Radu Apostol: Teatrul cred că întotdeauna a fost și va fi social
Radu Apostol este regizor de teatru și film, cu o listă foarte lungă de spectacole regizate și multipremiate, coordonator de ateliere de creație, pedagog, un om cu spirit civic, dedicat dezvoltării comunității, care încercă să sădească în noi interesul pentru soarta colectivă. L-am întâlnit la Centrul de Teatru Educațional Replika, spațiul independent în care căutările sale artistice prind viață, locul în care se investește în spectator, unde avem acces gratuit la spectacole care se concentrează în jurul problemelor sociale cu care ne confruntăm zi de zi, unde se derulează tot soiul de programe cu caracter educativ: de la rezidențe de artă, workshopuri și proiecții, la spectacole lectură și dezbateri. Spectacolele lui sunt aparte, sunt producții care te fac să reflectezi asupra atitudinii pe care o ai în raport cu diverse subiecte, sunt spectacole care generează multe gânduri, cu o viziune regizorală modernă și unică, lipsită de rețete și clișee.
Radu Apostol – foto Andreea Lăcătuș
În prezent, Radu Apostol este implicat în proiectul „365 de zile în Germania / 365 Tage in Deutschland. Teatru nou pentru copii și adolescenți”, colaborând cu Mihaela Michailov și Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, un proiect de teatru educațional care explorează perspectivele copiilor și adolescenților asupra fenomenului de migrație, în vederea scrierii unui text de teatru, traducerea de noi piese de teatru germane, precum și invitarea autorilor acestor texte de a susține workshop-uri de scriere dramatică. Programul educațional va sta la baza unui spectacol de teatru realizat în anul 2021, la Teatrul GONG din Sibiu.
Radu mi-a părut un om foarte empatic și modest, care are multe de transmis. Am discutat despre cariera sa, despre Replika, teatru social, interacțiunea cu tinerii, proiecte viitoare și multe altele.
Radu Apostol – foto Andreea Lăcătuș
Ai luat contact cu lumea teatrului prin prisma mamei, care lucra într-un teatru. Cum s-a conturat hotărârea ta de a da la Regie? Și de ce Regie și nu Actorie?
Am știut de când eram mai mic că mi-ar plăcea mai degrabă să fac regie, cred, nu știu cum… Declan Donnellan, un foarte tare regizor și pedagog, spune la un moment dat că dacă iadul ar avea o formă, aceasta ar fi întruchiparea logicii și că logica ne omoară în viața asta de zi cu zi, căutarea explicațiilor logice. De asta s-ar putea să greșesc dând un răspuns foarte punctual. Am ales regia probabil pentru că am petrecut mult timp în sala de spectacol, neavând unde să stau, mic fiind, am trăit numai cu mama și cu sora mea, mama nu avea cu cine să ne lase acasă, am mai stat și cu cheia de gât o perioadă, evident, dar de cele mai multe ori ne lua cu ea la serviciu, unde stăteam în sala de spectacol cu promisiunea să facem liniște, să nu ne băgăm în seamă. Cumva, stând acolo pe scaun, în sală, la câteva rânduri distanță de locul în care stătea regizorul, eram fascinat de faptul că oamenii pot relua de atâtea ori o scenă, un moment și faptul că mai trecea o zi, se mai adăuga câte un element, mai trecea o zi, se mai adăuga ceva. Mi s-a părut întotdeauna că teatrul e un spațiu al libertății, cel puțin pe vremea comunismului, când nu aveai voie să spui foarte multe lucruri, nu aveai voie să spui ce gândești dacă era împotriva regimului, iar la teatru oamenii păreau foarte liberi, spuneau glume, mi-era și rușine să râd la ele, înțelegeam unde bat, apropo de ceea ce ne-a marcat și ne-a format, de duplicitatea asta, știam sigur că nu puteam să le spun mai departe. Probabil asta acontat, faptul că stăteam în sală și nu pe scenă. La un moment dat a s-a montat Regele Ioan, cred că domnul Grigore Gonța îl monta și aveau nevoie de un copil care să interpreteze un prinț, dar eu nu am vrut, probabil și pentru că aveam complexul că graseiam, vorbeam cu „r” pregnant. Ulterior mi-am dat seama, studiind, că este o condiție foarte, foarte dificilă, grea, aceea de a fi actor fără să perii pe nimeni, prin faptul că ei, actorii, actrițele sunt în prima linie. Orice se poate greși la butoane, în spate, dar acolo față în față cu spectatorul tu nu poți greși… și asta m-a crispat, m-a speriat, mi-am dat seama că eu nu aș putea să fac lucrul acesta atât de bine.
