Primul film scris şi regizat de către Edgar Wright după “Three Flavours Cornetto”, savuroasa sa trilogie (“Shaun of the Dead”/2004, “Hot Fuzz”/2007, “The Word’s End”/2013) care a avut în primplan tandemul Simon Pegg-Nick Frost. Cineastul părăseşte umorul tipic britanic odată cu pub-urile de pe insulă pentru un Actioner ultradinamic al cărui acţiune se petrece peste Ocean, în Atlanta. Cu toate că plot-ul, centrat pe avatarurile existenţiale ale unui tânăr aparent încă necopt la minte care-şi câştigă pâinea ca şofer pentru diverse bande de jefuitori, şi că episodul de start cu urmărirea maşinii de către poliţie pe ritmata “Bellbottoms” al grupului lui Jon Spencer, Blues Explosion, ar putea trimite la un Heist-Movie consumerist gen “Transporter”, titlul filmului lui Wright – disponibil pe Netflix – dă de gândit prin faptul că este acelaşi cu al piesei lui Simon & Garfunkel de pe albumul “Bridge Over Troubled Water” (“They call me Baby Driver / And once upon a pair of wheels /I hit the road and I’m gone…”).
Baby Driver (Edgar Wright))
Realitatea surprinde şi combate orice prejudecată sau prezumţie grăbită tocmai pentru că piesa este inclusă pe OST, iar genericul, prin revigoranta şi originala coregrafie urbană (montajul se face pe “Harlem Shuffle” – Bob & Earl) în care o simplă plimbare de achiziţie a unor cafele devine o operă de artă cinematică în sine, ce aminteşte de nu mai puţin strălucitorul generic de la “Shaun of the Dead” (Shaun vs. londonezi în expediţia sa matinală de cumpărare a îngheţatei cotidiene), este un semnal memorabil legat de utilizarea inovativă a tuturor resurselor oferite de context (muzicienii stradali şi oamenii grăbiţi să ajungă la slujbe, conţinutul şi estetica graffiti-urilor de pe ziduri, interacţiunile sonore şi vizuale cu traficul auto, limbajul gestual mecanic al trecătorilor şi cel ‘pe note’ al protagonistului, ş.a.m.d.) pentru schiţarea personajului nostru, aparent doar un adolescent tipic secolului 21, un ciudăţel având capul în nori care pare a se fi născut cu căştile în urechi şi e mai prieten cu tehnologia decât cu oamenii din jur (pe care îi percepe ca fiind parte a peisajului amorf), ce nu îi alimentează în niciun fel apetitul pentru comunicarea directă. Am spus aparent pentru că Baby (Ansel Elgort, pe care îl vom revedea în decembrie în “West Side Story” al lui Steven Spielberg) este departe de a fi… tipic.
Baby – Baby Driver (Ansel Elgort)
Deoarece în opinia mea “Baby Driver” reprezintă unul dintre cele mai bune şi atractive produse de Pop culture din 2017, mult dincolo de cinematografie ca instrument de expresie, voi începe cu un indiciu sugestiv: “Edgar Wright tackles the heist/crime genre with his latest title, Baby Driver. And while this movie delivers everything one would hope for in terms of fast car chases and big shootouts, the biggest surprise with Wright’s movie is that it’s actually a musical…that’s right, a musical! And a darn good one at that. Now, don’t worry, Baby Driver isn’t a musical in the traditional sense of the word. Lead characters don’t burst out into show tunes at any given moment. Instead, the lead character here, yes, indeed named ‘Baby’, who is the assigned getaway driver in various heists, times his movements by listening to various songs. He often does this outside the heists as well – as shown in a wonderful early segment shot by Wright where Baby has to pick up coffee and various things he is passing along the street are directly related to the lyrics of the song we’re hearing.” (Shannon Nutt, dvdtalk.com).
