Asaltaţi de informaţii despre amploarea protestelor publice generate de moartea un cetăţean american de culoare cauzată de un poliţist şi sideraţi de vandalizarea statuilor lui Cristofor Columb şi Winston Churchill în numele anti-rasismului, în măsura în care suntem interesaţi să ne formăm propria opinie vis-à-vis de uriaşa disproporţie dintre reacţia socială, ajunsă una de masă, în raport cu un abuz individual, putem să evităm totuşi să ne consumăm timpul lecturând tomuri de istorie a Americii sau investigaţii jurnalistice dedicate inegalităţilor rasiale şi revoltelor de stradă generate de acestea în ultimii 50-60 de ani. Cum? Prin intermediul culturii pop(ulare), al filmului în special, mai ales că, aşa cum sublinia Todd Boyd, şeful catedrei de ‘race and popular culture studies’ de la University of Southern California, “produsele Pop culture trebuie înţelese în contextul lor istoric şi politic, altfel sunt doar nişte imagini lipsite de orice substanţă”.
Chiar dacă nu permite aprofundarea cauzelor nevoii de justiţie rasială, cinematografia deschide o cale pentru familiarizarea cu adevăruri crude legate de lunga istorie a violenţei rasiale şi rasiste pe care s-a clădit civilizaţia occidentală şi a o explora în mod raţional devine o necesitate, mai ales în condiţiile în care Pop culture pare a sucomba în aceste zile în faţa corectitudinii politice excesive manifestate tocmai de comercianţii care s-au îmbogăţit constant de pe urma creatorilor acesteia. Disclaimerele Disney aplicate animaţiilor ce conţin ‘elemente rasiste ofensatoare’ (cazurile Dumbo şi Peter Pan), retragerea clasicului Pe aripile vântului de pe HBO Max, reacţia defensivă a platformelor Netflix şi Hulu la ostracizarea multipremiatului The Help (amânarea unor premiere pentru a nu distrage, chipurile, atenţia de la ziua de 19 iunie în care se celebrează sfârşitul sclaviei în SUA), toată această serie de absurdităţi care ţin de industria şi nu de arta cinematografică erodează în mod îngrijorător interesul consumatorului de Pop culture pentru fondul actualei crize: perpetuarea inegalităţii şi injustiţiei rasiale în societatea contemporană.
Pentru a echilibra excesele de tot felul, generate fie de politicile consumeriste ale producătorilor, fie de abordarea conceptuală tributară contextului în care s-a materializat artistic, există însă suficiente repere antologice în istoria recentă a cinematografiei care să ofere receptorului o imagine ceva mai aproape de realitate a problemelor rasiale cu care se confruntă în continuare minoritatea afro-americană, deopotrivă în SUA şi în UK, repere care au apărut în trena unor predecesori extrem de valoroşi – din multiple perspective -, precum arhicunoscutele filme To Kill a Mockinbird (1962, r: Robert Mulligan) şi In the Heat of the Night (1967, r: Norman Jewison).
Scurtă aducere aminte. Să ucizi o pasăre cântătoare îl are ca protagonist pe avocatul alb Atticus Finch (Gregory Peck), care, opunându-se în mod periculos oprobriului public, îl apără în anii ’30 pe tânărul de culoare Tom Robinson (acuzat că ar fi violat o femeie albă) dar pierde procesul în ciuda faptului că îi dovedeşte nevinovăţia. Adaptarea produsă de Alan J. Pakula (Sophie’s Choice, All the President’s Men) a cărţii premiate cu Pulitzer având-o ca autoare pe Harper Lee a fost nominalizată la 8 premii Oscar din care a câştigat trei. Vorbind de corectitudinea politică excesivă, după 54 de ani, în 2017, romanul a fost exclus de pe lista de lecturi dintr-un district şcolar din Mississippi fiindcă în el este folosit cuvântul… “nigger”.