Deși ai avut ocazia sa lucrezi în teatre de stat și să te implici în producții clasice, ai ales să îți dedici timpul spectacolelor de teatru care vizează o problemă socială. De ce?
Nu aș merge pe raportul acesta posibil, conflictul, să zicem, între teatru de stat și teatru independent. Spectacolele pe care le-am creat au relevanță socială sau abordează subiecte care vizează problemele sociale, asta pentru că, cumva, cred ca există un privilegiu pe care îl avem noi în teatru, în artele performative, acela de a fi deținătorii locului, noi suntem administratorii scenei și scena e un loc de reprezentare, scena e un loc unde ar trebui să fie aduse păsurile, ofurile. Chiar cred ca avem aceasta posibilitate de a-i determina pe semenii noștri să devină mai sensibili, mai toleranți, mai empatici. E foarte greu să vorbești despre contemporanii tăi, despre semenii tăi, cred că psihologic, emoțional, uman e foarte greu să dai un spectacol în fața oamenilor care te cunosc foarte bine. E greu să dai un spectacol în mod real, pe bune în fața, rudelor foarte apropiate, părinților, fraților, iubitului, iubitei și să îi surprinzi pe ei, să îi stârnești pe ei, cred ca e cel mai greu. Se și spune că „nu poți să fii profet în țara ta”. Poate de asta toate spectacolele au dimensiune socială, căci cred că asta a fost întotdeauna menirea teatrului și a noțiunii, ideii de spectacol: că determină dialogul, te împinge spre discuții.
Cum vezi această zonă de interes a teatrului independent pentru teatrul social? De ce nu vedem și în instituțiile de stat astfel de producții sau să fie integrate ca parte a unor programe de educare?
Legat de asta, mie mi se pare că avem un spațiu cultural paradoxal. Eu am avut privilegiul, bucuria, șansa de a debuta într-un teatru de stat, la Teatrul Ion Creangă, cu un spectacol atipic total pentru scena teatrală românească, un spectacol în care cele două studente, la momentul respectiv, erau Antoaneta Cojocaru și Rodica Ionescu, care deveneau profesioniste ale meseriei și mai erau copii ai străzii. Cred că, din păcate, există cel care decide, cel care dă banul, primăriile, politicienii, guvernul, se orientează foarte mult spre ceea ce se numea în comunism autofinanțare, ideea aceasta de autofinanțare, în sensul în care instituțiile de cultură sunt obligate să genereze venit. Ca manager ești mai bine apreciat dacă aduci venit, ceea ce înțeleg, că până la urmă administrezi un spațiu care poate fi închiriat sau asociat unor demersuri. Mă gândesc că de asta instituțiile de stat nu-și orientează programele culturale spre relevanța aceasta socială. Mai există o prejudecata foarte mare și e normal să existe. Am trăit în comunism până la 12 ani și după am văzut efectele. Mult timp artiștii au avut oroarea de noțiunea de activism, de activist, pentru că a primat în anii de dinainte de ’89. Atunci, a fi activist însemna a fi un om fără coloană de cele mai multe ori, nu vreau sa generalizez, sunt convins că în orice comunitate, în orice categorie exista și oameni bine intenționați. Cred că acesta este motivul pentru care teatrele de stat nu se duc în zona socială și educațională cu precădere. În afara țării, fără să absolutizăm ce se întâmplă neapărat în afară, există componenta comercială, evident, dar există și preocuparea pentru laborator de teatru, cercetare, experiment, pentru programe educaționale, pentru a întări relația cu comunitatea și cu publicul spectator, cu viitorii spectatori care sunt copiii și adolescenții. Cu toate acestea, am senzația că și noi evoluăm. Cât să mai dăm vina pe neșansele noastre și pe lipsuri? Dacă nu au făcut-o cei de dinainte, o să apară foarte curând întrebarea „de ce nu ai făcut tu?”.
