Cu 10 ani în urmă, Dan Chişu, deja cunoscut producător şi realizator de documentare şi seriale TV, a debutat în lungmetrajul de ficţiune cu WebSiteStory, recompensat cu premiul pentru cel mai bun film experimental de către UCIN. Au urmat alte cinci (Ursul, Şi caii sunt verzi pe pereţi, Déjà Vu, Bucureşti NonStop şi Aniversarea), pentru ca din 27 martie să revină în atenţia publicului român cu 5 Minute, dramă inspirată de scandalul de la MŢR din 2013 când un grup de homofobi a întrerupt proiecţia unui film cu tematică LGBT şi a fost nevoie de intervenţia forţelor de ordine pentru ca spiritele să se calmeze.
Deşi comportamentul homofob constituie epicentrul naraţiunii, Dan Chişu alege să se dedice analizei efectelor undei de şoc declanşată de acesta şi are inspiraţia să nu se disipeze în schiţarea unei alambicate “fresce” sociale, optând pentru concentrarea pe studiul de caz al jandarmului Nicu Holban (Mihai Călin), ale cărui decizii de moment îi pulverizează apoi viaţa profesională şi personală odată devenit ţintă a mass-media, reprezentată de jurnalista de televiziune Liliana Calomfir (Diana Cavallioti).
Ca să ne lămurim de ce a optat în favoarea unei asemenea premise ca fundaţie pentru o dramă psihologică individuală ne-am propus să petrecem 5 minute cu Dan Chişu. Au fost, până la urmă ceva… mai multe.
5 Minute este un film care vorbeşte despre prejudecăţile şi intoleranţa din societatea românească. Ai avut la vreun festival din afară unde a fost proiectat senzaţia că filmul n-a fost înţeles sau perceput cum trebuie de către public?
Din contra. Prima întâlnire cu publicul am avut-o în Polonia, la un festival mare [Festivalul Internaţional de la Varşovia – n.r.], unul dintre cele 5-6 festivaluri de serie A, alături de Berlin, Cannes, Veneţia ş.a.m.d. După fiecare proiecţie există o sesiune de Q & A-uri care de obicei ţine cam 20’, nu neapărat pentru că ăsta ar fi standardul ci pentru că tot timpul urmează alt film, sunt proiecţii una după alta. Dezbaterea fiind atât de profundă… sau de acută, s-a întâmplat nu o dată ca aceasta să nu se termine şi să vină organizatorii să ne roage să eliberăm sala pentru că urmează celălalt film. În unele cazuri s-au separat apele chiar în public pentru că, la un moment dat, se certau mai mult ei între ei decât aveau discuţii cu noi. După aia am aflat întâmplător că în Polonia se dăduse o lege, în octombrie sau noiembrie anul trecut, vizavi de educaţia sexuală în şcoli, apropo de gender şi de acceptarea homosexualităţii, iar poziţia Bisericii, care întotdeauna a fost mai puternică ca la noi… de fapt este singura ţară din blocul comunist care a dat un Papă, a făcut ca oamenii să iasă în stradă. E greu de acceptat că problema e, cum să spun eu, disecată cu mijloace sau cu argumente religioase.
Asta a creat un asemenea apetit pentru film că, la ultima proiecţie, a venit foarte multă lume doar ca să vadă ce-i cu el. Trăim într-o societate în care lucrurile sunt aşa cum sunt – trăim cazul ‘Ditrău’ care e tot un gen de atitudine, căci noi de fapt vorbim de atitudine – iar eu, când am văzut ştirea aceea şi mi-am propus la acea vreme să scriu scenariul, nu m-am gândit niciodată nici că se va mai întâmpla, căci ea s-a repetat [acelaşi tip de incident a avut loc în 2018, tot la MŢR – n.r.]. L-am gândit atunci când era The Kids Are All Right, film de Oscar cu Julianne Moore şi Annette Bening, dar s-a mai întâmplat la 120 BPM, şi de aceea 5 Minute, ieşind acum, după ce s-a repetat, mă trimite la replica că “poate, dacă s-ar fi intervenit altfel, n-ar mai fi îndrăznit să…”. Pe mine m-a interesat tocmai opţiunea.
Practic, inventariezi şi prezinţi opţiunile şi diversele versiuni ale incidentului fără a căuta să argumentezi o concluzie sau să justifici în mod subiectiv motivaţia vreunuia dintre protagonişti…
La un moment dat, în Polonia, cineva m-a întrebat de ce parte sunt eu şi i-am răspuns ‘Eu sunt realizatorul filmului. Eu cred că realizatorul nu trebuie să fie partizan, el trebuie să prezinte povestea.’ Mi-a dat prompt replica un tip care a zis ‘Nu, artistul este partizan… structural.’ Da, dar sunt subiecte pe care n-am cum să le judec pentru că m-am pus în poziţia în care vreau doar să prezint şi de aceea filmul are multă structură de televiziune. N-am căutat imagini spectaculoase, am lăsat vorbele şi faptele să spună povestea acestui om. De fapt, este o dezbatere despre relativitatea adevărului. Adevărul e relativ pentru că dacă iei punctele de vedere ale tuturor, la un moment dat, găseşti un numitor comun. Şi e ca în bancul cu ăia doi care se duc la rabin şi unul îl întreabă ‘Cum să aibă el dreptate când de fapt capra-i a mea, capra a dat laptele şi deci laptele tre’ să fie al meu?’ ‘Ai dreptate.’ Celălalt zice şi el ‘Ba nu, pentru că a păscut pe păşunea mea, a mâncat iarba mea, deci laptele-i al meu.’ ‘Ai dreptate.’ Un al treilea venit întreabă curios ‘Cum poate să aibă dreptate şi unul şi celălalt?’ ‘Şi tu ai dreptate.’… deci despre asta vorbim.