În arşiţa nopţii, povestea premiată cu 5 Oscaruri a detectivului afro-american Tibbs (Sidney Poitier) ce anchetează o crimă printre locuitorii ostili dintr-un cătun din sudul Americii, se dovedeşte în continuare a fi bine ancorată în contextul real prin modul în care Poitier răspunde la palma primită altfel decât întorcând celălalt obraz… este vorba de sfârşitul anilor ’60, după asasinarea în 1968 a câştigătorului Premiului Nobel pentru pace, activistul Martin Luther King Jr., când minoritatea afro-americană din SUA a dovedit că s-a săturat să fie un recipient pentru violenţa excesivă a forţelor de ordine şi a ripostat brutal ca reacţie la perpetuarea legilor Jim Crow prin manifestul senatorului Ervin.
Revenind în prezent, pe 12 iunie, pe Netflix este programată premiera lui Da 5 Bloods, filmul lui Spike Lee realizat în baza unui scenariu scris de acesta împreună cu profesorul de film de la Universitatea din Kansas Kevin Wilmott. Tandemul creativ a fost deja recompensat în 2018 cu un Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat (BlacKkKlansman) iar drama ce urmăreşte revenirea după mulţi ani în Vietnam a 4 veterani afro-americani animaţi de descoperirea unei comori dar şi a rămăşiţelor pământeşti ale fostului lor lider (Chadwick Boseman – Black Panther) se prefigurează a fi un clin d’oeil furios la adresa inechităţii rasiale din perspectiva Războiului din Vietnam.
Faptul că trimiterile din Da 5 Bloods, ce ar fi trebuit să aibă premiera la anulatul Festival de la Cannes de anul acesta, sunt extrem de numeroase şi de eclectice, de la Apocalypse Now (pe care Spike Lee îl respectă datorită introducerii de către Coppola a militarilor de culoare jucaţi de Laurence Fishburne şi Albert Hall) la leadership-ul american actual (vezi de exemplu şapca MAGA a lui Delroy Lindo) şi brutalitatea acţiunilor poliţieneşti din ‘civilie’ (imaginile de arhivă cu împuşcarea studenţilor de la Kent de către Garda Naţională pe 4 mai 1970), indică intenţia cineastului de a lupta pe mai multe fronturi şi îndepărtează temerile că ar fi tot un film de război ubliabil cu ‘Buffalo Soldiers’ precum al său Miracle at St. Anna din 2008.
Cel puţin alte două filme lui Spike Lee trebuie însă obligatoriu văzute din perspectiva autoeducării unui cinefil în privinta problemelor minorităţii afro-americane. Do the Right Thing (1989), inclus în National Film Registry, reprezintă referinţa absolută în ce priveşte reflectarea conflictelor rasiale şi a violenţei poliţiei. Inspirat de împuşcarea de către poliţia newyorkeză a tânărului de culoare Michael Griffith şi a vârstnicei Eleanor Bumpurs, Do the Right Thing, a cărui poveste se consumă într-o zi de vară înăbuşitoare în Brooklyn, a făcut din piesa Fight the Power al grupului de rap Public Enemy un imn al tinerilor afro-americani marginalizaţi şi reprezintă o reacţie furioasă la supremaţia albă şi la rasismul instituţional sistemic. Uciderea lui Radio Raheem de catre NYPD în Do the Right Thing din ’89 seamănă izbitor de mult cu sugrumarea lui Eric Garner pe 7 iulie 2014 de către ofiţerul care-l suspecta că vinde ţigări netimbrate.
Al doilea film al lui Lee care trebuie văzut este Malcolm X (1992), Biopic în care Denzel Washington îl interpretează pe controversatul activist pentru drepturile omului şi justiţie rasială Malcolm X.
