-uri în cluburi mici doar pentru câteva beri… dar astfel oameni din industrie, din cea a Heavy-Metal-ului, au auzit de mine [Santelmo a înregistrat un demo, La Tempestad, în 2010 – n.r.] şi au început să mă caute: ‘Ştii, am avea nevoie de un vocalist’. José a fost unul dintre aceştia, el fiind deja un chitarist celebru în întreaga Spanie. Ca orice era legat de muzică în momentul ăla, a fost însă doar un part-time job, fiindcă eram conştient că în underground-ul madrilen nu ai prea multe şanse să ajungi muzician profesionist.
Ronnie Romero – Acoustic Session Chile 2016:
Asta tot nu mă lamureşte de ce ai ales încă din Chile calea Power Rock-ului şi nu te-ai orientat spre muzica Pop care, prezumtiv, ar fi putut aduce mai uşor şi mai rapid succesul…
În primul rând pentru că, la acea vreme, nu eram interesat să devin un profesionist, şi în al doilea rând fiindcă tatăl meu era un fan necondiţionat al Rock-ului şi asculta deopotrivă trupe clasice de Rock britanice şi americane… Kansas, Journey, Boston, de exemplu. Îmi amintesc, de exemplu, de vremea când eram copil şi ascultam împreună cu el albumele Deep Purple. Aveam atunci, nu mai ştiu, cred că vreo 7 ani. Deci el mi-a insuflat pasiunea pentru Rock.
Ai fondat în 2013 Lords of Black alături de un chitarist remarcabil, Tony Hernando, pe care l-ai cunoscut în timpul unui concert-tribute Dio. De peste 10 ani faci pereche cu virtuozi ai acestui instrument, de la Jiménez sau Giardino la Blackmore şi Schenker. Vorbeşte-mi de importanţa relaţiei frontliner-chitarist în Rock…
Dacă îi observi pe clasicii Rock-ului, îţi dai seama că este cea mai importantă relaţie dintr-o formaţie. Întotdeauna e vorba de un superchitarist şi de un vocalist foarte talentat. Dacă te gândeşti la Deep Purple spui ‘Ritchie Blackmore plus Ian Gillan sau David Coverdale’, dacă te gândeşti la Queen spui ‘Freddie Mercury & Brian May’, la fel cu Led Zeppelin, ‘Robert Plant & Jimmy Page’, ş.a.m.d. În muzica Rock totul se raportează la aceste două persoane, ele sunt cele care dau putere unei trupe. Relaţia celor doi e atât de importantă pentru că de ei depinde cum se crează şi apoi se şlefuieşte toată muzica grupului. Să nu uităm că, în majoritatea cazurilor, compoziţiile sunt realizate de chitarist şi de vocalist. Deci relaţia asta e cea mai importantă parte a maşinăriei. În cazul meu, împreună cu Tony [Hernando], am creat întregul concept din spatele lui Lords of Black şi ne-am sfătuit amândoi de la bun început în legătură cu ce muzică vom face şi care sunt paşii pe care formaţia trebuie să îi parcurgă în ce priveşte stilul, modul de interpretare şi imaginea. De comun acord am hotărât inclusiv cum ne vom defini identitatea ca trupă prin intermediul cover art-ului albumelor noastre. Acei gargui de pe coperta primului disc [din 2014]… eu i-am schiţat dar, în schimb, cea mai mare parte a compoziţiilor îi aparţin lui Tony. Însă între noi este o chimie grozavă: de fiecare dată când are o idee de piesă, mi-o trimite, eu mai lucrez un pic la ea, mai ales la texte şi la partea vocală, ca după aia să agreem forma finală. Lucrul bun e acela că ştim amândoi ce ne dorim şi, în 99% din cazuri, suntem pe aceeaşi de lungime de undă. Deci nouă ne vine foarte uşor să facem muzică. Uite, de exemplu, ultimul album [Alchemy of Souls, Part 1], pentru care am înregistrat timp de 4-5 zile aici, la Bucureşti, findcă din cauza pandemiei n-am putut ajunge în Spania… după fiecare track pe care l-am retrimis către Tony conţinând şi înregistrarea părţii mele vocale, el mi-a răspuns cu ‘Perfect, este exact de ce avea nevoie cântecul!’. Nimic de refăcut sau de reînregistrat. Ne-a fost uşor pentru că am ajuns să ne cunoaştem bine şi să ştim amândoi ce ar trebui ca formaţia să arate publicului.