Doc – Baby Driver (Kevin Spacey)
Personajul principal interpretat de Elgort (cunoscut din franciza “Divergent” şi din “The Fault in Our Stars”), luat în grijă din copilărie de către Joseph (CJ Jones), un afroamerican acum în etate, surdomut imobilizat în scaunul cu rotile, este un june traumatizat de ani buni de moartea într-un accident rutier a ambilor părinţi, care suferă de tinitus (aude permanent sunete în urechi fără a exista vreun zgomot sonor exterior), boală ce nu are încă o cauză directă cunoscută. Pentru a-i atenua efectele, ascultă în permanenţă muzică (“I’ve got different iPods for different days and moods.”) dar nu acesta e motivul pentru care a devenit implicat în acte ilegale ci o singură greşeală pe care a făcut-o pe când era copil-şofer precoce (posedă o capacitate de sinteză şi memorare uluitoare) obsedat de maşini, cea de a-i fura maşina cu portbagajul plin de bani lui Doc (Kevin Spacey – “The Usual Suspects”, “American Beauty”), respectat, temut şi influent organizator al celor mai importante jafuri comise de-a lungul timpului în Atlanta.
Trailer
Doc nu a avut nevoie de mari eforturi să îl identifice, având o întreagă armată de poliţişti corupţi în solda sa dar, sesizând potenţialul minorului, îl obligă să accepte o sclavie ‘de catifea’ (deşi susţine în faţa celorlalţi că Baby e plătit egal cu ei îi lasă acestuia doar firmituri din fiecare pradă) şi să devină şoferul diverselor triouri (plus cel de la volan, e exact capacitatea de transport al unui autoturism de viteză) utilizate pentru executarea loviturilor îndelung şi minuţios plănuite cu mintea între urechi şi creta pe tablă. Asta, până la acoperirea datoriei (“One more job and we’re straight.”). Întotdeauna însă mai apare câte una. Acţiunea violentă propriuzisă, care justifică eticheta de Heist Movie, are în sine o semnificaţie de ansamblu bine studiată de Wright, fiind construită în jurul a… trei jafuri. Primul, cel de intro (în compania brutalului Griff/Jon Bernthal – “Ford v Ferrari”, al ceva mai echilibratului Buddy/Jon Hamm – serialul “Mad Men” şi a iubitei celui din urmă, Darling/Eiza Gonzáles – “Bloodshot”) ţine de trecutul ‘profesional’ cotidian al resemnatului Baby.
Darling & Buddy – Baby Driver (Eiza Gonzales & Jon Hamm)
Al doilea, cu “Neat Neat Neat” a trupei de Punk The Damned în urechi, este legat de prezent prin reiterarea promisiunii că e “the last job”, ce îi dă adolescentului speranţa eliberării (pe “Easy” – The Commodores) şi acceptarea mai uşoară a conlucrării cu un trio caricatural prin limbaj, comportament şi vestimentaţie (voit clişeistice), pe care Doc îl prezintă astfel: “Over here is Eddie No Nose, formerly Eddie… The Nose” (Flea, basistul de la Red Hot Chili Peppers), asiaticul JD (Lanny Joon – serialul “Hollywood Wasteland”), “He put the ‘Asian’ in home invasion”, şi afroamericanul Bats, “Everybody from the jungle to the trap know Bats” (Jamie Foxx – “Project Power”, “Django Unchained”). Şi al treilea, cel al ruinării iluziei (“I said we were straight, but did you think that we are done?”) că şi-ar putea construi un viitor în afara lumii criminale, pe fondul iubirii pentru Debora (“Radar Love” – Golden Earring) şi a sentimentului de disperare generat de neputinţă (“Nowhere to run, nowhere to hide”… Martha & The Vandellas), fapt care îl determină să îşi schimbe în mod radical comportamentul faţă de Doc, Bats şi Buddy, soldat cu prima sa fugă de la locul faptei… fără maşină (“Hocus Pocus” – Focus).
Baby & Bats – Baby Driver (Ansel Elgort & Jamie Foxx)
Puiul se scutură de puf şi devine cocoş de luptă pe piesa sa favorită. Pentru Baby, “Brighton Rock” al lui Queen reprezintă ‘killer track’-ul şi, totodată, al său ‘lucky song’ (“Oh no I’m compromised, I must apologise / If my lady should discover how I spent my holidays…“). Se dovedeşte că trauma din copilărie îl face pe Baby, cel puţin pentru moment, să împrumute din tendinţele socio- şi psihopate ale lui Bats şi, respectiv, Buddy, ambii posesori ale unor personalităţi mai complexe decât par la prima vedere, relevate gradual îndeosebi prin intermediul unor dialoguri cu aromă de… Tarantino. Inclusiv cinismul şi impasibilitatea lui Doc ajung să se fisureze iremediabil. Dorinţa de a lăsa în spate trecutul şi a-şi redefini destinul, care îl determină să îşi abandoneze armura mentală este alimentată de întâlnirea cu sufletul-pereche, ospătăriţa de cafenea Debora (Lily James – “Yesterday”, “Rebecca”), ce are aceleaşi vise de eliberare ca şi el alimentate de o slujbă neaducătoare de satisfacţii şi de povara responsabilităţii pentru un apropiat vârstnic, aceleaşi pasiuni (muzica, mersul cu maşina prin necunoscut… being on the road just for fun), şi aceeaşi inocenţă şi curăţenie emoţională.