LIMITE, foto Lorand Vaczi
Care este prognoza pe care o dai teatrului social la noi și ce te motivează să continui în lipsa banilor?
Sunt atât de multe lucruri! Banii, evident, sunt necesari, sunt un vehicul, trebuie să trăim, doar că… dimensiunea socială a demersului artistic îți dă un soi de independență, îți oferă autonomie, devii vocea vulnerabililor, vocea fricilor, a temerilor. Am senzația că te hrănesc aceste subiecte și te obligă sa-ți reinventezi limbajul teatral sau să identifici permanent acele instrumente care sunt specifice temerii respective, subiectului, universului respectiv de probleme. Pentru faptul că împreună cu actorii, scenograful, muzicianul, video-artistul, cu compozitorul, dramaturgul, întreaga echipă artistică, explorăm o temă care este relevantă pentru noi și pentru semenii noștri, ai mai multă responsabilitate. Spun cum percepem noi atunci când ieșim pentru prima oara cu un spectacol ca Limite sau Toată liniștea din lume, care se bazează pe interviuri cu oameni din diverse medii și anumite teme legate fie de educație, fie de condiția de părinte care are copil cu autism sever. Ai o responsabilitate față de adevărurile, de insight-urile pe care ți le împărtășesc acești oameni. La fel a fost și cu Foamea noastră cea de toate zilele, unde am avut interviuri cu vârstnici din centrele de asistență socială din Sectorul 4. Te mână subiectul, cred că întotdeauna povestea este cea care te face să mergi mai departe. Nu cred că există pe lume vreun actor, vreun artist care să fie atras de zona asta ludică și care să refuze o poveste. Sunt convins că povestea te mână, te atrage.
TOATĂ LINIȘTEA DIN LUME, foto Vlad Catană
FOAMEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE, Foto Adi Bulboacă
Din punct de vedere regizoral, este diferit procesul de creație care stă la baza unui spectacol de teatru social, față de unul clasic, să-i spunem?
Teatrul cred că întotdeauna a fost și va fi social. Cred că este vorba mai degrabă despre diferența dinte un text clasic, un text care a fost deja pus în scenă de nenumărate ori și a cărui teatralitate a fost demonstrată, a fost explorată și un text contemporan a cărui teatralitate nu a fost explorată. Cred că acolo devine dificultatea mai mare pentru regizor și pentru artiști, pentru întregul colectiv. Orice spectacol am pus în scenă, a fost supus unei analize, am avut între noi discuții. Spectacolul Maskar de exemplu, scris de Mihaela Michailov, cu Katia Pascariu și cu Viorel Cojanu, era despre relația noastră ca majoritari cu comunitatea romă. Am avut multe dificultăți, noi ca echipă, în sensul că ne-am pus foarte multe întrebări despre cum să reprezinți, dacă este bine să abordăm așa… ceea ce nu se întâmplă neapărat cu un text clasic. La un text clasic, cumva, drumul este mai bătătorit. Este adevărat că și acolo există dificultăți, vii cu o reprezentare spectaculară a unui text, a unor situații, a unor relații umane, care au fost deja prezentate de înaintașii tăi și cumva există un dialog permanent. Există bagajul acesta cultural, trecutul textului. Nu cred că există o rețetă, așa s-a întâmplat până acum, am lucrat mult pe text contemporan care are, într-adevăr, relevanță socială, dar încă o dată spun, fără să vreau să plictisesc, socialul întotdeauna a fost legat de teatru.
