Munca noastră cea de toate zilele (regie: Lucia Chicoș, producător: Viktoria Janssen| U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Film University Babelsberg KONRAD WOLF, România-Germania) este scurtmetrajul nominalizat la premiile GOPO 2020, la categoria „Cel mai bun scurtmetraj documentar”.
Ne sunt expuse legăturile și raportul de relaționare care se impune într-un grup de condamnați ai penitenciarului din Botoșani. Este interesant să vedem cum se creează un melanj conversațional și cum se schimbă armonia în grupul format din bărbați cu vârste și locuri de proveniență diferite, idei și concepții mixte, pe măsură ce aceștia se inserează în discuție. Într-un atelier, deținuții lucrează pentru scurtarea sentinței. Pasaje din povești personale, păreri, frământări, glume, impresii și cântece sunt menite să facă timpul să-și găsească un sens. Asistăm la crâmpeie din viața condamnaților din închisoare, scene care reflectă natural fărâme de rutină cum ar fi momentul prânzului, vedem care este dinamica de muncă, organizarea și care este atitudinea bărbaților fața de diverse subiecte. Atelierul pare să devină un spațiu al libertății de după gratii, prin creație.
Lucia Chicoș este tânăra care se află pe lista nominalizaților la Premiile GOPO 2020 cu scurtmetrajele Munca noastră cea de toate zilele (la secțiunea Cel mai bun scurtmetraj documentar și Tânără Speranță) și Contraindicații la secțiunea Tânără Speranță. Lucia are 22 de ani și este din Iași, oraș în care a terminat liceul. Pasiunea pentru cinematografie a cultivat-o din timp, încercându-și ca junior talentul prin realizarea unui film în cadrul atelierului Let’s Go Digital TIFF în 2016, înainte de facultate.
În 2019 și-a luat cu 10 licența în Regie de Film și TV la UNATC. În timpul facultății a fost activă, implicându-se în diverse proiecte, inclusiv ca senior (mini-trainer) în Let’s Go Digital, care s-au materializat pe parcurs în filmul Arest (2019, regia: Andrei Cohn) unde a participat ca Script Supervisor, Supă de pui pentru pisici (ficțiune, peliculă alb-negru 35mm, UNATC, anul II) cu care a câștigat Premiul Criticilor – CineMAiubit 2018, Munca noastră cea de toate zilele cu care a concurat la CineMAiubit 2019, Contraindicații (UNATC, anul III) cu care a câștigat Premiul pentru cel mai bun film românesc – CineMAiubit 2019 şi a luat parte la Expoziția Artists in Progress – Scena9. În prezent, Lucia este în primul an la master la UNATC, unde studiază Arta Regiei de Film și deja a pregătit câte ceva: Pereți verzi (scurtmetraj, ficțiune, preproducție) și FATIMA (working title), documentar despre refugiați – atelier coordonat de UNATC, One World Romania şi UNHCR (work in progress).
Ideea scurtmetrajului Munca noastră cea de toate zilele s-a înfiripat în timpul unui workshop de film documentar, MIT DEM KOPF DURCH DIE WALD („Cu capul prin zid”), coordonat de regizorul de film Andrei Schwarz și directoarea de imagine prof. Susanne Schule, o colaborare între UNATC și Filmuniversität Babelsberg Konrad Wolf Potsdam, Germania. Proiectul a constat într-o serie de ateliere ce aveau ca scop îmbunătățirea abilităților regizorale ale studenților prin realizarea unor scurtmetraje. Astfel, timp de trei săptămâni, studenți români și germani au lucrat împreună pentru producerea filmelor în penitenciarul din Botoșani.
„Prima săptămână în care am vizitat penitenciarul a fost una intensă și copleșitoare, dar nu în felul în care și-ar imagina cineva care are o reprezentare a sistemelor de detenție influențată în principal de filme de ficțiune și documentare TV. Am stat de vorbă cu mulți dintre deținuți, iar poveștile lor de viață m-au impresionat într-o măsură în care mă făcea să mă simt prea mică pentru a putea realiza orice fel de film. Trăiam senzația că timpul era prea scurt pentru a putea cuprinde în orice fel impresiile, emoțiile, narațiunile de acolo. Poate tocmai datorită dimensiunii copleșitoare a experienței de atunci am ales locul și estetica scurtmetrajului. Atelierul metalurgic era un spațiu destul de intim, destul de ferit de restul instituției, unde viața părea că decurge mai mult sau mai puțin ca oriunde altundeva, unde muncitorii păreau să aibă un soi de lejeritate. Să fi ales doar o poveste sau două de viață pe care să le documentez s-ar fi simțit pentru mine ca o trădare a celorlalți deținuți cu care apucasem să vorbesc.”, spune Lucia, care nu și-a dorit să livreze o opinie, o judecată, ci a vrut să surprindă senzații, simțind că fiecare amănunt „vorbește”, nu doar discuțiile, chipurile și gesturile protagoniștilor.
În ciuda diferențelor de background profesional și informațional și a direcțiilor formatoare, școala germană de film fiind cu mult diferită de cea din România, tânăra s-a înțeles de minune cu coechipierii ei germani Lasse Frobese, student la Imagine și Viktoria Janssen, studentă la Producție. Acordându-și unul altuia încredere și răbdare, au reușit să creeze o echipă funcțională, unită de interesul comun față de oameni și spațiu. Deși filmările erau prevăzute a se întâmpla fără trepied, mobilitatea pe care o impun filmările hand-held îi făcea pe protagoniști să nu se mai comporte natural, aveau tendința să „joace” sau să fugă. Montajul a durat în jur de șase luni și a fost un proces îngreunat de faptul că filmul nu are o structură narativă clasică, făcând dificilă căutarea tonului și ritmului potrivit astfel încât să transmită intimitatea, căldura și compasiunea din timpul filmărilor.
„Deși conducerea penitenciarului era foarte deschisă cu noi, iar deținuții își doreau mult să participe în proiect, am avut parte și de niște dificultăți de natură etică care m-au pus în mare încurcătură. În primul rând, mă măcina intens sentimentul de impostură și senzația că mă aflu într-un raport de putere dezechilibrat cu protagoniștii. Mă preocupa foarte mult genul de reprezentare pe care le-o cream, simțind o mare responsabilitate în acest sens. În al doilea rând, existau lucruri pe care protagoniștii nu doreau ca noi să le filmăm, cum ar fi aparent inofensivul gătit în atelier. Deși conducerea știa că asta se întâmplă, nu doar acolo ci în general în penitenciar, protagoniștii noștri nu aveau încredere că nu vor fi sancționați. Încercând să rezolv această situație, părea că am înrăutățit lucrurile și mai mult. Mă aflam prinsă între mai multe adevăruri, cel al conducerii, cel al tutorilor proiectului și cel al deținuților pe care-i filmam, situație în care nu mai puteam avea certitudinea că ceea ce fac eu acolo nu pune pe nimeni într-o poziție riscantă. Până la urmă, tensiunile și stresul s-au disipat, iar nimeni nu a avut de suferit de pe urma experienței. Deținuții din scurtmetraj au continuat să ne acorde încrederea lor și, pe lângă filmările propriu-zise, ne-am bucurat cu toții de compania reciprocă în timpul petrecut împreună. Mai mult decât interesul pe care îl arătam pentru ei prin realizarea documentarului, cred că a fost foarte importantă pentru ei și relația pe care am dezvoltat-o și contactul lor cu persoane din acel „Afară”, la care tânjesc dar de care le este, uneori, și teamă, tocmai datorită prejudecăților atât de comune.”.- Lucia Chicoș.
DELIA MITRACHE