Sunt momente în viaţă când o decizie poate să ne schimbe structural. Eu n-am vrut să spun o poveste despre comunitatea LGBT şi nici n-am vrut să spun o poveste despre Jandarmeria română din 10 august, eu am vrut să mă leg de faptul că se întâmplă momente în care senzaţia pe care o avem despre cine suntem şi ce facem poate să fie uşor deteriorată, distorsionată, de lucruri pe care nu le vedem… respectiv viaţa acestui domn jandarm care este convins că are o familie fericită, că are doi copii minunaţi şi o soţie extraordinară, şi este convins că această reporteriţă i-a “futut” viaţa, şi care, de fapt, realizează că nu ea e de vină şi că o avea de mult aşa şi chiar el a fost factorul determinant ca să se ajungă până aici. E o introspecţie în viaţa lui. Asta a fost dorinţa mea vizavi de subiect.
Are nevoie spectatorul român să afle un adevăr despre multele adevăruri care ne influenţează viaţa ca indivizi? Nu i se va face frică?
Sper că da. Asta şi vreau. Când am terminat filmul şi l-am văzut în varianta finală m-am gândit cum o să-l promovez pentru că televiziunile sigur n-or să fie foarte fericite. Că Jandarmeria sigur nu e foarte fericită. Practic, sunt situaţii în care mulţi se vor regăsi, mai ales în zona de jurnalism, apropo de relativitatea adevărului şi de felul în care suntem bombardaţi acum cu nişte pseudo-adevăruri. Şi când a apărut şi acea super-curajoasă înregistrare cum pot nişte băieţi pricepuţi să facă pe cineva să vorbească chiar dacă n-a vorbit niciodată, şi era cazul cu Obama care spunea că ‘Eu nu am spus niciodată acest discurs’ şi îl arată şi pe omul care l-a imitat şi pe cel care a făcut din chipul lui să articuleze vorbele ca şi cum el ar fi vorbit, ajungi să te întrebi dacă mai ştii care e fake news şi care nu.
Până la urmă, suntem înconjuraţi de cât de mult adevăr şi de cât de mult fals? Iar felul în care se face politică, nu numai în România ci peste tot în lume, mă face să cred că suntem aproape de un moment în care lucrurile vor suferi o schimbare majoră şi mă uit la Brexit şi mă uit la alegerea lui Trump. Şi văzând în documentarul acela despre Cambridge Analytica [The Great Hack: Iluzia intimităţii, pe Netflix – n.r.] o similitudine extraordinară apropo de #rezist ş.a.m.d., mai ales că ei au lucrat şi în ţările din Est, mă întreb cât de mult putem fi manipulaţi? Sau cât de mult ne lăsăm manipulaţi? Fac aici o paranteză nelegată de film. Cineva mi-a spus ‘Am o ghicitoare extraordinară. Te rog frumos, du-te…’ şi acel cineva era o persoană de încredere, fiindcă te laşi convins de acei oameni în a căror părere ai încredere. Acel om era de o credibilitate maximă în faţa mea şi m-am dus să văd acea minune, la care respectivul individ – că nu vreau să spun dacă era un el sau o ea – mi-a pus foarte multe întrebări şi după aia i-a spus amicului meu ‘Nu, dom’le, nu se poate, pentru că el nu vrea. Nu se lasă, nu mă lasă să intru să aflu nimic despre el.’ Deci, practic, eu mi-am dat seama că noi ne lăsăm şi că poate avem momente de slăbiciune în care acceptăm, vrem, ne dorim asta… de aceea am insistat pe partea cu bipolaritatea adevărului atât în zona umană a lui, ca familie, cât şi în zona televiziunii, pentru că discursul dinspre final cu “Şi să lăsăm adevărul să strice o poveste atat de frumoasă?” l-am forţat, tocmai fiindcă dacă în cealaltă parte mi-am dorit să fiu prezentator de fapte şi să las pe fiecare să decidă cum crede el, acel moment mă poziţionează pe mine într-o chestie directă: nu sunt de acord cu felul în care ştirile manipulează. Şi totuşi n-am vrut să fiu nici foarte ferm şi am lăsat acel final deschis în care, până la urmă, aşa cum spunea cineva la un moment dat, nu există persoane totalmente negative sau totalmente pozitive, fiecare e un amestec… depinde din ce perspectivă privim. Mi s-a pus foarte des întrebarea ‘De ce crezi că a făcut ea acel gest?’ şi am răspuns că ‘Aici fiecare alege’, tocmai pentru că nu e un film tezist… uite, se discută o problemă LGBT dar cel mai emoţionant moment al filmului, după părerea mea, este cu doi bărbaţi care ar trebui să se urască şi îşi fac confesiuni îmbrăţişati.
Cred că acel moment de la spital este singurul lucru pe care aş vrea să îl comunic eu, că indiferent în ce poziţie suntem, putem să ne înţelegem. Aşa cum la fel de intenţionată a fost secvenţa de la duşuri, de la jandarmi, care este evidentă. Evidentă. Acolo am împins eu pionul, căci în rest am lăsat să se joace singur meciul.
Dincolo de adevăr, mi se pare că filmul atinge o subtemă oarecum specifică nouă, românilor. Meschinăria compromisurilor. Compromisul s-a banalizat la noi, totul se poate “aranja”. Nu mă refer atât la viaţa personală cât la cea socială, deopotrivă la presă şi la instituţiile publice. Ne putem face bine?
Aş vrea să am un răspuns, dar nu am. Eu am o replică favorită, ‘Mai bine tac şi crede lumea că sunt prost decât să vorbesc şi să spulber orice îndoială’, asta apropo de non combat-ul meu. Pot însă să-ţi răspund cu o altă chestie, ca să vezi cât de tare am înţeles cât de profundă-i treaba. Am asistat la o discuţie într-o piaţă în care un ţăran avea cântarul măsluit şi cumpărătorul i-a reproşat ‘Nu ţi-e ruşine să mă furi?’, la care ţăranul ăla i-a spus ‘Hai mă nene, de mine te iei? Ne fură ăştia de peste tot… de mine te-ai găsit să te iei?’ Deci ai spus foarte bine, furtul, aranjamentul, a devenit atât de banal încât face parte din normalitate. Cum adică să nu fac şi eu?
