“Dumnezeu există. Locuieşte în Bruxelles.”, spune fiica acestuia fără pic de respect pentru un părinte divin ce era deja plictisit încă de dinainte de a crea lumea. Iar experimentele lui de odinioară pe un decrepit… computer personal legate de Bruxelles (aspect esenţial: filmul nu are nicio trimitere politică după cum ar putea sugera localizarea) s-au dovedit în mare parte a fi eşecuri şi vezi struţii la shopping în hipermarketuri, girafele la promenadă pe bulevarde şi pe tigru zăcând pe pat enervat că i-a picat cablul TV.
“Geneza”. Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa, un Adam care traversează instinctiv pe ‘zebră’, răsfoieşte într-o librărie cărţi cu pagini albe (căci încă nu s-au scris) şi se cuplează inocent cu Eva, toate într-un univers urban copleşitor de pustiu în care… doar ei există. Descendenţii se înmulţesc apoi precum potârnichile iar blazatul nemuritor simte nevoia să îi asmută pe unii împotriva altora. A trecut mult timp de aici, iar povestitoarea noastră, Lea (în fapt, prenumele este Ea, pentru a nu fi confundată cu Leah din Torah), ne expune în calitate de ‘subiect’ uman al experimentului, într-o reinterpretare a Grădinii Edenului, propria dramă, cea a uneia dintre copilele lui Dumnezeu născute în epoca modernă şi sechestrate într-un apartament de trei camere din Bruxelles timp de zece ani, fără contact direct cu lumea exterioară. În raporturile cu tatăl autocratic care şi-a găsit între timp o nouă jucărie pasionantă (setul de Legi ale Mizeriei Universale a Umanităţii), mama – interpretată de Yolande Moreau, câştigătoare a două premii César, în 2005 şi, respectiv 2009 – este o femeie complet timorată care îşi găseşte refugiul în datul cu aspiratorul prin locuinţă, făcutul de broderii şi în colecţia ei de imagini cu jucători de baseball.
Frustrată de stilul ascetic de viaţă şi sătulă de abuzurile fizice şi psihologice, micuţa Ea decide să adopte un plan care conţine trei componente (nu neapărat în această ordine cronologică): 1) să îi distrugă existenţa lui taică-său, atotputernicul Dumnezeu (Benoît Poelvoorde, actor ce are în CV premii la Sitges sau Cannes, dar şi două Magritte du cinéma), aşa cum şi el i-a ruinat copilăria, apoi… 2) să îndrepte în ceea ce îi priveşte pe oameni nenorocirile generate de sastisirea unei divinităţi machitoare, fumătoare şi consumatoare de biscuiţi la orice masă (minunile umplu în permanenţă frigiderul cu bere şi nu cu vin, iar dulapurile din apartament devin, la comandă divină, pline cu pachete de maxi-mix-uri şi cartuşe de ţigări ieftine), după care 3) să îşi părăsească fără remuşcări familia… cu ajutorul a şase apostoli noi-nouţi, asta în urma sfatului oferit de fratele-statuetă numit IC… a.k.a Iisus Christos, păstrat de ea pe etajera din cameră.
“Exodul”. Dacă v-am dat cumva senzaţia că avem de-a face cu un film din registrul comicului grosier îmi fac mea culpa şi vă asigur că este o dramă cu accente satirice Noir, asociabilă cu mizantropia Suprarealistă, de o profunzime existenţială remarcabilă, al cărei prim şoc transmis ca act artistic intervine după îngurgitatea de către spectator a premisei ieşite din comun, odată cu primul gest al fetei… înainte de a părăsi locuinţa părintească prin tunelul din maşina de spălat: de pe computerul ‘omnipotentului’ Dumnezeu (pe care apoi îl virusează), fiecare om de pe planetă primeşte un mesaj cu exact intervalul de timp pe care îl mai are la dispoziţie până va muri. La secundă. Modul echilibrat, lipsit de note disonante, în care cineastul, prin intermediul unui mix de inserturi tragice (mai ales relaţiile mame-copii), romantico-poetice (râsul asimilat zgomotului perlelor aruncate pe treptele de marmură), de umor negru (trimiterea la “The Shining” al lui Kubrick) sau de ironie (etichetele media de… “Deathleak/Deathgate”) şi absurd (visul de a construi Titanicul din beţe de chibrit), tratează reacţiile personale în faţa verdictului foarte clar, combinând raţionalismul sec (media, ştiinţă, tehnologia modernă) cu emoţionalul (generat în principal de expunerea la interacţiuni sociale), este pur si simplu savuros. Când ştii exact cât mai ai de trăit şi conştientizezi că nu îţi poţi schimba destinul, ce faci în continuare cu existenţa ta, indiferent că eşti copil sau vârstnic, că mai ai 12 ani ori 3 decenii sau numai 6 ore până vei muri?