Ronnie Romero & Adrian Vandenberg
Vorbind de făcut muzică în pandemie, cu Tony Hernando ţi-e simplu fiindcă vă ştiţi şi lucraţi împreună de atâta vreme, dar cu Adrian Vandenberg ai fost la prima colaborare. Cât de smooth a fost procesul pentru înregistrările la al său LP 2020?
Din fericire, eu am avut întotdeauna norocul să pot plănui ce vreau şi ce nu vreau să fac, deci am aplicat încă de la început un filtru foarte important. Când diverşi muzicieni mă contactează ca să lucrăm împreună, primul lucru de care am nevoie este să îi întâlnesc, să fac cunoştinţă cu acele persoane ca să mă lămuresc dacă ne potrivim din punct de vedere al personalităţii. Asta s-a petrecut şi cu Adrian, al cărui fan sunt de mulţi ani şi căruia i-am zis de când ne-am întâlnit prima oară, cu vreo trei ani în urmă: ‘Tu eşti unul dintre motivele pentru care m-am apucat de cântat!’, fiindcă întâmplarea a făcut să ascult tocmai Starkers in Tokyo [albumul acustic Whitesnake lansat doar în Japonia în 1997, înregistrat de către David Coverdale şi Adrian Vandenberg – n.r.] când am luat hotărârea să devin interpret de muzică Rock. Când m-am alăturat grupului Rainbow, Adrian mi-a trimis un mesaj prin care mă felicita şi mi-a sugerat că e bine să rămânem în legătură şi în continuare… deci noi ne-am cunoscut cu destulă vreme înainte să ajungem să lucrăm împreună. Şi apoi, când am stabilit că o vom face, Adrian a venit la Madrid şi am ieşit serile de câteva ori împreună să cinăm, să ne distrăm, să vorbim, ca să ne cunoaştem în felul ăsta cât mai bine. Dacă eu simt că nu mă potrivesc cu oricare dintre muzicieni, spun ‘Nu!’. Un al doilea aspect se referă la muzica pe care ei îmi propun să o cânt… în mod obligatoriu trebuie ca acea muzică să-mi spună ceva, să simt că am o conexiune cu ea, să mă facă să exclam ‘Vreau să cânt asta!’. Dacă nu simt nimic special, la fel, spun ‘Nu!’. Deci astea sunt lucrurile importante pentru mine când ajung să cântăresc o ofertă de colaborare din partea unui muzician şi simplifică modul în care se derulează apoi toată treaba.
Intelligent Music Project – Reflecting:
Asta explică inclusiv interesul tău în a te implica în proiectul Intelligent Music. Altfel ar fi greu de înţeles de ce ai putea fi atras de o formulă est-europeană din moment ce eşti ocupat deja cu Lords of Black, Rainbow, Sunstorm şi atâtea alte colaborări de studio…
Exact. Când am primit oferta de la Milen Vrabeski [producătorul şi fondatorul Intelligent Music Project – n.r.], am fost atras în primul rând de marii muzicieni care colaboraseră înaintea mea cu el, precum Simon Phillips de la Toto sau John Payne de la Asia. În al doilea rând, îmi doream mult să încerc să fac ceva în afara zonei mele de confort, ceva care să nu fie nici Heavy-Metal şi nici Classic Rock. Voiam să descopăr dacă pot să fac faţă, să cânt şi altceva… e important pentru un muzician să îşi testeze limitele. Dar poate cel mai convingător în cazul meu a fost mesajul pe care îl poartă cântecele şi versurile lor pentru că nu e doar o muzică goală, nu e doar o înlănţuire de sunete zgomotoase, nu e vorba de cine ţipă mai tare sau pe cine duce vocea mai bine, nu, mesajul a fost atrăgător prin relevanţa sa, mai ales în aceste vremuri în care suntem speriaţi de virus.
