În pandemie și izolare d-asta forțată pentru sănătatea mea și a altora, am petrecut o zi și jumate din alta cu Lars von Trier. Chiar pot spune că am petrecut cu el pentru că atâtea filme am văzut de el, încât e ca și cum ar fi fost la mine-n sufra pe canapea și beam și noi ceva cât ronțăiam niște gânduri despre boli psihice și deviații sexuale.
Până la ziua asta dedicată exclusiv lui, nu am văzut decât “Breaking the Waves” și nu mai știu cât de tare mi-a plăcut, dar bănuiesc că nu prea tare. Așadar am văzut unul după altul: “Melancholia”, “The House that Jack built”, “Nymphomaniac” vol I iar apoi vol II. Jumătatea cealaltă de zi am văzut “Antichrist” si “Dogville”. Fiecare dintre filme este total îndrăzneț, sumbru, crud, pictural și dezvăluitor de caracteristici destul de puțin spre deloc abordate de mulți alții, iar maniera de descriere e unică.
Scriu textul prezent pentru că am fost foarte atentă la felul în care sunt prezentate eroinele lui Lars von Trier. Iar persepectiva feminină asupra operei lui este cu siguranță diferită față de cea masculină. Faptul că Lars von Trier o preferă pe Charlotte Gainsbourg pentru 4 din cele 6 filme vizionate în maratonul meu, a făcut ca pentru mine să fie prezentat oarecum același personaj căruia doar îi sunt prezentate alte fațete, în funcție de întâmplările prin care trece în viață. Charlotte este soție, mamă, ninfomană, personaj anxios, depresiv, acaparat de adicție în detrimentul exercitării atribuției de mamă iubitoare, cuprinsă de remușcări sau cuprinsă de psihoze.
Dogville, 2003
În același timp, toate personajele sunt lipsite de zâmbet, lipsite de culoare. Râsul fiind ingredientul care lipsește aproape total din toate filmele lui. Râde un pic personajul interpretat de Kirsten Dunst în “Melancholia” și forțat cel interpretat de Charlotte Gainsbourg în “Antichrist” însă foarte puțin. Lipsa râsului în filmele lui Lars von Trier este aproximativă cu lipsa luminii în filmele lui, cu lipsa culorilor. Poate la fel cu lipsa iubirii, personajele fiind capabile de sentimente profunde, însă obsesive care au ca punct inițiant traume și abuzuri din copilărie.
Toate deviațiile sexuale sunt prezentate aproape ca o normalitate, la fel bolile psihice despre care nu se discută aproape niciodată în termeni care ar putea indica un tratament, tratarea unei dependențe fiind superfluă și o acțiune abandonată în general. Faptul că atât BDSM, pedofilia, nimfomania, violul, sunt prezentate ca parte din viața personajelor feminine fără prea multă descriere șocantă ci ca urmare a unor acțiuni clare care parcă nu pot conduce către altceva, indică o lipsă de sensibilitate față de personajele feminine supuse acestor tratamente, care însă nu par a afecta personajele feminine în direcția care ar fi de intuit în realitate. Doar Grace (Nicole Kidman în “Dogville”) se răzbună pe primul ei violator, însă la pachet cu răzbunarea asupra întregului sat, nefăcînd notă discordantă contra lui Chuck (Stellan Skarsgard).
Uma Thurman poate să joace și o soție înșelată și părăsită, o mamă a trei băieți care îi supune pe aceștia unei vizite neverosimile la noua casă a tatălui lor unde acesta s-a mutat cu amanta, într-o relație neacceptată nici de soție nici de amantă (“Nymphomanic Vol I”), sau poate să joace o femeie aflată în nevoie pe marginea drumului care articulează gândurile sumbre ale ucigașului în serie (“The house that Jck built”) atrăgîndu-și astfel sfârșitul. Ambele ipostaze destul de neverosimile atât pentru o mamă care în mod normal fiind condusă de iubire maternă nu-și supune copiii traumelor cât și pentru o călătoare căreia i se defectează mașina și care oprește o alta care poate fi condusă de un psihopat.
Melancholia, 2012
Personajele feminine ale lui Lars von Trier, nu plâng așa cum nici nu râd. Plâng foarte rar, mai rar decât o fac femeile în realitate- Grace (Nicole Kidman în “Dogville”) plânge doar când îi sunt sparte bibelourile însă nu plânge când îi este prinsă o zgardă de gât sau când este violată în mod repetat, Joe (Charlotte Gainsbourg- “Nympomaniac vol I și II”) nu plânge când soțul pleacă împreună cu copilul lor de doi ani. În general personajele lui feminine au accese de descărcare a emoțiilor prin episoade isterice însă doar după momente de un tragism real- moartea cuiva (a unui copil în “Antichrist”) sau suferința fizică a cuiva foarte drag (episodul de delirium tremens al tatălui lui Joe în “Nymphomaniac vol II”).
Șocant la filmele lui Lars von Trier nu a fost prezentarea unor fapte mai mult sau mai puțin imaginate, a plăsmuirilor unor minți în care dezechilibrul chimic pare a fi destul de prezent astfel încât orice deviație să fie prezentată ca o prelungire normală a sinelui. Șocant a fost la filmele lui că oamenii pot fi capabili de astfel de fapte care uneori sunt abominabile (vânătoarea unei mame și a celor doi copii ai ei în “The house that Jck built”) și că își găsesc mereu motive pentru actele lor pline de atrocitate (toate personajele din “Dogville” găsesc naturală siluirea personajului Grace de către aproape toți bărbații din oraș).
Breaking The Waves, 1996
La finalul celor multe ore de vizionare a filmelor lui nu pot spune că este misogin, așa cum a fost acuzat la Cannes acum câțiva ani. Mi-e destul de clar că Lars von Trier este un regizor extrem de cult, destul de bun cunoscător al bolilor psihice, însă destul de lipsit de empatie. Obiectivizarea femeilor este pentru el destul de naturală, dar nu mai șochează auditoriul pentru că auditoriul este șocat de conduita sexuală sau mundană a personajelor, fără a mai fi cineva foarte atent la felul în care femeile sunt zugrăvite la modul singular. Niciun personaj feminin nu se află în situații care urmează traiecte naturale în viață, toate au extensii de extraordinar, ceea ce le face mai greu de analizat sau de judecat de către public. De aceea este și foarte greu ca cineva să se identifice exact cu un anumit personaj, ceea ce face ca filmele lui să nu fie niște filme pe placul multora și să rămână destul de nișate urmînd să fie discutate doar ca evenimente în cadrul unor festivaluri menite să șocheze la modul veridic. După tot maratonul de filme, întrebată fiind dacă mi-au plăcut filmele lui, nu am putut spune “da”, însă nu am putut spune nici “nu”. Este însă foarte greu să recomand cuiva să urmărească filmele respective, mai ales dacă știu persoana care îmi cere să recomand, dacă știu câ a fost supusă vreunui abuz de orice fel, dacă îi știu gradul de (in)cultură. Pot înțelege foarte clar repulsia cauzată de filmele lui, însă la fel fascinația. O întâlnire cu filmele lui von Trier nu este deloc ușoară sau ușor de digerat, însă este o probă pentru orice cinefil(ă).