Trailer:
Panică divină: Dumnezeu, ce se relevă a fi mai mult un Zeus păgân decât subiect de adulaţie creştină prin caracterul răzbunător şi acţiunile impulsive, pleacă în halat prin urbe în căutarea fiicei sale pentru simplul motiv egoist/meschin că este incapabil să îşi repare computerul. Fatalism vs. liberul arbitru. “Evanghelia după Aurélie”. Primul apostol identificat de Ea (Pili Groyne, premiată pentru rol la Sitges în 2015) în tentativa de a scrie “Noul Testament” cu ajutorul homeless-ului Victor, Aurélie este o tânără inocentă singuratică a cărei mână stângă a fost smulsă de metrou şi înlocuită cu 600 de grame de silicon, dorită de bărbaţi şi invidiată de femei.
Auréliei i se vor adăuga pe parcurs un fost agent de asigurări între două vârste cu profil de sociopat cu tendinţe ucigaşe, o casnică ce-şi găseşte satisfacţia în relaţia cu o gorilă (Catherine Deneuve într-o postură ce aminteşte inevitabil de “Max mon amour”, comedia lui Nagisa Ôshima din ‘86 cu Charlotte Rampling), un băieţel bolnav a cărui protecţie maternă exagerată nu îi mai lasă decât 50 de zile de trăit (pe care vrea să şi le consume din postura de… fată), un singuratic recluziv (fost funcţionar care îşi propune să devină ornitolog amator) şi un dependent de sex, Marc, ce vrea să îşi regăsească în ceasul al 12-lea prima iubire din copilărie. Quest-ul lui Ea de a-şi completa echipa de apostoli (cei 12 iniţiali + şase noi găsiţi = 18, numărul jucătorilor dintr-o echipă de baseball… aşa cum ne explică fratele mai mare, Iisus) se întretaie în mod amuzant cu eforturile lui Dumnezeu de a se obişnui cu legile/regulile pe care le-a creat.
Printre altele, fetiţa are un har cu totul special, putând identifica muzica ce se potriveşte uneia sau alteia dintre personalităţi, în cazul lui Aurélie, cea a lui Händel (excepţională scena din bucătărie în care femeia asistă la baletul mâinii sale pierdute pe “Lascio ch’io pianga” interpretată de Cecilia Bartoli). Ca să puteţi să vă conturaţi o idee mai limpede asupra tonalităţii acestei pelicule pentru care eticheta de comedie neagră este mult prea superficială, luaţi în considerare că povestea este susţinută aproape în întregime de o coloană sonoră de factură clasică (Bach, Schubert, Rameau, Scarlatti sau Saint-Saëns… sigur, cu sporadice tuşe nostalgice ceva mai moderne, precum Dalida sau Charles Trenet). Am intrat în spaţiul observaţiilor adiacente tocmai pentru că nu consider că este necesar să vă răpesc din savoarea vizionării întregului produs cinematografic (detaliile pe care vi le-am furnizat, cu puţine exceptii, aparţin primei treimi a filmului).
Mergând mai departe, trebuie remarcat un aspect esenţial: fără a-şi propune cu niciun chip să fie blasfemiator, Van Dormael recentrează în mod discutabil polii de putere şi de influenţă, inclusiv cei spirituali, de la patriarhat la matriarhat, dinspre masculin spre feminin, abordare curajoasă într-o modernitate ce nu poate fi definită făcând abstracţie de violenţă, abuzuri, îndoctrinare şi intoleranţă religioasă. Sau… după cum enunţa în mod succint MaryAnn Johanson pe flickosopher.com în 2016, filmul este “a hilarious satire about rebooting religion with a goddess in charge this time. A little bit Douglas Adams, a little bit Terry Gilliam, a whole lot irreverent.”
Semnat de un cineast care a intrat în industria entertainmentului ca şi… clovn de circ, acum cunoscut însă drept autorul multipremiatului film “Toto le héros” din 1991 (Cannes, César, Fantasporto) şi al straniului “Mr. Nobody” din 2009, cu Jared Leto şi Rhys Ifans, “Le tout Nouveau Testament” a primit numeroase nominalizări în festivaluri – inclusiv la premiul Gopo în 2016 pentru cel mai bun film străin – şi este un must-see pentru cei care adoră filme din registrul “Big Fish” (Tim Burton), “Amélie” (J.P. Jeunet) sau aproape oricare dintre filmele lui Terry Gilliam, Wes Anderson sau Michel Gondry. Filmul lui Jaco Van Dormael poate fi vizionat începând de luna asta pe platforma TIFF Unlimited.
- Text de Ioan Big.