Intelligent Music Project feat. Ronnie Romero – We Keep On Running:
Vorbind de producătorul unui proiect, revenim la Lords of Black… cât a contribuit ca producător Roland Grapow de la Helloween la ascensiunea voastră spre stardomul internaţional?
Pe Roland am ajuns să îl numim “al 5-lea membru al trupei” pentru că s-a implicat total în proces încă de la bun început. Mai lucrase cu Tony şi înainte, la albumele solo ale acestuia, şi când Tony i-a adus numele în discuţie ca eventual producător şi inginer de sunet pe când ne făceam planuri legate de primul nostru album, am fost imediat de acord fiindcă îi eram fan din perioada lui Roland cu Masterplan [trupa germană de Power Metal formată de Grapow cu Uli Kusch după plecarea în 2001 din Helloween – n.r.] şi am apreciat că ştie acest gen de muzică foarte bine, cunoaşte piaţa şi îşi dă seama de cum ar trebui să sune o trupă ca să aibă succes pe plan internaţional. Era ceea ce ne doream şi ca atare, din start, şi-a luat în serios rolul de producător, expunându-şi opiniile apropo de priza pe care o poate avea o piesă sau alta, ce-ar trebui făcut ca unele dintre ele să câştige în forţă sau ordinea în care ar trebuie să apară acestea pe album. Ce mai, un producător adevărat şi nu doar un tehnician care mixează şi masterizează un disc. Cred că implicarea lui a avut şi o componentă afectivă fiindcă ne-a privit ca pe discipolii săi. Adoră să lucreze cu noi iar contribuţia sa e la fel de consistentă ca şi a mea sau a lui Tony.
Ai vreun album favorit din discografia Lords of Black?
E complicat să fac o alegere… Primul [Lords of Black, 2014] are o componentă aparte, una sentimentală dacă vrei, pentru că ni l-am produs singuri, fără amestecul niciunei case de discuri, şi deci am avut satisfacţia recunoaşterii şi a succesului european făcând totul noi înşine. Al doilea, scos la Frontiers Records, a fost proabil cel mai de succes album al trupei. Eu eram deja în Rainbow şi drept urmare a beneficiat de un plus de recunoaştere şi nu doar în Europa ci inclusiv în Japonia şi în America. Al treilea [Icons of the New Days, 2018] e un caz special fiindcă noi am încercat să facem ceva mai diferit faţă de albumele precedente şi din cauza asta, până la urmă, lansarea s-a amânat cu circa 5 luni, am pierdut marile festivaluri de vară şi n-am avut şansa să susţinem albumul printr-un turneu serios. Dar mie continuă să îmi placă discul aşa cum a ieşit… sunt câteva piese pe el pe care le consider foarte bune. Dar cel din urmă [Alchemy of Souls, Part I, 2020] îmi rămâne cel mai aproape de inimă fiindcă marchează reîntoarcerea mea în trupă după un an şi jumătate. Pentru mine, este cel mai deschis către public şi cel mai uşor de ascultat, piesele fiind mult mai melodioase. Da, ăsta e, ultimul album rămâne favoritul meu.
Lords of Black – Live at Wacken Open Air 2017 (full concert):
Ce nu pricep totuşi este de ce tu, un muzician deja cu notorietate internaţională în cadrul Lords of Black, ai simţit periodic nevoia să te angajezi în paralel şi în alte proiecte şi nu mă refer la Rainbow ci, de exemplu, la Walter Giardiono Temple sau CoreLeoni?