MASKAR, foto 1 Adi Bulboacă, foto2 Vlad Catană
Teatrul social este în strânsă legătură cu textul contemporan. Cum găsești textele? Cum are loc documentarea?
Noi avem, dincolo de spectacolele de teatru pe care le lucrez împreună cu Mihaela Michailov, un program de spectacole lectură creat în parteneriat cu alți artiști și artiste, ce au la bază texte contemporane germane, traduse de Ciprian Marinescu, am avut un proiect cu Carmen Vioreanu, care traduce texte din zona dramaturgiei scandinave, mai avem texte contemporane din dramaturgia franceză. În rest, când lucrăm împreună la un spectacol pe o temă, un subiect care ne interesează și e important pentru noi, echipa artistică și semenii noștri, ne documentăm, așa cum cred că s-a întâmplat întotdeauna în teatru și cu dramaturgii, de pe stradă, din mediul online, din televiziune, din interviuri, interviuri față în față cu oamenii care sunt direct implicați în subiect și s-au confruntat cu problema respectivă și apoi punem cap la cap aceste informații, ceea ce ne stârnește pe noi, ceea ce ne emoționează, ne intrigă, ne contrariază și ușor, ușor începe să capete o formă ficționalizată. În demersurile noastre artistice nu am mers niciodată pe metodologia verbatim, să spunem, în care materialul documentat este prezentat cuvânt cu cuvânt. Întotdeauna am ficționalizat și asta poate asta spune ceva despre noi și despre felul cum ne raportăm la realitate că… din prima secundă în care devenim conștienți de corpul nostru, dorim să ne schimbăm înfățișarea, nu ne place cum ne stă părul, vrem să schimbăm imediat direcția, coafura, culoarea ochilor, a pielii, culoarea unghiilor, a părului, este în firea omului să tindă spre ceea ce vede în jur. E normal.
Care sunt valorile care stau la baza demersului a ceea ce înseamnă Replika?
Ca spațiu, Replika a apărut ca răspuns la o necesitate. Nu a fost un moft. Ne-am trezit în situația în care aveam în număr de patru sau cinci spectacole și nu mai aveam perspectiva de a le putea juca în altă parte. Pentru instituțiile culturale de stat, în România, e puțin mai complicat să gestioneze creații, producții care implică colaborarea, cooperarea dintre artiști profesioniști și neprofesioniști, fie ei vârstnici sau copii. Am avut șansa să am întotdeauna în jurul meu oameni foarte faini, artiști, prieteni și chiar așa a apărut Replika, dintr-o prietenie umană și artistică ce m-a legat pe mine de Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu și Mihaela Michailov. Ne-am dorit un spațiu în care artiștii, artistele să creeze texte contemporane, texte noi, să abordăm tematici legate de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, probleme cu care se confruntă prietenii noștri, familiile, proiecte care să aibă relevanță educațională folosind arta teatrală, metodologiile artei actorului în formare și educare, în dezvoltarea individului. O valoare importantă pentru noi: GRATUITATEA. M-a impresionat foarte tare scrisoarea lui Papa Francisc în timpul pandemiei legată de nevoia de a schimba relațiile interumane, de a schimba condiția socială, ideea asta de a avea un venit minim garantat. Am dori să avem un spațiu cultural în care accesul oricărui om să nu fie determinat, constrâns de puterea financiară, în sensul în care dacă cineva nu are bani să vadă un spectacol de teatru, acest lucru să nu fie un impediment, de asta dorim să fie accesul gratuit pentru toată lumea. E adevărat, nu știu dacă am reușit să atingem acest deziderat. De foarte multe ori poate vin oameni care și-ar permite să plătească, dar, crede-mă pe cuvânt, eu sunt unul dintre cei care întâmpină seară de seară spectatorii și îmi dau seama care sunt oamenii care vin tocmai pentru că este gratuit, iar asta e o foarte mare bucurie. Diferențele materiale dintre noi se văd zi de zi, lună de lună, concediu după concediu, peste tot, imediat ce ieși din casă, chiar și când stai în casă, așa că hai să nu conteze diferențele acestea economice și la teatru, în spațiul în care imaginația capătă formă. Nu trebuie să ne separe puterea noastră financiară. Plus că mi s-a părut așa ca o împietare a firii căci noi abordăm subiecte sociale, teme politice, cum să iei bani din asta? Cum să soliciți bani de la spectatori ca să vină să vadă, când miza noastră este să trezim în ei conștiința, activismul, nevoia de a fi parte a unei mișcări, de a schimba ceva în jur? Cam astea ar fi valorile cele mai importante pentru Replika: componenta educațională a programelor în ideea în care vedem teatrul ca pe un vehicul important de formare a unui individ, teatrul și experimentarea, jocul, componenta socială să fie relevantă pentru semenii, prietenii, vecinii noștri, să tragem un semnal de alarmă și accesul gratuit.