Reperele biografice fundamentale sunt bazate pe autobiografia acestuia (finalizată de Alex Haley), de la activitatea sa infracţională care i-a adus condamnarea la 10 ani de închisoare şi aderarea la Nation of Islam, până la asasinarea sa în ‘65. Interesant e şi faptul că Malcolm X include în genericul de început imagini cu caracter de testimonial din agresarea lui Rodney King de către LAPD de pe 3 martie 1991, la fel cum în BlacKkKlansman din 2018, Spike Lee a folosit cadre din marşul adepţilor supremaţiei albe Unite the Right din 2017 din Charlottesville, un fragment din neinspirata declaraţie post-eveniment a lui Trump (la Cannes, la Q&A, cineastul a refuzat să îi pronunţe numele, referindu-se la Preşedintele SUA ca la “that motherfucker”), precum şi imaginile maşinii conduse de J.A. Fields cu premeditare în mijlocul mulţimii de contra-protestatari, acţiune soldată cu uciderea lui Heather Heyer şi cu 19 răniţi.
Continuăm explorarea. The Glass Shield (1994, r: Charles Burnett), film nominalizat la Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno. Realizat în trena revoltelor interrasiale din Los Angeles iscate de achitarea celor 4 poliţişti implicaţi în maltratarea lui Rodney King, filmul parţial biografic inspirat de John Eddie Johnson, primul ofiţer aparţinând unei minorităţi angajat în LAPD, urmăreşte destinul unui poliţist de culoare începător ale cărui idealuri se năruie rapid în confruntarea cu corupţia sistemică şi cu erodarea propriei identităţi afro-americane. Revista Time l-a caracterizat în felul următor pe autorul lui The Glass Shield: “Dacă filmele lui Spike Lee sunt echivalentul muzicii rap – presante, explozive, profane, cel al lui Burnett este un ‘good, old blues’.”
Până la Da 5 Bloods, mai avem un film despre participarea soldaţilor de culoare în Războiul din Vietnam, cel regizat de The Hughes Brothers, Allen şi Albert, Dead Presidents din 1995, centrat însă pe interacţiunea acestor ‘copii întorşi bărbaţi’ cu o societate nu foarte primitoare la revenirea pe tărâm american şi care îi împinge inexorabil spre comiterea de fărădelegi. “O panoramă socială din perspectivă afro-americană” după cum a fost definit în Variety, filmul acoperă perioada ’68-’74, însă problema lui rămâne ultraviolenţa gratuită ce defineşte naraţiunea de tip Heist-Movie, a cărei prezenţă pune în umbră frecvent tentativa de aprofundare a problemelor sociale alimentate de diferenţele rasiale.
Sărim în noul mileniu la premiatul la Sundance şi la Cannes Fruitvale Station (2013), debutul lui Ryan Coogler – ce a făcut apoi blockbusterele Creed şi Black Panther -, care reconstituie în mod dramatic ultima zi din viaţa afro-americanului de 22 de ani Oscar Grant (Michael B. Jordan), împuşcat mortal de poliţie în staţia de metrou Fruitvale din Oakland în noaptea de Anul Nou 2008/9.
Prin portretizarea cu o deosebită sensibilitate a fostului puşcăriaş ucis şi a familiei sale, Coogler şi Jordan (rolul a fost scris special pentru el) demolează stereotipul şmecheraşului de culoare a cărei viaţă e pe străzile cartierului alături de banda sa.
Selma (2014)… oscarizata dramă istorică a Avei DuVernay despre cele 3 marşuri din 1965 de la Selma la Montgomery, iniţiate şi conduse de Martin Luther King Jr. (interpretat de David Oyelowo), pentru obţinerea dreptului la vot al cetăţenilor de culoare, în timpul cărora poliţia a atacat şi a ucis protestatari cu bastoanele având legea de partea lor, în special în ziua de 7 martie, rămasă în istoria SUA ca “Bloody Sunday”.
Protestatarii au reacţionat iar confruntările din Montgomery au devenit violente. “Dacă nu ne putem aşeza la masa democraţiei, o să le rupem naibii picioarele.” (James Forman, proeminent lider afro-american al Mişcării pentru drepturi civile). În ce priveşte biografia lui Martin Luther King, căutaţi documentarul de 3 ore din 1970, nominalizat la Oscar, regizat de Sidney Lumet şi Joseph L. Mankiewicz, King: A Filmed Record… Montgomery to Memphis.