Când eşti un artist, un muzician, poate simţi nevoia să faci ceva tot timpul. E cazul meu. Mie, de exemplu, îmi este foarte greu să fiu într-un singur loc şi să fac un singur lucru, simt nevoia să am de făcut tot timpul o grămadă de lucruri diferite, să cunosc şi să colaborez cu oameni diferiţi. Şi am avut această şansă, să fac şi altceva decât ce cântam şi încă mai cânt cu Lords of Black, cum este CoreLeoni [grup format de Ronnie Romero cu Leo Leoni şi Hena Habegger de la trupa elveţiană Gotthard în 2017 – n.r.], care e în stil mai aproape de Hard Rock, preferatul meu ca gen de muzică de interpretat. În plus de asta, odată ce am intrat în era ‘Rainbow’, am devenit foarte norocos pentru că sunt căutat pentru colaborări de o mulţime dintre… eroii mei din muzică. Cărora îmi este foarte greu să le spun ‘Nu’ dacă îmi fac o ofertă. Îţi poţi imagina un tip anonim care la început făcea muzică doar ca să se distreze cu nişte prieteni şi atâta tot, care ajunge într-o bună zi să lucreze cu toţi cei pe care îi asculta pe discuri în vremea când era doar un copil. E greu să îl refuzi pe Ritchie Blackmore, pe Michael Schenker sau pe Adrian Vandenberg. Sau chiar pe Walter Giardino care este un zeu al chitarei în America de Sud. Fiecare din proiectele pe care le-am făcut cu oamenii ăştia a fost ca un vis transformat în realitate pentru că nu mi-aş fi închipuit că o să ajung să cânt cu asemenea legende. Mai e, sigur, şi partea de business, căci foarte rar ca muzician profesionist de Rock îţi poţi asigura traiul dintr-un singur job sau contract cu o singură casă de discuri, deci trebuie să mai faci şi alte lucruri ca să poţi duce o viaţă mai bună. Cam astea sunt motivele.
Lords of Black – Rainbow Eyes (Tribute to Ronnie James Dio):
Îmi dau seama că n-aveai cum să spui ‘Nu’ acum 5 ani. Mai ales după ce Ritchie Blackmore a declarat că vocea ta este “o încrucişare între Ronnie James Dio şi Freddie Mercury”. Cum l-ai entuziasmat atât de tare încât să te facă frontliner-ul Rainbow?
De pe YouTube. Împreună cu soţia lui, Ritchie se afla în căutarea unui vocalist, întrucât lua în considerare ideea de a reveni pe scenă cu Rainbow pentru câteva concerte [era anul 2015 iar Rainbow nu mai concertase din 1997 – n.r.] dar niciunul din ei nu era pe deplin sigur cine ar fi trebuit să facă parte din formaţie, dacă să apeleze la membri vechi sau să caute muzicieni noi, mai proaspeţi. Şi am fost norocos. Pe atunci cântam în Spania, printre alte proiecte, într-un grup-tribut Deep Purple şi devenisem chiar destul de cunoscuţi cu cover-urile noastre fiindcă am fost invitaţi la nişte festivaluri, ba chiar am făcut şi un mic turneu prin ţară în care am interpretat piese… Rainbow. Iar ei m-au văzut pe net interpretând câteva dintre ele, şi-am primit un mesaj telefonic de la Candice Knight, soţia lui Ritchie, în care îmi spunea că au fost impresionaţi şi ar vrea să ne întâlnim faţă în faţă ca să ne cunoaştem. Ne-am întâlnit… şi cred că cel mai important lucru pe care l-au văzut – evident, dincolo de calităţile vocale – a fost că eram un om cu care te înţelegi uşor şi nu unul cu probleme de ego, cu aere de divă sau de star Rock. M-au cunoscut exact aşa cum sunt şi s-au simţit confortabil în prezenţa mea… şi asta a fost tot. N-a mai existat apoi vreo audiţie. Am stat doar de vorbă în timpul acelei cine, după care, simplu, ‘OK, săptămâna viitoare vei primi un telefon de la managerul nostru cu toate detaliile fiindcă începem să lucrăm împreună.’. Am intrat în Rainbow dar am rămas acelaşi om. Urc pe scenă, cânt alături de Ritchie, o legendă, dar rămân conştient că eu nu sunt o legendă. Mie mi-e de-ajuns că am primit o şansă unică să performez împreună cu un asemenea muzician şi atâta vreme cât ştiu bine că nu sunt şi nici nu vreau să par Ronnie James Dio, Joe Lynn Turner, David Coverdale sau Ian Gillan, îmi conserv o relaţie bună cu publicul, chiar şi cu acel procent dintre fanii care n-a fost tocmai încântaţi de cooptarea mea – inclusiv foşti membri Rainbow, mai ales vocalişti… Chiar cunoscând piesele aşa cum erau cântate mai demult, oamenii sunt fericiţi că încerc să îmi pun ceva din propria personalitate în interpretare şi nu să copiez, că asistă pe viu la un performance ‘Ronnie Romero’ care sună un pic diferit faţă de ce ştiau ei deja ascultând Rainbow cu alţi vocalişti.