Am foarte multe exemple, dar am intra în nişte discuţii mult prea complicate legate de sănătatea poporului român şi, din păcate, argumentele mele se diminuează pentru că, de obicei, spuneam că în altă parte nu e ca la noi, însă constat că degradarea la noi are doar un alt nivel, dar a început şi în multe alte părţi. Cu taximetriştii, să zicem, că e foarte simplu, îţi pui pe Waze destinaţia şi vezi care-i cel mai scurt traseu… acum, când am fost la Bruxelles, am văzut că taximetristul ne-a dus printr-o zonă aglomerată şi am plătit cu vreo 15 euro mai mult, eu care în 2010 am rămas uimit când la München am făcut semn pe stradă unui taxi care era liber şi omul a deschis geamul şi mi-a spus ‘E staţia de taxi aproape, în colţ’, eu am zis ‘Da, dar eu sunt aici’ iar el mi-a făcut semn: ‘Urcaţi-vă în maşină şi vă duc în staţie.’ Şi m-am urcat în maşină, a ajuns, s-a pus la coadă şi mi-a spus ‘Mergeţi la colegul din faţă, că e rândul lui.’ Aşa cum îmi spunea un prieten, îţi dai seama de nivelul de civilizaţie al unei ţări când te urci în taxi de la aeroport. Dacă-i pui omului şi vreo două întrebări, ştii tot despre cam care-i nivelul ţării. La noi… nu, nu găsesc reperul… speranţa de binefacere scade.
Am avut un moment în care am crezut că poate după alegerile astea o să se întâmple ceva ori eu nu am certitudinea că ce mi se vinde, cu ce sunt îndopat ca informaţie vizavi de alternativa în care eu cred, că fiecare are alternativa lui şi nu sunt eu posesorul adevărului absolut, este în regulă. Şi atunci stau într-o aşteptare confortabilă, pentru că, ajungand la 65 de ani, am şi obosit, am şi oprit motoarele şi atunci expectativa mă face să fiu mai circumspect decât eram înainte. Întrebarea ta a devenit caducă. Deci n-am răspuns.
Nici nu mă aşteptam la un răspuns tranşant. Ca şi în filmul tău, în viaţa cotidiană n-avem vederi doar în alb şi negru.
Absolut, absolut. Dar mi-ar fi plăcut să pot să fiu activ şi să pot să am o părere, să am un reper. Scriam într-o zi pe Facebook, când anunţam că renunţ la a mai fi activ pe FB, că nu mai vreau fiindcă am prieteni în a căror părere cred care se ceartă cu alţi prieteni în a căror părere cred şi vorbim despre oameni care reprezentau repere pentru noi legat de care, de fapt, s-a demonstrat că nu mai sunt repere, dar eu nu ştiu sigur dacă demonstraţia aia e valabilă sau falsă. Dar sincer… simt că nu e bine.
Sigur, simt că nu e bine şi datorită crizei financiare şi, în plus, acum a apărut şi acest coronavirus care dă şi el un fel de aureolă de spaimă universală. Apropo de asta, am citit recent un articol absolut senzaţional, teribil de îndrăzneţ, dar ca acţiune posibil. Salvatorul omenirii, dr. Fleming, care a descoperit antibioticul, să nu care cumva să fie groparul omenirii pentru că într-o deducţie bine speculată şi aplicată, autorul articolului spunea că milioanele de vieţi salvate de apariţia antibioticului n-au făcut decât să ducă la o slăbire a sistemului imunitar. Vorbea despre faptul că dacă oamenii planetei şi-ar face antibiograma ar constata că mai sunt receptivi la doar 10-15 antibiotice, restul dintre ele ajungand hrană pentru viruşi. Când le dai penicilină, viruşii să spună fericiţi ‘Yeei, penicilină! N-am mai luat de mult!’. În aberaţia sa SF, el susţinea că am fi pierdut câteva milioane de vieţi dar, probabil, s-ar fi “aşezat” un sistem imunitar care ar fi fost mult mai puţin atacabil. Argumentele lui erau pozitive căci vorbea de cum erau copiii cu zeci de ani în urmă. Şi îmi aduc şi eu aminte, de când mergeam la ţară. Pe noi ne striga să intrăm în casă iar acum sunt mame care încearcă să scoată copiii din case şi nu pot. Bunica mea a născut la câmp, mergând acolo să-i ducă mâncarea lui bunicu’, pe când acum naşterea se face într-un mediu atât de perfect controlat, de aseptic, ori – acum poate spun o prostie dar îl citez pe el – sistemul imunitar se formează în primele 30 de zile de la naştere. El vorbea despre copiii din India, născuţi în condiţii precare, nici măcar înregistraţi, dar care au o sănătate de fier, şi un alt exemplu folosit de el era spartanul care lua copilul, îl punea pe pervazul ferestrei şi dacă până a doua zi dimineaţa trăia însemna că e sănătos şi va creşte cum trebuie. Nişte prostii dar… nu pot să nu mă gândesc la ele.
O altă temă din subtextul filmului este oarecum recurentă la tine pentru că poate fi regăsită încă de acum 10 ani în debutul tău WebSiteStory. Dincolo de ‘adevărurile’ profesionale, instituţionalizate, în 5 minute faci referire şi la un al treilea fel de adevăr, foarte influent şi diferit de primele două, cel al Internetului. Cât de periculos sau de benefic este acest tip de instrument al “adevărului” pentru formarea tinerilor?
