Un SF fascinant, în opinia mea cel mai original film Cyberpunk al începutului anilor ’90! Reprezintă singura colaborare cu adevărat remarcabilă semnată de tandemul Kathryn Bigelow-James Cameron (cuplu pe atunci deja destrămat în viaţa cotidiană), în ciuda aclamatelor The Hurt Locker şi Zero Dark Thirty ale cineastei… cărora nu le contest valoarea, ci doar le pun la îndoială perenitatea (poveştile lor vor mai prezenta vreun interes peste câteva decenii?).
James Cameron & Kathryn Bigelow la filmări
Bigelow admitea în 1995 că Strange Days “este o sinteză a diverselor căi pe care le-am explorat, deliberat sau inconştient, de când am devenit artistă. Aparţine unei ideologii reflexive, ceva care se comentează pe sine însăşi. Are un soi de cadru politic, o naraţiune clasică în formă, în miezul său este o poveste de dragoste iar arhitectura e specifică unui thriller sau noir”.
La 25 de ani de la premieră, simt nevoia să reamintesc cinefililor veterani de existenţa acestui tur de forţă cinematografic ieşit din comun construit pe tema riscului evadării iluzorii într-o realitate virtuală, îngropat pe nedrept de cultura şi culturnicii de multiplex al noului mileniu (în ciuda faptului că a câştigat la vremea aceea câteva premii ale Academiei americane de SF, Fantasy & Horror) datorită trimiterilor evidente, cu implicaţii morale grave, la revoltele de stradă izbucnite în L.A. în 1992 după agresarea lui Rodney King de către forţele de ordine.
M-aş bucura dacă măcar câţiva dintre cititorii acestei rubrici – mă gândesc în special la cei atraşi de producţii precum serialul Altered Carbon sau Horror-ul psihologic CAM din 2018, şi el pe Netflix – vor opta să vadă Strange Days… Nu îţi poţi asuma realitatea altcuiva fără a o abandona pe cea în care tu trăieşti de fapt.
Scenariul lui James Cameron – nu trebuie să uităm că acesta este nu doar regizorul ci şi creatorul propriilor sale universuri cinematografice, de la Terminator şi Aliens la The Abyss şi Avatar – este de o densitate, complexitate şi coerenţă unice pentru un film Science Fiction realizat în deceniul nouă, iar Kathryn Bigelow (ce avea deja la activ Near Dark, Blue Steel şi Point Break) conduce cu o mână de fier transpunerea naraţiunii, repet încă o dată, mult mai complexă ca inovativitate estetică şi diversitate stilistică decât The Hurt Locker sau Zero Dark Thirty.
Un singur exemplu: jaful filmat cu camera mobilă (în condiţiile în care The Blair Witch Project apare abia în 1999) arată că modul în care au fost realizate mai târziu cele două producţii de Oscar este departe de a fi întâmplător ori accidental, atestând mai degrabă o viziune personală a cineastei asupra existenţei individului în societatea contemporană, indiferent de mediul în care acesta evoluează, decât una care se vrea detaşată şi neimplicată emoţional.
De altfel, interesul lui Bigelow în a accentua diferenţa între violenţa obiectivă şi cea subiectivă a fost reflectată şi de caracterizarea pe care a făcut-o mai târziu filmului: “Strange Days is the ultimate Rorschach.”.
Povestea se consumă într-un Los Angeles politic şi social anarhic, devenit zonă de război civil, pe perioada a doar câteva ore, şi începe pe 30 decembrie 1999 în ajunul unui Revelion ce marchează trecerea în noul mileniu asociat de mulţi cu o posibilă Apocalipsă (“The whole thing sucks. What the hell are we celebrating?”, “What time zone is God in anyway?”). Personajul principal, Lenny Nero (pe atunci tânărul Ralph Fiennes, deja nominalizat la Oscar în anul precedent pentru Schindler’s List, dar cu mult înainte de rolurile din francizele Harry Potter şi James Bond ce aveau să îi consolideze poziţia în stardom) este un fost poliţist depresiv ajuns dealer pe piaţa neagră pentru înregistrări destinate SQUID, dispozitiv cerebral ilegal conceput de James Cameron, o dovadă de imaginaţie ieşită din parametrii SF-ului (interpretabil acum ca mainstream) specific lui William ‘Neuromancer’ Gibson, parintele Cyberpunk-ului.
Ralph Fiennes
SQUID, “Superconducting Quantum Interference Device”, este nu departe ca aspect organic de Alien-ul creat de H.R. Giger pentru Ridley Scott şi, implicit, Cameron (Aliens-ul său din ’86), sau de telecomenzile lui David Cronenberg din Videodrome… care transmite în timp real receptorului nu simple percepţii trunchiate acumulate prin intermediul unuia sau al altuia dintre simţuri, ci trăiri şi experienţe senzoriale complete.