Ce te-a făcut să demarezi programe, proiecții, spectacole lectură care să aibă și o componentă educativă pentru copii și adolescenți sau să îi implici pe tineri direct în procesul artistic, ca în Familia Offline, de exemplu?
Nu am supus-o eu, o spun foarte mulți teoreticieni legat de relevanța, importanța jocurilor teatrale în formarea unui copil. Copilul se dezvoltă foarte mult prin intermediul jocurilor, iar jocurile teatrale sunt până la urmă un fel de RMN, să spunem, al relațiilor interumane din societate și tu, experimentându-le, reușești să te dezvolți, să devii un om mai bun. Asta cred că ne-a fascinat pe toți, ne-a interesat și ne-a stârnit, cum reușești în convenția, sub umbrela unor reguli teatrale de joc în care te simți sigur. Daca acolo greșești nu îți ia nimeni capul, nu pici examenul, nu e nimic grav. Este un spațiu al experimentări în care te descoperi pe tine și ești mai conștient de relațiile pe care le formezi cu ceilalți. Avem un exemplu foarte fain al unui profesor din SUA. Tot povestesc oamenilor și studenților această întâmplare pentru că pe mine m-a marcat și m-a făcut să îmi dau seama cât de importante sunt de fapt jocul de rol și convenția teatrală. Acestui profesor, la începutul anilor 2000, conducerea școlii i-a cerut să imagineze un spectacol festiv care să celebreze nu știu câți ani de la descoperirea Americii, un spectacol dedicat lui Cristofor Columb. Profesorul respectiv trebuia să lucreze cu o grupă de școală primară, clasele I-IV. Nu a lucrat nimic cu copiii, nu știa cum să abordeze tema, a refuzat din start să facă un spectacol cu măști, peruci, mustață, cum ne imaginăm zona asta de festivism. Nu a repetat nimic cu copiii. Cu vreo trei, patru zile înainte de serbarea respectivă s-a dus în clasă și le-a cerut copiilor să aducă a doua zi la școală un obiect care nu are valoare materială, dar care să fie foarte important pentru fiecare dintre ei și în plus acest obiect să nu fi fost văzut de nimeni din familia lor sau de prieteni. Copiii au fost foarte fascinați, încântați. A doua zi a adus aceste obiecte, profesorul a luat o cutie de carton, s-a plimbat printre ei și copiii au pus acolo obiectele respective, după care a luat cutia și a plecat. Nu a apărut nici la serbare, nu s-a ținut niciun spectacol. Ulterior, profesorul a fost dat afară din școala respectivă, a fost judecat pentru faptul că i-a terorizat psihologic, emoțional pe copii și că i-a expus acestei situații în care au fost privați de un bun al lor. Părinții nu erau foarte siguri că este adevărat ce au spus copiii, că un copil de clasa a doua poate spune multe, așa ca l-au chemat pe profesor să explice de ce făcut lucrul acesta, ce a fost în capul lui. Profesorul a spus un lucru care m-a bântuit, m-a fascinat și în continuare sunt fascinat, a spus că noi, ca dascăli, ca pedagogi, suntem chemați, de cele mai multe ori, să livrăm informații despre trecutul nostru, al umanității, civilizației umane și cumva îi determinăm pe copii să stea departe de greșelile pe car ele-au făcut înaintașii noștri. A mai zis „Ce s-a întâmplat când Cristofor Columb a descoperit America? Păi a venit cu arme de foc în față unor nativi americani sălbatici care nu aveau