Rainbow nu are programate lungi turnee, făcându-şi apariţia pe scenă doar de câteva ori pe an, de obicei în festivaluri sau serii scurte de cântări. Cum vă pregatiţi pentru acestea întrucât presupun că aveţi nevoie de fiecare dată să repetaţi?
E simplu pentru că, de obicei, cântăm aproximativ acelaşi set list. De patru ani, cântăm cam aceleaşi piese doar cu mici variaţii care apar în timpul repetiţiilor, când cineva are idee nouă. ‘Poate am putea încerca şi asta’ şi atunci încercăm. Şi la final iese că “Aah, nu-mi place…” sau “Hmm, ar merge…”. Dar, în cea mai mare parte a timpului, ne bazăm pe acelaşi set list iar Ritchie are un fel foarte frumos de a repeta, care creează o chimie într-adevăr bună între membrii formaţiei, aşa că, după un an de repetiţii susţinute initial nu mai ai nevoie să repeţi la fiecare reunire chiar atât de mult pentru fiecare dintre show-uri. Am fost chiar surprins de asta pentru că, la început, eram niţel frustrat. Îmi amintesc de primele repetiţii, pe care le-am făcut la New York, chiar acasă la Ritchie. Repetam acustic. El cânta la chitară acustică, bateristul folosea un cajón iar eu eram frustrat pentru că mă aşteptam la ceva mai elaborat, la ceva mai… “produs”. Am repetat acustic piesele timp de o săptămână, timp în care am realizat treptat că el urmărea de fapt să creeze o legătură puternică între membrii trupei… să ajungi să îi asculţi pe ceilalţi, să dai atenţie la ce cântă el şi să te înveţi să îl urmăreşti, astfel încât să devii capabil în final să contribui la atmosfera de trupă adevărată. Abia după aia am trecut la repetiţiile ‘electrice’ şi ne-a fost mult mai simplu pentru că ştiam deja ce aveam de făcut în fiecare părticică a fiecărui cântec. Deci, în mod normal, repetăm timp de 2 săptămâni cu 2-3 luni înainte de un turneu şi apoi încă pentru câteva zile, poate o săptămână, chiar înainte de demararea acestuia, pentru a pune la punct detaliile. Amuzant e faptul că, după toate aceste pregătiri, 80% din ce ajungem să facem apoi pe scenă este… improvizat, iar performance-ul se construieşte pe membrii trupei care îl urmăresc pe Ritchie în ceea ce cântă el atunci, pe moment. E foarte interesant şi foarte frumos pentru un tânăr muzician ca mine să lucreze în felul acesta, care nu se limitează la repetarea unei piese până la învăţarea ei pe de rost şi apoi reproducerea sa întocmai cum a fost pregătită. Nu e ceva mecanic, este un jam session uriaş, aşa cum Deep Purple obişnuia să cânte în anii ’70. Dacă îţi aminteşti, [albumul] Machine Head a fost înregistrat într-un studio cu ei toţi cântând împreună într-un jam session. La noi e la fel, tocmai pentru că Ritchie a creat această atmosferă prielnică unor asemenea session-uri în care poate schimba din mers modul în care este interpretată o piesă sau finalul ei, sau chiar structura set list-ului. El interpretează fiecare cântec în funcţie de dispoziţia lui, de cât de confortabil se simte cu publicul pe care îl are în faţă în seara respectivă. Şi asta e captivant.