Lenny Nero, el însuşi dependent de SQUID şi de arhiva personală care îi permite să se scufunde în amintirile fericite ale trecutului – legate de iubita sa Faith -, şi-a dezvoltat în relaţia cu clienţii amatori de acest gen de escapism o filosofie cu totul personală pentru a justifica necesitatea evadării din propria realitate în cea a altora: “That one man’s mundane and desperate existence is another man’s Technicolor”… “I am the Santa Claus of the subconscient”. Căci, transportat într-o lume virtuală, poţi să îţi îndeplineşti cele mai vinovate visuri şi să trăieşti, fără a fi expus oprobiului public, fantezii puse în scenă de altcineva.
Thriller-ul SF regizat de Kathryn Bigelow debutează când Lenny acceptă reticent să cumpere un disc cu o înregistrare ‘snuff’ (filmarea brută şi ne-editată a unor crime reale… subiect în sine pentru scenarii de ficţiuni cinematografice, de la Peeping Tom al lui Powell şi Hardcore al lui Paul Schrader la 8mm al lui Schumacher ori The Counselor al lui Ridley Scott) ce conţine uciderea unei prostituate şi, de aici, începe alunecarea sa într-o o lume plină de culoare dar sordidă, aparent efervescentă dar fundamental cinică, ce aminteşte de cartea Maşinăria Rock’n’Roll al lui Norman Spinrad.
Consumatorii de SF ‘hardcore’ vor tresări la auzul numele clubului “The Retinal Fetish” sau la vederea mixului de cadre à la A Clockwork Orange şi Streets of Fire, ca să nu mai vorbim de muzică, între metal şi clasică, de la Rossini, Bob Marley şi The Doors la Testament, Deep Forest, Tricky şi Marilyn Manson, fără ignorarea Rap-ului… OST ce trimite, inevitabil, la un viitor post-Punk ultraviolent şi anarhic nu foarte îndepărtat.
Nu intru în mai multe detalii pentru a nu ruina experienţa vizionării, cu excepţia a câtorva minime informaţii despre restul distribuţiei care, deşi nu conţine nume hollywoodiene de primă linie, este excepţională pentru un asemenea produs ‘politic’ subversiv:
Angela Bassett & Ralph Fiennes
Michael Wincott
Tom Sizemore
Angela Bassett (nominalizată la Oscar cu un an înainte pentru rolul Tinei Turner în Biopic-ul What’s Love Got to Do with It), Tom Sizemore (Saving Private Ryan, Heat), Michael Wincott (The Crow, Along Came a Spider), Vincent D’Onofrio (Full Metal Jacket, serialul Daredevil), William Fichtner (Armageddon, Drive Angry), ba chiar şi, într-un rol minor, Kelly Hu (Lady Deathstrike în X-Men 2, dar mai cunoscută acum pentru serialele TV Arrow şi The Vampire Diaries).
Juliette Lewis
Menţiunea de final îi revine lui Juliette Lewis, care o interpretează splendid (sau execrabil, depinde de perspectivă) pe Faith Justin (fosta prietenă a lui Lenny Nero, o anti-femme fatale devenită rockeriţă rebelă), actriţa care, la doar 17 ani, era nominalizată la Oscar pentru Cape Fear al lui Scorsese şi era considerată o speranţă strălucitoare a Hollywood-ului prin rolurile din Romeo Is Bleeding, What’s Eating Gilbert Grape şi, mai ales, Natural Born Killers al lui Oliver Stone. Mare păcat că apoi Lewis şi-a neglijat cariera de actriţă datorită obsesiei pentru Rock (a încercat să îşi croiască în paralel drum şi în muzică), iar după revenirea pe platouri nu a mai reuşit să impresioneze.
În Strange Days cântă însă foarte, foarte bine (mai ales piesa Rid of Me, compusă de P.J. Harvey).
Unii şi-o mai amintesc poate pe Juliette Lewis din concertul live pe care l-a susţinut cu trupa ei în prima zi a Revolution Festival-ului de la Timişoara, din iunie 2016.
Alături de Starship Troopers al lui Paul Verhoeven, Strange Days rămâne din perspectiva mea una dintre cele mai importante realizări cinematografice din spaţiul cinematografiei SF din anii ‘90 pe care însă masa consumatorilor a ales să o ignore cu superficialitate… în mod nedrept, mai ales că în povestea sa regăseşti toată mitologia vizuală a anilor ’80, de la Blade Runner şi Black Rain ale lui Ridley Scott la Cyber-Punk-urile Trance Johnny Mnemonic şi A Scanner Darkly. Din fericire, niciodată nu e prea târziu pentru a fi redescoperit şi re-evaluat, inclusiv de către noile generaţii de cinefili.
IOAN BIG
Sursa poze: Imdb