arme de foc, deci au venit cu autoritatea armelor, așa cum și eu, ca profesor, am autoritate în fața copiilor, care-s naiv. Columb a luat bunurile cele mai de preț ale nativilor și împreună cu echipajul a plecat în Europa și au construit mari orașe. Asta am făcut și eu ca profesor. M-am folosit de autoritatea mea de dascăl, le-am cerut copiilor să aducă aceste bunuri care nu au valoare materială, le-am luat și am plecat.” Abia din acest moment noi putem să ne apropiem copiii de explorarea realităților istorice care au fost proprii acelui moment, 1492, când s-a descoperit America. Abia în momentul în care copiii explorează emoțional un crâmpei din realitatea respectivă, trăiesc pe pielea lor, abia din momentul acela ei pot fi interesați, atrași sau să devină utilă confruntarea cu informația, altfel există un sistem de educație care se cheamă Banking System (ca într-o bancă, un bancomat) în car bagi informații cu nemiluita în capul fiecărui copil.
Am avut șansa, la începutul meseriei mele de regizor, să lucrez cu copii de pe strada și era extraordinar de emoționant că pentru ei realitatea jocului făcea diferența între ziua de ieri și ziua de azi, între mai bine și mai rău, între fuga de propriile mele drame, probleme și evadarea asta într-o lume fictivă în care apăreau, evident, reperele lor din realitatea dură. Când ne jucam, copiii ajungeau să improvizeze situații, dar care aduceau în față, din subconștientul lor, insight-uri, situații, detalii comportamentale, de viață, din realitatea foarte dură cu care se confruntau zi de zi. Nu este o fuga de real, este, dimpotrivă, o transformare a realului.
Legat de pedagogie, încă mă zbat, am căutările mele și urăsc faptul că, treptat, mă cam îndepărtez de ceea ce se întâmplă. Nu-mi mai vin aproape anumite lucruri, anumite aspecte, nu-mi place combinația de română-engleză în care se exprimă foarte mulți tineri, preluând topica din engleză, vocabularul. Recunosc, mă simt blocat de realitatea asta.
FAMILIA OFFLINE
E greu să lucrezi cu adolescenți? Cum îți par studenții tăi?
E greu, cred că cel mai greu e să lucrezi cu adolescenți. E perioada cea mai grea pentru că e perioada în care ai foarte multe întrebări, există foarte multă revoltă în tine și cumva tot ce se întâmplă în jurul tău te determină sau te obligă să îmblânzești această revoltă. E greu și cu studenții pentru că există componenta etică, în sensul în care totuși noi vedem, constatăm că suntem o comunitate foarte mică, reprezentând foarte puțin dintr-un întreg și nu există locuri de muncă pentru ei, pentru cei care termină, iar asta te pune așa într-o condiție amară. Nu știu dacă întotdeauna profesorii s-au confruntat cu acest aspect, dar acum, de la o promoție la alta, mi-e din ce în ce mai evident că ceva trebuie schimbat fundamental. Sunt zeci, sute de absolvente, absolvenți care nu reușesc să ajungă pe piață, undeva să producă. Sperăm ca Replika să rămână un spațiu în care să se poată exprima. E adevărat că trebuie să faci eforturi, în special când ești la debut. Trebuie să știi să fii propriul tău manager, din păcate nu ești doar artist, trebuie să știi să faci și aplicații la granturi, la tot felul de fonduri, ceea ce e complicat.