După mintea mea, WebSiteStory a venit prea devreme. Nu dau nume şi, ca să-l parafrazez pe Caragiale, aş spune o persoană importantă, “becher”, mi-a spus atunci: ‘Hai mă, dă-o dracului, [personajul din film] face confesiune pe net? Spune online ce-a făcut?’. I se părea de necrezut. Ori în ăştia ultimi 8-10 ani, am văzut nenumărate confesiuni online, oameni care au anunţat online că se vor sinucide şi au şi fost salvaţi, oameni care s-au filmat şi au pus online când au avut accidente, deci atunci era începutul, era mult prea devreme. Eu am forţat, am încercat să arăt o chestie interesantă care s-ar putea să se întâmple dar ea a devenit acum atât de vie şi atât de puternică încât… eu am spus odată că aceşti copii fac parte dintr-o generaţie căreia îi pasă mai tare dacă pică netul decât dacă pică guvernul. Asta este. A căzut netul… este tragedie, a căzut guvernul, e şi asta ceva, dar dacă a căzut netul nici măcar nu putem să aflăm că a căzut guvernul, nu putem să ne adunăm, nu putem să ne ducem acolo, nu putem să facem nimic. Nu ştiu cum a gândit-o, dacă a gândit-o, domnul ăsta de a inventat-o… iartă-mă că divaghez atât de tare dar citeam despre cantitatea de informaţii pe care o primeşte un om astăzi vizavi de cea pe care o primea acum 10 sau 20 de ani şi rapoartele sunt nimicitoare, adică bombardarea cu informaţii datorită acestui sistem pe care îl ai în mână e multiplicată cu 20,000 şi, ca să merg mai departe, şi asta poate să caute oricine, iPhone-ul meu are capacitate mai mare de nu ştiu câte ori faţă de ce avea toată NASA când au aterizat pe Lună. Când ai asemenea instrumente, când totul e simultan, cantitatea de informaţii pe care o primea un om în 1960 vizavi de ce se întâmplă pe planetă era de 0.6% faţă de cea pe care o primeşte acum. Acest lucru influenţează atât creierul cât şi dispoziţia şi starea de sănătate psihică.
Dar cum ai putea renunţa la Internet? Am văzut acum câteva zile o fetiţă căreia i s-a luat telefonul şi a făcut o criză în avion. O fi făcătură, n-o fi, n-am de unde să ştiu. Cu câţiva ani în urmă eram într-o librărie şi am văzut o bunică, genul care e cu nepotul cât părinţii sunt la servici, care căuta prin sectorul de romane din astea, probabil, siropoase, iar ăla mic o tot sâcâia să plece şi atunci ea i-a dat o carte de poze şi i-a zis să se uite prin ea până mai caută ea. Copilul a deschis-o, s-a uitat la o poză şi a făcut aşa [a îndepărtat degetele pe ilustraţie – n.r.] şi a zis ‘Nu se măreşte’, a aruncat cartea şi-a plecat. Copil de 3 ani şi jumătate. Ai argumente? Spune-mi ceva. Acum 2-3 zile, un copil ce avea cam un an stătea cu telefonul în faţă şi căuta poze. M-am uitat cu Alina [actriţa Alina Chivulescu, soţia lui Dan Chişu – n.r.] şi am zis că aşa ceva nu se poate. El ştia ce face. Şi când i s-a luat telefonul a reacţionat. Poate este în planul acelor divinităţi care ne-au creat, care ne stăpânesc, să ajungem în situaţia în care să fim dependenţi de ele. Era o poveste SF foarte mişto despre primul contact cu extratereştrii, despre şansa noastră care e aceea de a trece de la gândirea ca naţie la gandirea ca specie şi că asta ar fi formula de uniformizare. Ea acuma se arată exact invers, a fi formula de dezbinare dar, conform teoriei Pendulului lui Foucault, dacă-ţi aduci aminte de [Umberto] Eco, trebuie să mergi într-o parte ca să poţi să îţi dai drumul în partea cealaltă. M-a amuzat foarte tare povestea aia, motiv pentru care am scris şi eu în Catavencu una despre singura noastră şansă, care ar fi ca extratereştrii să fie nişte războinici şi atunci… ce-o să facă planeta? Cu musulmani, cu creştini, cu democraţi, cu budişti, o să trebuiască să mergem la luptă împreună, că altfel murim toţi. Şi gluma pe care o făceam era că dacă vin cu intenţii bune noi o să rămânem în continuare aşa cum suntem dar măcar o să intrăm în Liga Intergalactică de Fotbal şi acolo Pământul o să trebuiască să joace cu Marte şi-o să fie navetele de pe Lună care o să plece la Campionatul Intergalactic de pe Sirius IV unde va fi meciul, şi din toate navetele se va auzi la unison, indiferent de religie, ‘Muie Marte, pe ei, pe mama lor!’. Ţi-am făcut paranteza asta ca să înţelegi cum văd eu situaţia acum. Că aşa suntem noi.
Vorbeam de tineri, dar fiecare individ este produsul mediului în care evoluează, inclusiv al educaţiei primite în familie. Asta se vede la băiatul lui Nicu şi e mai puţin aparent la fata care ajunge să se revolte împotriva propriului părinte. Cum ţi-ai construit personajele?
Mă uit la mine şi la fratele meu care este profesor universitar şi care şi-a tocit coatele pe băncile şcolilor, dându-şi doctoratul în Panait Istrati şi făcând lucruri de felul acesta, şi eu care am fost în partea cealaltă, am fost copilul rebel care mi-am minţit familia că sunt la facultate. Mă duceam la Iaşi unde ei mă ştiau la facultate o dată pe lună să-mi ridic banii pe care ei mi-i trimiteau acolo la post restant, şi asta ca să dau eu la Regie. Am făcut multe… faţă de fratele meu care era icoană.
Aşa că i-am construit şi din ceea ce ştiu dar şi din ce mai aflu, pentru că poveştile mele, după cum spunea un prieten de-al meu, devin foarte digerabile dar nu foarte prizate de critica de film tocmai fiindcă sunt inspirate din viaţa pe care am trăit-o. O prietenă de-a mea a avut necazul să îi moară soţul şi care soţ i-a lăsat fetei, luminii ochilor lui, toată averea, dar când avea să împlinească 18 ani. Mama era tutore al averii iar fata, când era în clasa a 12-a, i-a zis ‘Dacă nu-mi cumperi Porsche nu mă mai duc la şcoală’, că toţi colegii ei au nu mai ştiu ce maşini. Vorbind cu prietena mea i-am spus ‘Sper că nu faci chestia asta’ şi mi-a zis ‘Bineînţeles că nu’ şi, la 3 săptămâni după, am văzut Porsche-le. ‘Păi ce-ai zis şi ce-ai făcut?’. A spus: ‘Am stat şi m-am gândit. Dacă nu o fac, ea clar pleca de acasă aşa cum spusese şi atunci nu o mai văd, la 18 ani intră în posesia banilor şi face ce vrea şi eu nu mai pot să fac nimic pentru că nu mai am nimic.’ Şi până la urmă a făcut bine. Pentru prima dată, un act din ăsta a dus la un echilibru. Dar a avut şansă, probabil.