Moonlight (2016, r: Barry Jenkins). Dramă câştigătoare a 3 premii Oscar – inclusiv cel mai bun film al anului – în 2017, centrată pe traumele comunităţii afro-americane LGBTQ din perspectiva a trei etape din viaţa personajului principal Chiron/Black: copilărie, adolescenţă şi maturitate. Modelul… Lev Tolstoi. Mai ales că se bazează pe piesa de teatru nefinalizată a lui Tarell Alvin MCraney ce are caracter semi-autobiografic. Moonlight este un film poetic despre masculinitate însă background-ul rasial detine un rol esenţial în evoluţia protagonistului, indiferent că e vorba de explorarea propriei sexualităţi sau de abuzurile a căror victimă devine conjunctural (droguri, violenţă, încarcerare). Moonlight trebuie privit în contextul realizării sale în epoca Obama, deci până… ‘America Makes Itself Great Again’.
Înainte de megahit-ul său Us, scenaristul şi actorul Jordan Peele a debutat ca regizor într-un mod memorabil cu Get Out (2017), un Horror-Thriller pentru care a primit 3 nominalizări la Oscar şi l-a câştigat pe cel pentru scenariu original. Un june afro-american (Daniel Kaluuya) vizitează în weekend părinţii iubitei sale albe şi constată treptat că nervozitatea şi stângăcia acestora în a gestiona relaţia interrasială pe care o are fiica lor ascunde în fapt ceva mult mai grav. Recombinând cu abilitate tropii Horror-ului uzual pentru a crea ambalajul, Peele trece repede dincolo de acesta (nu… negrul nu moare primul) şi ne trânteşte în faţă faptul că societatea albă este purtătoarea răului. Iar monstruozitatea este chiar rasismul portretizat prin intermediul personajelor albe.
Bazată pe ficţiunea Young Adult scrisă de Angie Thomas şi cu un titlu ce trimite la Tupac Shakur (rapperul e cel care, referindu-se la rasismul sistemic şi la opresiune, a spus că “Thug Life” înseamnă “The Hate U Give Little Infants Fucks Everybody”), The Hate U Give (2018, r: George Tillman Jr.) se constituie într-o dramă identitară, cea a unei fete de culoare care creşte într-o comunitate urbană afro-americană dar merge la o şcoală privată albă. Filmul ne arată ieşirea comunităţii afro-americane în stradă în urma uciderii unui preadolescent de către poliţie, în opoziţie cu colegii albi din instituţia de învăţământ care au probleme în a conştientiza gravitatea crizei declanşate.
If Beale Street Could Talk (2018, r: Barry Jenkins). Înainte de naşterea primului lor copil, Tish, o tânără femeie afro-americană luptă în anii ’70 cu ajutorul comunităţii din Harlem să dovedească nevinovăţia iubitului ei, acuzat pe nedrept în baza mărturiei mincinoase a unui poliţist alb că ar fi violat o femeie portoricană. Oscar şi Glob de Aur pentru Regina King în cel mai bun rol secundar, deci un al doilea succes răsunator al autorului lui Moonlight, bazat pe cartea activistului James Baldwin, care face o conexiune între rasism şi frică, sugerând că bigoţii utilizează tactici de intimidare şi izolare socială pentru a oprima şi suprima oamenii de culoare.
Just Mercy (2019, r: Destin Daniel Cretton). Bazat pe fapte reale, Michael B. Jordan îl interpretează pe Bryan Stevenson, celebru avocat şi activist pentru drepturile civile, în film încă un tânăr absolvent de Harvard care se implică pro bono în apărarea unui condamnat pe nedrept la moarte pentru uciderea unei femei albe în Alabama anului 1987. “Pedeapsa capitală înseamnă ‘Cei fără capital sunt pedepsiţi’.” Definitoriu pentru atmosfera în care se consumă acest Biopic este avertismentul dat avocatului de către McMillan, aflat după gratii (Jamie Foxx, premiat la Palm Springs pentru rol): “Habar n-ai în ce te-ai afundat, aici în Alabama. Aici eşti vinovat din momentul în care te-ai născut.” De 6 ani de obstinaţie a avut nevoie Stevenson să dovedească inocenţa lui McMillan!