Ronnie Romero & Ritchie Blackmore
Ritchie Blackmore’s Rainbow – I Surrender:
Din repertoriul Rainbow, ai piese favorite pe care de-abia aştepţi să le canţi live sau ele sunt, toate, la fel de importante pentru tine?
Hmm, greu de spus, fiindcă vorbim în cazul Rainbow de o carieră de 50-60 de ani, dar, sigur, sunt câteva piese în set list care în concerte s-au dovedit a fi cu adevărat puternice şi acelea se regăsesc, majoritatea lor, în prima parte al set list-ului, la începutul show-ului… după care, uşor-uşor se trece în jam. Fiindcă, de exemplu, printre aceste câteva cântece de obicei nu se află The Temple of the King [de pe albumul de debut a formaţiei, Ritchie Blackmore’s Rainbow, din 1975 – n.r.] dar câteodată Ritchie începe din senin să îl cânte la chitară şi toţi îl urmează… trebuie să ne adaptăm fiindcă suntem nevoiţi să ne prindem ce parte a piesei interpretează şi când anume vrea să o încheie şi să treacă într-o alta. Deci se mai întâmplă să apară uneori piese acustice ca Temple of the King sau Catch the Rainbow. Sau, la fel, îmi aduc aminte că, într-o seară, am încercat să cântăm Street of Dreams [de pe LP-ul Bent Out of Shape din 1983 – n.r.] şi pe la jumătatea cântecului Ritchie a decis brusc să continuăm cu altceva. Până la urmă însă, pentru mine, important este că pe parcursul a două ore de show am senzaţia placută că mă distrez pe scenă alături de nişte prieteni foarte buni.
Că am tot vorbit de scenă, să revenim în actualitatea balcanică. Implicarea ta din ultima perioadă în Intelligent Music Project ar trebui să aibă şi o componentă live, dincolo de prezenţa ta pe două albume de studio?
Absolut. De fapt avem deja planificat un turneu în luna mai, sigur, dacă situaţia creată de pandemie se va ameliora, în care ar trebui să ajungem în Grecia, Bulgaria şi, evident, România, unde sperăm să susţinem o serie de show-uri în oraşele importante pentru a prezenta albumul pe care l-am înregistrat cu doar câteva luni în urmă, The Creation. Iar ideea este ca pe scenă să performeze toţi cei care au participat la realizarea albumului, inclusiv Bobby Rondinelli de la Rainbow la baterie şi cu mine, care am înregistrat partea vocală a majorităţii cântecelor de pe album, sigur, alături de alţi interpreţi invitaţi.
Intelligent Music Project – I Know (Videoclip):
Din ce văd în clipul I Know pe care l-aţi lansat pe 28 ianuarie, nu pari să fii “ruginit” în această perioadă de stagnare şi apatie generală. Cum te menţii în formă?
Cânt tot timpul, tot timpul, inclusiv în maşină, în casă, dar… nu atât de tare încât să-mi deranjez vecinii. :) Trebuie să exersez în permanenţă. De asemenea, ca vocalist, este la fel de important să duc o viaţă sănătoasă, asta neînsemnând că nu pot bea câteva pahare de vin sau o bere dar mănânc sănătos, fac exerciţii fizice, ies afară aproape zilnic să alerg, având totuşi grijă să îmi protejez corzile vocale de frig, mai ales acum, iarna. Ca vocalist trebuie să te menţii în formă. Eu am fost norocos că, încă de la începutul lockdown-ului, am avut extrem de mult de înregistrat pentru albumul lui Michael Schenker, pentru albumul făcut cu Intelligent Music, cu Sunstorm, şi cu altele, deci am fost realmente foarte ocupat. Muzica m-a ţinut în priză chiar şi atunci când n-am putut să fiu pe scenă în show-uri.
- Interviu de Ioan Big.