Fata [lui Nicu Holban – n.r.], deşi îşi iubeşte familia, nu poate să nu fie împotriva deciziei lui taică-su, pentru că orice copil îşi cam cunoaşte părintele, aşa cum se reflectă de altfel şi în atitudinea ei, dar, construind-o aşa, mi-am dat seama că trebuie să existe un şoc puternic acolo. Nu unul ci zeci de părinţi mi-au spus ‘M-am regăsit. Tare aş fi vrut să intru pe contul lui fii-mea să văd ce face ea pe-acolo’, deci există dorinţa asta de a vedea. Pe de altă parte, mă uimeşte nonşalanţa cu care-şi lasă copilul pe net să caute orice dar… ar vrea să ştie ce-ar spune el şi nu contează la ce se uită şi ce vrea. Ori la ce te uiţi şi ce vrei determină ce spui deci, dacă ai vrea, mai repede ai controla la ce se uită decât să faci un act ilegal şi să spargi un cont de Facebook al cuiva. Pentru povestea în sine am avut nevoie de o actriţă care să fie de vârsta personajului şi-am avut marea şansă să dau peste această fată care mie mi se pare extraordinară şi care, după ce-a facut filmul, a şi intrat la Teatru, şi care este fata unor actori. Pentru că, hai să fim sinceri, am dat scenariul unor părinţi – că n-au voie să semneze decât părinţii – care au reacţionat, cei mai mulţi, în felul ‘Nu pot s-o las pe fata mea să spună aşa ceva, nu mă simt confortabil’ şi m-a bucurat când Radu Gabriel [popularul actor din Las Fierbinţi este tatăl Anei Radu, interpreta adolescentei Anca Holban – n.r.] a spus ‘Actoria e o meserie. Trebuie să o înveţe. Asta e.’ Şi e o lovitură cu ciocanul în cap, se face linişte la orice proiecţie în sală datorită modului în care secvenţa a lovit. Nu spun că e cea mai puternică din film, dar a lovit bine. Mie-mi place mai mult finalul dar asta este.
Pe parcursul întregii cariere de cineast ai dovedit un fler nemaipomenit de a pune în valoare actori sau performeri foarte talentaţi de care însă nu ştia nici naiba până să fie văzuţi în filmele sau producţiile tale. Cum faci să îi găseşti sau, pur si simplu, vin ei peste tine, te găsesc ei?
Uite, cred că ai folosit cuvântul care mă salvează şi pe mine de multe explicaţii, flerul. Pentru că flerul e o chestie pe care nu poţi să o descrii foarte tare, flerul e fler, că de aia se numeşte aşa. Am văzut la fel în Ana aşa cum am văzut în Andi Moisescu care prezenta Roata norocului, cum am văzut în Teo, Vio şi Costel când erau nimeni, cum am văzut în Micutzu sau în Bobo [Mihai Bobonete], în atâţia şi atâţia alţii… povestea asta mi se pare cea mai tare chestie pe care am făcut-o eu. Sunt oameni care-mi spun acum, iar asta mă bucură, că ‘Băi, mi-ai schimbat viaţa. Întâlnirea cu tine m-a dus în altă parte’. Chiar şi mulţi dintre copiii ăştia de care ţi-am vorbit n-au recunoscut multă vreme asta. ‘Dacă ăla nu ţinea Cafe Deko deschis 7 luni…’. Ţin minte că eram în Brazilia, făceam ocolul Pământului, l-am sunat nu mai ştiu de ce pe Bobo şi mi-a zis ‘Băi, e arhiplin, sunt aproape 17 persoane!’, deci îţi dai seama cum funcţiona clubul de stand-up dacă la el arhiplin însemnau 17 persoane şi acum fac 4500 la Sala Palatului, iar la Cluj au avut 9000 de spectatori. Deci oamenii ăştia au găsit într-adevăr un drum. Îl găseau şi alţii mai târziu dar, până la urmă, tot contează cine a fost factorul determinant. Bucuria mea este că, în filmele pe care le-am făcut, actori de talia lui [Şerban] Pavlu vin şi fac aproape figuraţie doar pentru că i-am rugat eu. Uită-te la [George] Piştereanu. Jandarmii erau scrişi şi pentru Dragoş Bucur, pentru [Dorian] Boguţă, şi unii n-au putut să vină doar pentru că aveau o filmare în ziua respectivă. Cum e să faci un film în care să ai 6 nume care să facă împreună o mică bijuterie [Dan Chişu se referă la scena din vestiarul sălii de forţă – n.r.], prin câte o bucată de glumă? Asta înseamnă că a reprezentat ceva pentru ei colaborarea cu mine. Bine, cu Dragoş am făcut Love Building şi el susţine tot timpul că dacă eu nu îi propuneam atunci Iuliei [Rugină – n.r.] să facă un film pe bune şi nu un exerciţiu de şcoală nu se năştea povestea asta.