When They See Us (2019, r: Ava DuVernay). Miniseria în 4 părţi de pe Netflix semnată de autoarea lăudatului Selma şi produsă, la fel ca acesta, tot de influenta Oprah Winfrey, pleacă de la un caz real. În 1989, în urma atacării şi violării unei femei albe în Central Park din New York, 5 tineri de culoare din Harlem, numiţi de mass-media ‘The Central Park Five’, au fost puşi sub acuzare fără probe suficiente şi abia după o detenţie care a durat în cazul fiecăruia între 6 şi 13 ani au fost exoneraţi… în 2002. Un an mai târziu au intentat proces primăriei New York-ului pentru condamnarea eronată şi au ajuns la un acord cu reprezentanţii autorităţilor în 2014.
Filmele documentare ce pot completa acest puzzle educativ legat de problemele minorităţii afro-americane sunt multe, aşa că selecţia sumară de mai jos a avut drept prim criteriu diversitatea subiectelor. Să vedem câteva din secolul trecut. The Murder of Fred Hampton (1971, r: Howard Alk), povestea liderului Black Panther din Chicago. Blacks Britannica (1978, r: David Koff), produs de americani, cenzurat în SUA şi interzis în UK, despre creşterea militantismului în comunităţile de culoare din Insulă. Handsworth Songs (1986, r: John Akomfrah & The Black Audio Film Colllective) – tensiunile rasiale din UK plecând de la revoltele din Birmingham din 1985. Injustice (2002, r: Ken Fero & Tariq Mehmood), disponibil gratuit pe Vimeo, pleacă de la cazul primului cetăţean de culoare care a murit în custodia poliţiei în UK, în 1969. Din acel an şi până în 1999, s-au înregistrat circa 1000 de decese în circumstanţe asemănătoare dar niciun ofiţer de poliţie nu a fost condamnat.
Vezi aici gratuit Injustice https://vimeo.com/34633260
Ceva mai recent, documentarul Zero Tolerance (2004, r: Michka Saal) face analiza perspectivei rasiste din care poliţia din Montreal abordează comunitatea pe care o deserveşte. 13th (2016, r: Ava DuVernay), documentar Netflix, are ca subiect încarcerarea cetăţenilor americani de culoare (o treime din totalul de deţinuţi în penitenciare) plecând de la ratificarea celui de-al 13-lea Amendament în 1865. I Am Not Your Negro (2017, r: Raoul Peck), narat de Samuel L. Jackson, urmăreşte biografia scriitorului şi activistului James Baldwin prin repere care leagă Mişcarea pentru drepturile civile de Black Lives Matter. Whose Streets? (2017, r: Damon Davis & Sabaah Foloyan) – documentarea demonstraţiilor din Ferguson şi a uciderii de către poliţie a tânărului de 18 ani Michael Brown.
LA 92 (2017, r: Daniel Lindsay & T.J. Martin), este un documentar Netflix bazat integral pe imagini de arhivă despre revoltele din Los Angeles ca răspuns la bătaia soră cu moartea administrată lui Rodney King de către poliţie. Teach Us All (2017, r: Sonia Lowman) constată persistenţa segregării rasiale în învăţământul american la 60 de ani după criza declanşată de constatarea acestei probleme în şcoala din Little Rock. Let It Fall: Los Angeles 1982-1992 (2017, r: John Ridley), realizat de producătorul lui 12 Years a Slave, reprezintă o disecţie a culturii urbane şi cauzele ce au alimentat tensiunile rasiale care au culminat cu serii întregi de violenţe în cazul ‘Rodney King’. What You Gonna Do When the World’s on Fire? (2018, r: Roberto Minervini), documentar cu valenţe artistice incontestabile, se constituie într-o culegere de viniete care expun problemele din existenţa cotidiană a comunităţilor de culoare din American South din perspectiva amplificării în vara lui 2017 a numărului de crime cu caracter rasial având ca autori oamenii legii.