Baby & Debora – Baby Driver (Lily James & Ansel Elgort)
Relaţia dintre Baby şi Debora furnizează câteva scene de o prospeţime remarcabilă, precum discuţia despre popularitatea prenumelor în muzică (ea se regăseşte pe doar două şlagăre, “Debora” lui T.Rex şi “Debra” lui Beck, pe când el e pe o mulţime, începand cu “B-A-B-Y”, piesa Carlei Thomas, şi “Baby Let Me Take You (In My Arms)” interpretată de The Detroit Emeralds) sau secvenţa în care, prin lumină şi cromatică, Wright se foloseşte de mediul anodin într-un mod uluitor pentru a defini succesiunea de stări de spirit prin care trece Baby, cu zidul de maşini de spălat în interiorul cărora se rotesc haine de culori vii ce trec apoi prin mix în rotirea platanului de vynil cu aceeaşi culoare roşie de pe care se aude “Debra”). Dacă, în ciuda celor scrise până aici, mai este nevoie de a sublinia ideea unui altfel de film muzical, argumentul ar fi prezenţa pe ecran a unor muzicieni precum Flea (amintit deja), Jon Spencer de la Jon Spencer Blues Explosion (cameo ca şi gardian în închisoare), dar mai ales popularul compozitor Paul Williams (5 nominalizări la Oscar din care unul câştigat pentru “A Star is Born” în 1977, piese #1 în topurile Billboard pentru Barbra Streisand, Carpenters şi Three Dog Night, premiu Grammy pentru albumul anului după alte două primite la categoria ‘Best Recording for Children’), aici în rolul traficantului de arme The Butcher, măcelarul… măcelarit de Bats.
“Wright’s use of music is the driving force of Baby Driver, almost to the point where the film becomes a musical. Many of the scenes are filmed and choreographed as if it were a song and dance movie, though I do still wish that Wright had leaned a little farther into that realm. Still, those does allow the director to play around with his shots and scenes and create a visually dynamic film that reveals new layers with every rewatch.” (James Roberts, glidemagazine.com). Nici cinematografia nu este uitată în scenariul lui Edgar Wright, un veritabil Pop culture buff, prin referinţele la “Austin Powers”, “Halloween” (Mike Myers), “Friday the 13th” (Jason Vorhees) – măştile purtate de jefuitori, “Goodfellas” (numele pizzeriei la care se angajează Baby) sau… animaţia “Monsters Inc.” (Doc către Baby care i-a spus candid că “You and I are a team.”: “Don’t feed me any more lines from Monsters Inc. It pisses me off.”). Nu realizez cât am fost de inteligibil în a susţine valoarea lui “Baby Driver” însă măcar sper că v-am convins că merită să îl vedeţi. Gândiţi-vă la “Drive” al lui N.W. Refn, dar realizat în maniera lui “La La Land”, receptorul a şase Oscaruri în 2017.
Opening clip:
În ce mă priveşte, “Baby Driver” rămâne o referinţă în cinematografie pentru ce înseamnă entertainment la superlativ. Go for it! Mai ales că aşteptăm şi un sequel. Am ales să închei această cronică din perspectiva analistului de film Jake Cole: “With its music-dependent protagonist blasting away the physical reminder of childhood trauma, Baby Driver literalizes Wright’s fascination with people’s emotional overreliance on pop culture as a cover for arrested development. Yet the film approaches the theme from a different angle, presenting in Baby not a stunted man-child, but a boy forced to grow up too soon, who’s on a quest for innocence rather than one to shed it… Befitting a director so preoccupied with the necessity to grow while never losing sight of one’s benign obsessions, Wright continues to hone his skills. He’s no longer the idol-aping synthesist of the VCR Generation. Now, he looks increasingly like the most original action filmmaker of his generation.” (slantmagazine.com).