Inclusiv alegerea lui Mihai Călin pentru rolul unui jandarm plin de prejudecăţi poate părea surprinzătoare pentru cei care au în minte imaginea lui din vremea când era o simpatică vedetă de televiziune…
Mie-mi place să mă mai duc la teatru. Prima mea dragoste a fost teatrul. Am dat la Regie de teatru,iar mentorul meu a fost Tocilescu [regretatul regizor Alexandru ‘Toca’ Tocilescu – n.r.] care a venit la Brăila. Fusese repartizat acolo şi noi ne uitam în ’70 la ‘Toca’, cu plete, cu lanţuri şi cu haine cu jabou de parcă era coborât din Beatles, Pink Floyd sau Led Zeppelin. Normal că ne-a marcat pe toţi şi a marcat o generaţie întreagă de actori. Toţi copiii care au dat la Teatru atunci sub bagheta lui Mircea Creţu şi a Ancăi Alexandra [actori şi dascăli, fondatori ai clubului de teatru din Brăila – n.r.] au intrat la facultate. Singurul care n-a intrat eram eu care dădeam la Regie unde erau foarte puţine locuri. Dar pe toţi ne-a marcat atunci prezenţa lui Toca şi atunci continuă să-mi placă să mă duc la teatru şi să văd lucruri care să mă facă pe mine să cred că pot să iau ce-i mai bun de la acel om. Aşa s-a întâmplat şi cu Mihai. Am văzut o piesă de teatru, No Man’s Land [la TNB – n.r.], în care juca imobilizat. Chiar şi el a avut îndoieli… dar pe mine m-a interesat să văd dacă pot să îl duc acolo unde vreau eu. Şi s-a potrivit perfect. Lui i-a plăcut foarte tare, mie îmi place foarte tare, iar secvenţa aia cu fata este cumplită, cumplită, e foarte greu de jucat. Ca să nu vorbim de tot restul, derizoriul în care-l duc spre final unde, după ce acceptă să meargă [la spital – n.r.], îşi dă seama că este peste puterile lui.
Prin acest Nicu Holban vedem în 5 minute cum o criză profesională naşte o dramă de familie iar drama de familie naşte o criză de conştiinţă. Sau nu? Dincolo de faptul că recunoaşte formal că a greşit, simte el realmente asta, se schimbă sau… e doar de ochii lumii?
Presiunea e maximă pe el. Presiunea vine de la şeful lui, de la copiii lui, de la nevastă-sa… ăla-i momentul, cel în care spune “1 minut, 3 întrebări…” şi îmi place foarte tare – nu era scrisă şi mi-a venit acolo – continuarea… “Ţi le dă dinainte.”. Problematica închide dezbaterea dintre cei doi, dintre el şi şeful lui, ‘Şi ce-o să faci? O să mi le dai dinainte?’, care de fapt te face să vezi că ceea face el pe parcursul filmului vine din natura umană. Am vrut să arăt că, de fapt, nu suntem supereroi şi e bine să fie ceva bine, să nu fie foarte mult rău. Pentru că el, sub presiunea familiei, cedează până la urmă. El numără în gând minutul ăla în care trebuie să stea colo şi o face pentru familie, pentru că în toate declaraţiile lui de până atunci el spune ‘Da dom’le, am greşit, dar voi vreti să-mi puneţi în cârcă mai mult.’ Căci despre asta e vorba, o greşeală mai mare decât e, pentru că asta se întâmplă întotdeauna dacă intri într-o conjunctură în care agăţarea ca vinovat te face vinovat pentru mult mai multe. De aceea filmul se numeşte 5 minute şi de aceea vorbim de relativitatea adevărului, pentru că problema efectivă nu este tranşată, dacă [jandarmii] au venit înainte sau după, nu se ştie nici acum, şi atunci, eu Nicu Holban, trebuie să am o atitudine, o fac pentru familie ca ultimă soluţie, că altfel nu mai am viaţă cu nimeni.
El nu se aşteaptă să o găsească pe jurnalistă acolo şi în contrarierea aia zice ‘Bine, hai, fac şi asta, fac şi aia, fac şi ailaltă’ până când izbucneşte ‘Mă fut, nu mai fac nimic. Gata!’ şi pleacă. Atunci se întâmplă climax-ul căci se întâlneşte cu cine nu trebuie.
Aici este structural în scenariu partea care mie îmi place cel mai tare, căci ăsta este jandarmul care se duce la sală în fiecare zi şi ăla-i un bătrânel de la ţară. Eu pot să spun ce-i în mintea lui şi care… nu există în film. Nicu îşi zice: ‘Mă, dacă ăsta îmi dă una acuma eu n-am ce face şi trebuie să mă las bătut că dacă dau în el o să apară mâine în ziare că l-a bătut şi pe tac-su şi ce poate fi mai dezastruos de-atât?’. Şi atunci tu nu ştii dacă ăla vrea să îi facă ceva sau nu, el se vede într-o situaţie imposibilă, şi de aici doar spectatorul poate să decidă.
Ca şi personajul tău, datorită activităţii profesionale – producător, organizator de festivaluri, realizator TV, cineast – viaţa ta privată a fost constant în atenţia presei. Nu ai fost o bună bucată de vreme un ambasador ideal a ‘familiei tradiţionale’. Nu ţi-e teamă de acuze din partea adepţilor valorilor ultraconservatoare că blamezi ceea ce nu înţelegi?
Mă aştept şi la asta. Dacă filmul crează dezbatere, voi fi fericit. Că am sau nu am dreptul… dacă nu aş fi avut dreptul şi am făcut-o e prea târziu, dacă am dreptul şi-am făcut-o e foarte bine. N-aş putea să dau timpul înapoi şi n-aş putea să schimb nimic. Ştii, la vârsta asta, începi să faci retrospective… am avut totusi şansa să duc o viaţă destul de plină, n-am avut ‘lungimi’ ca să mă exprim în termeni cinematografici, n-am avut ‘burţi’. Şi am mai spus-o, cred că cea mai mare calitate a mea este superficialitatea, că am fost superficial şi m-am întins în foarte multe lucruri. Şi pentru asta continui să primesc destul de multe judecăţi. Întotdeauna mai comenteză cineva. E dreptul lui, e foarte important asta, face parte din dreptul lui. Dar foarte mişto a spus-o Umberto Eco… Internetul şi Facebook-ul au dat dreptul prostului satului să aibă păreri. Dacă până acum el avea păreri la cârciumă, unde nu-l asculta nimeni, acum are păreri pe net şi culmea este că începe să-l asculte lumea şi ţine cont de părerile lui. Revenim astfel la influenţe şi influenceri.
Văd că se fac pe net filme şi alte lucruri, foarte bine, văd că există oameni care influenţează alţi oameni, excepţional… fac o scurtă paranteză şi apoi revin la asta. Jucând online poker american, cel cu două cărţi, am avut un profesor, un mentor în materie de poker, care mi-a spus ‘Cel mai important lucru este să vezi la masă care este IQ-ul tău raportat la al celorlalţi’. Altfel spus, dacă la masa de poker nu te-ai prins în 5 minute cine-i ‘găina’ înseamnă că tu eşti. Deci cam despre asta-i vorba.