E foarte important, pentru noua generație, să fie foarte personali în ceea ce fac. Realitatea în care trăim este atât de falsă, ne exprimăm în atât de multe medii. Nu suntem noi de cele mai multe ori, suntem o imagine, este mai mult o reprezentare a noastră. Toate astea ne determină să fugim foarte tare de noi înșine și de propriile noastre probleme și cred că bine ar fi, cel puțin în zona aceasta a artelor performative, a teatrului, să fim noi înșine. Ceea ce te poate face să mergi mai departe și să te țină pe linia de plutire este să fii tu, să fii foarte personal. Asta tot încerc să caut împreună cu studenții, o caut și cu mine, nu sunt vreun fariseu să cer altora ceea ce eu nu pot să fac, dimpotrivă.
Ne poți da mai multe detalii despre conexiunile care s-au creat cu tinerii și nu numai, în proiectele pe care le-ai inițiat sau dacă au fost cazuri care te-au impresionat?
Categoric, ne impresionează și copiii, dar ne impresionează și dascălii, acolo unde reușesc să facă minuni. Din păcate, în contextul actual, schimbările se fac, dar se fac în propria ta bulă sau pe propria ta insuliță, sunt foarte mulți profesori care reușesc să facă mai umană realitatea asta a școlii, a liceului. Am avut proiectul Replika în carte de lecturi în școli, s-a tot schimbat conceptul, dar a pornit de la dorința de a-i încuraja pe copii să citească, să descopere literatura recomandată pentru vârsta lor. În 2020 s-a transformat într-un proiect în care copiii de gimnaziu dau viață personajelor în cadrul acestor spectacole lectură. E foarte emoționant să vezi cum reușesc să reprezinte un pasaj din literatură și să-și imagineze ceea ce se întâmplă. Am avut experiențe foarte bogate și foarte frumoase cu copiii. Ken Robinson, un foarte bun pedagog, dascăl, care din păcate a murit la sfârșitul lui august, a spus că prin faptul că încă nu le este teamă să greșească, copiii reușesc să descopere lucruri extraordinare. Teama asta de a greși cred că este castratoare, te sugrumă, te sufocă. Nimeni nu spune că greșeala este similară cu a fi creativ, dar a stigmatiza greșeala nu generează decât epigoni, oameni ce reproduc stereotipic clișee și nimic autentic, iar asta este o mare problemă. Copiii au încă această capacitate de a nu le păsa că au greșit și atunci afli foarte multe de la ei despre cum văd lucrurile, cum privesc realitatea, cum găsesc rezolvări la anumite probleme. Așa am pățit cu cei de la Familia Offline și din spectacolul Față de drepturi, unde veneau cu fel și fel de soluții, ei erau copii de școală generală. Cu liceeni am avut spectacole pe care le-am prezentat în parteneriat cu Teatrul Excelsior. Le-am prezentat în licee. Am mai avut spectacole lectură pe care le-am realizat pornind de la bibliografia de bacalaureat, un proiect al Teatrului Mic în care ne-au cooptat pe noi. Tot în parteneriat cu Teatrul Excelsior sau cu Teatrul Gong am realizat ateliere de lucru cu adolescenți și adolescente. În spectacolele pe care noi le-am dezvoltat aici, la Replika, am lucrat cu copii cu vârsta până în 13-14 ani, iar ei erau încântați, stârniți de situațiile în care trebuia să argumenteze, să apere un punct de vedere, să se confrunte dincolo de o confruntare fizică. A fost foarte emoționant la Familia offline, un spectacol despre copiii care trăiesc singuri acasă, având părinții plecați la munca în străinătate, când ușor, ușor ne-am apropiat de tema aceasta, am pus întrebări dacă au cunoștințe despre copii aflați în situația asta și în secunda imediat următoare au început să se mijească lacrimi și s-au retras, plecau și nu se mai uitau în ochii tăi, asta înseamnă să îi afecteze foarte tare problema, să-i intereseze. Asta căutăm când zicem social, căutăm acest tip de implicare și legătură a omului cu subiectul.
FAȚĂ DE DREPTURI
Cum supraviețuiește spațiul Replika pandemiei?
Am încercat și am reușit în mare parte să ne mutăm în mediul online. În rest, am mai avut sprijinul punctual din partea Ambasadei Germaniei la București într-un proiect foarte tare în care am reușit să facem câteva spectacole lectură în online, avem și o propunere din partea Institutului Francez și Ambasadei Franței la București să ne ajute cu o sumă de bani pentru a realiza câteva spectacole lectură din literatura sau dramaturgia franceză. Noi am avut șansa să luptăm și să ne adaptăm cât de repede s-a putut la mediul acesta online. Am adaptat rezidențele noastre astfel încât să fie direcționate cu precădere către artistele și artiștii freelanceri, total independenți, care nu sunt angajați nicăieri și așa am modificat două dintre rezidențe, plus un alt proiect care trebuia susținut în școli și s-a mutat în mediul online, dorind să implicăm și acolo tot artiști independenți. Când s-a putut am deschis ușile pentru repetiții, încercăm să recuperăm ce avem până acum și să transpunem în digital, să filmăm anumite spectacole în măsura în care se poate, spectacole mai vechi la care nu avem filmări, iar aici ne ajută prietenii și partenerii noștri din zona filmului, cum ar fi Andreea Lăcătuș, regizoare de film. Situația asta a pandemiei ar trebui să ne determine să reevaluăm, să reinterpretăm altfel relația noastră cu ceea ce facem.
Replika, 29.03.2020
Legat de Rezidențele Replika, știu că aveați și un program numit Artă. Adolescență. Non-violență.
Da, îl avem în continuare și l-am extins chiar, în sensul în care în loc să luăm o singură trupă, am selectat trei trupe de liceu. Ne dorim să oferim spațiul și să putem consilia, coordona în măsura în care au nevoie de ajutor, adolescenții implicați în trupele de liceu. Nu avem cum, evident, să lucrăm cu toate trupele, așa că pornim în fiecare an cu câte una, în 2020 am agreat să începem cu trupa Brainstorming și să dezvolte ei un spectacol, dar avem alte două trupe de liceu, una din Piatra Neamț și una din Panciu, care au propus niște proiecte foarte faine, mult prea tari ca să le spunem nu, așa că ne-am decis să ne reorganizăm puțin și să sperăm că vom putea lucra împreună.
Cum vă poate sprijini comunitatea?
Nu vrem să mâniem pe nimeni, comunitatea ne-a sprijinit până acum și ne sprijină în continuare. Multe dintre lucrurile pe care le vezi la Replika sunt donate de oameni, fie că au donat obiectele propriu-zise, fie că au donat bani să cumpărăm scaune, de exemplu, sau ce a mai fost nevoie. În general, când începem un spectacol nou anunțăm pe pagina noastră de Facebook sau pe site dacă avem nevoie de anumite elemente de recuzită sau decor și am avut surpriza să primim ajutor. De exemplu, pentru Limite avem recuzită suficientă pentru nenumăratele reprezentații, doar că s-a întâmplat cu pandemia și nu am mai reușit să ajungem nici în țară să ne onorăm invitațiile la festivaluri, dar nici în afară la Edinburgh, unde trebuia să ajungem anul acesta. Comunitatea poate să ne susțină și să ne ajute văzând, în primul rând, spectacolele și oferind feedback atunci putem organiza acele întâlniri post-spectacol și în măsura în care se simt reprezentați de demersurile noastre și ale partenerilor noștri să întrebe de sănătate, cum s-ar zice, adică să lanseze o întrebare cum spui tu „cu ce v-am putea fi de folos sau cu ce am putea ajuta?”.
FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR
AMINTIRI, foto Marc Tesucher
- INTERVIU de Delia Mitrache.