Şi atunci, în momentul în care apare un influencer, pe mine mă interesează să-i văd “IQ”-ul. Dacă IQ-ul lui este mai mare decât al meu aş vrea să mă las influenţat. Dacă nu, nu. Asta-i părerea mea. Dar când văd câţi oameni urmăresc acest gen de influenceri şi cineva îmi spune ‘Vezi că eu te pot ataca cu masa mea de oameni!’, adică ‘Eu am un milion sau 100,000 de followeri şi dacă eu le spun că tu eşti de căcat, toată lumea o să spună că eşti de căcat’, nu pot decât să-mi aduc aminte de povestea în care actriţa se duce la maestrul ei şi-i spune ‘Nu mai vreau să fiu actriţă c-au scris cronicarii rău de mine’, la care acesta o întreabă ‘Dar cine a scris dragă rău de tine? Grigore Ureche, Neculce, Miron Costin? Ăia sunt cronicari, că restul…’. Şi atunci faptul că are o masa de manevră care s-o asmută pe tine cu hatereală şi cu nu mai ştiu ce ar trebui să te preocupe? Pe mine nu.
Rolul de influencer îi revinei aici Lilianei Calomfir, personajul Dianei Cavallioti, amorala şi arivista jurnalistă de televiziune…
Da, şi erau nişte secvenţe cu ea acasă de care îmi pare rău că n-au mai intrat. Ştii foarte bine că… arată-mi unde locuieşti şi îţi spun cine eşti, arată-mi ce mănânci ca să-ţi spun cum te simţi, sunt nişte chestii din astea. Ea e o persoană care e destul de destabilizată, se culcă cu şeful, profită de asta, ştie că şeful are o altă relaţie că, deh, şeful e şef, asta apropo de subiectul #Me Too pe care-l atinge meteoric, şi pentru ea nu rămâne decât cariera. Iarăşi, asta nu există în scenariu şi nu ştie nimeni dar ea se vopseşte roşie pentru că, după succesul pe care l-a avut cu reportajul despre biserică, a citit undeva că, cu cât eşti mai uşor recognoscibilă, cu atât devii mai repede vedetă. Că uite, apare “aia cu părul roşu”, ăsta-i genul, dar care nici nu-i foarte slăbuţă că şi-a pierdut controlul la greutate şi de aia, pentru şeful, e cam dusă, şi am ales-o pe Aida Economu [interpreta Adei, rivala Lilianei de la servici – n.r.] tocmai ca să fie în contrast cu ea. Asta am vrut. Folosesc toate mijloacele ca să induc stări.
În opoziţie ca model feminin o avem pe Maria (Elvira Deatcu), soţia lui Nicu Holban, devotată familiei şi obedientă faţă de bărbat. Care este adevărul Mariei? Sau, mai bine zis, care e adevărul… despre Maria căci fronda ei este pasivă şi filmul nu relevă ceea ce gândeşte cu adevărat?
Ai pus punctul pe rană. Aveam o secvenţă-cheie pe balcon cu ei doi, dar până la urmă a fost una din cele două secvenţe pe care le-am scos. Într-una – inspirată de o poveste din copilăria mea când am mers la bunici -, după ce merge în sat la sora lui, Liliana se duce la prima iubită a băiatului şi din discuţii afli că era curva satului şi că n-a ratat niciun tânăr de pe-acolo, şi de asta ea a fost prima femeie a victimei. Soră-sa o folosise cu obstinaţie în argument, ‘S-a dus la femei, deci nu e Gay’, dar, până la urmă, oricum nu aflăm cu certitudine dacă e sau nu e. Şi nici măcar nu interesează. Asta era o secvenţă în care femeia povestea despre reîncarnare şi tot soiul de alte lucruri, o prostie care ducea în senzaţionalul televiziunilor, iar a doua era tocmai discuţia soților Holban de pe balcon, care defalca tot… ea îi reproşa că el nu şi-a dorit niciodată fată şi din dialogul acela ne puteam da seama mai bine cum funcţionează ea ca tampon în familie. Şi când coboară cu medicamentele să meargă cu fiul lor până la casa de la ţară, Maria o face pentru că apreciază gestul copilului, “e un copil bun”, şi face parte dintr-un gen pe care îl cunosc gândindu-mă, ca model de inspiraţie, la mama unui prieten, aflată în contrast tot timpul, care ne făcea scandal când ne duceam pe la el şi ne găsea acolo, în timp ce ne făcea de mâncare sau ne punea în faţă prăjituri. Da, deci Maria e puţin vitregită prin lipsa acelei scene şi n-am vrut să insist foarte tare la momentul tentativei de sex, care e pusă cam forţat, dar pe care nici nu vreau s-o scot fiindcă justifică reacţia lui faţă de colegi, ‘Vă duceţi la curve ca să faceţi ce nu puteţi face acasă cu nevasta’ şi duce apoi la discuţia cu ‘De ce ne arde nouă?’ în care ei ies pe balcon…. după care urma secvenţa tăiată. N-am vrut să o tai dar am luat decizia împreună cu producătorii fiindcă îmi era şi mie clar că trebuie să păstrăm ritmul filmului.
Rămânem tot în spaţiul feminin. Împreună cu cineasta Cristina Jacob ai scris scenariul O noapte furtunoasă, unul dintre proiectele de film recent alese pentru finanţare de către CNC. Poţi să îmi dai câteva detalii despre povestea acestuia?
Veneam de la casa mea de la Izvorani într-o stare de tensiune maximă. Aveam concert cu [Goran] Bregović şi pe la 12.30 m-a sunat şoferul meu şi mi-a spus că e la aeroport şi că bulgăroaicele n-au aterizat. L-am certat, i-am spus că e incapabil, că nu ştie la ce să aştepte, că nu se poate ca Bregović să cânte fără bulgăroaice. Nu se poate. Ştii şi tu foarte bine. El venea pe la Timişoara că plecase din Belgrad, alea veneau de la Sofia şi primesc telefon c-au pierdut avionul. Prieteni fiind, l-am sunat pe Bregović, ‘Hai să găsim o soluţie’, că nu se poate, Sala Palatului era plină, ca la toate concertele lui de altfel, şi-a început o întreagă nebunie. Până la urmă l-am chemat pe şofer, care îşi dorea de mult să conducă Audi-ul meu Quattro, şi i-am spus să plece în Bulgaria spre Sofia, le-am dat telefon fetelor şi le-am spus să facă rost şi ele de-o maşină şi să vină înspre el, astfel încât să se rezolve cumva situaţia. La graniţă, unde erau probleme multe cu TIR-urile, am vorbit cu cineva care avea un văr care avea un prieten care avea o cunoştinţă care ştia pe cineva care îl cunoştea pe şeful de la vamă, căruia i-am explicat că nu vrem să facem nimic ilegal dar avem o problemă şi maşina trebuie să treacă cât se poate de repede. El m-a cam luat la mişto: ‘E cam de trafic de droguri ce-mi spui dumneata.’… ‘Dacă-i pentru Bregović bine, dar îmi dai si mie două bilete pentru fetele mele. Dar ce faci cu bulgarul, că eu te las dar când te întorci ce faci?’. ‘Poate le-o cunoaşte bulgarul pe alea, că-s celebre, sunt vedete.’ ‘Mai dai două bilete şi te rezolv tot eu că-i prietenul meu.’ Până la urmă s-a rezolvat dar povestea principală e că venind pe drum, cu toată această situaţie în minte şi vorbind la telefon, n-am fost atent şi-am frânat la vreo 4 centimetri de o maşină din faţa mea, mi-a căzut telefonul, s-a spart, a sărit bateria, ăla cu maşina n-a păţit nimic şi a plecat, iar eu, în starea aia de nervi, am băgat maşina în parcare să-mi reasamblez telefonul. Am avut câteva minute bune de panică, am aflat mai târziu că aveam tensiunea 20, ocazie cu care am descoperit că am hipertensiune, am deschis telefonul şi l-am sunat pe omul cu care cochetam de foarte mult timp să-mi cumpăr o barcă cu pânze. ‘Băi, m-am hotărât, azi îţi virez banii şi mâine vreau barca.’ ‘Ce, eşti nebun? Suntem în septembrie. Ce faci cu barca? Nu vrei să ţi-o livrez în mai?’ ‘Nu, mâine!’… pentru că ştiam că dacă amânăm acum, o mai amânăm cel puţin încă o dată. ‘Bine atunci, în martie eşti la Marsilia să-ţi ridici barca.’ Am luat barca şi au urmat 5 ani de zile în care am stat pe barcă. Am dat restaurantul, clubul, m-am descărcat de tot şi m-am apucat să scriu. Şi am scris câte scenarii am putut eu să scriu.
Acum, revin la situaţie, am foarte multe poveşti la sertar şi dintr-una în alta, la un moment dat, m-am întâlnit cu Adrian Sârbu [co-producător al filmului Oh, Ramona! realizat de Cristina Jacob – n.r.] care m-a întrebat absolut cordial dacă am ceva nou şi i-am povestit O noapte furtunoasă. Ca şi format, comedia e ceva care coboară din Sex and the City. O fată mai plinuţă cu probleme de greutate dintr-un grup de patru prietene, în seara în care crede că va fi cerută de nevastă de către iubitul ei, e părăsită. Disperată, le sună pe celelalte să vină urgent ca să le povestească ce nemernic e ăla, cum ea s-a pregătit, a gătit şi ce i-a mai făcut, dar niciuna nu poate. Una are probleme cu soţul pentru că trebuie să plece a doua zi în Deltă şi i-a adus socrii pe cap şi nu vrea să plece de-acasă ca nu cumva să i se uite soacra prin lucruri, alta e căsătorită cu actualul soţ după ce i-a fost 9 ani amantă şi sunt la o lansare de ceva, unde ea, ştiindu-l, nu îl poate lăsa nesupravegheat, şi a treia care este femeia liberă, la o vârstă puţin mai mare decât a lor, care şi-a părăsit bărbatul demult şi nu face decât să îşi trăiască fericită menopauza. Şi părăsita le dă un SMS la toate, care sună a ‘Goodbye!’, închide telefonul, îşi pune o mască cu castraveţi, bea tot vinul şi secvenţa următoare este cu cele 3 ajunse la uşă, care vor să o spargă dar n-apucă fiindcă asta e vie. Beată. Şi încep mărturisirile. Scenariul, ce conţine texte scrise de mine pe vremea când scriam pentru stand-up-ul românesc, e mai mult inspirat din Perfetti sconosciuti [dramedia lui Paolo Genovese din 2016 cu grupul de 7 vechi prieteni reuniţi la cină – n.r.], dacă-l ştii. Fiecare are de făcut o mărturisire.
Prin poveşti atât de diferite precum 5 minute sau O noapte furtunoasă, unde te plasezi tu, Dan Chişu, în peisajul cinematografic actual?
Dacă filmul american este despre oameni extraordinari în situaţii extraordinare, e Superman sau cine e, unul care trebuie să evite sfârşitul lumii, dacă filmul european este despre oameni ordinari în situaţii excepţionale, filmul românesc, de obicei, este despre oameni ordinari în situaţii ordinare. De aia am ajuns ca publicul să fie uşor reticent, de aia se foloseşte sintagma “câte ore se mănâncă ciorba” ş.a.m.d. De aceea eu m-am apucat târziu să fac film – după ce-am făcut festivaluri şi am cochetat în diverse moduri cu cinematografia -, abia când şi pentru că am crezut că pot să spun ceva şi, de la început, n-am vrut să mă agăţ de vreun gen, am trecut prin toate. Şi sunt în faza în care încă… caut. Dacă începeam mai devreme poate aş fi reuşit să găsesc. Mulţi critică genul ăsta de trecere, alţii spun că le place felul în care îi surprind, asta e.
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile și Nopți
