Februarie nu e doar o lună de tranziție, cu număr incert de zile. Februarie e luna în care se (în)scriu proiectele pentru maratonul din mai. Când veți citi acest text succint,procedura de înscriere a proiectelor se va fi încheiat. Pentru mine, maratonul a devenit, de vreo trei ani, un eveniment special.
Când eram mică, orele de sport erau unul din cercurile infernului gimnazial. Capra era un instrument de tortură peste care nu reușeam în ruptul capului să sar. Crosul lejer în jurul școlii îmi dădea coșmaruri anticipatoare și dureri de organe al căror nume nu îl știam. Primele lecții de umilință le-am primit tot la orele de sport, unde niciun coleg nu mă alegea în echipa lui de volei (sau handbal-nici acum nu știu diferența).
Cuvinte precum: ștafetă sau oină au efectul madlenei lui Proust-îmi evocă o lume dispărută, din care au rămas câteva senzații, imagini, stări volatile. Nu știu cine e de vină pentru copilăria mea anchilozată.Cert este că lucrurile au început să se schimbe. Mai bine zis, perspectiva mea asupra lucrurilor a început să se schimbe, o dată cu maratonul din 2018.
Prima lecție: oricine poate să alerge, chiar și cei cu picioare scurte și voință fluctuantă. A doua lecție: la maraton (inițial crosul de 5 km pentru mine) nu doar alergi, ci și alegi: un proiect pe care să-l sprijini și pentru care să transpiri. Experiența completă a fost, pentru mine, cea de anul trecut, când am alergat 10 km prin ploaie și noroi pentru un proiect de suflet: O bibliotecă pentru copiii din Săcădate.
În urma acestui proiect, copiii și tinerii din Săcădate au parte nu de o bibliotecă obișnuită, ci de un spațiu de basm, destinat lecturii, meditației sau activităților organizate-cum e cercul de lectură.Experiența maratonului de anul trecut a fost atât de profund satisfăcătoare, încât îmi doresc să o repet și în acest an. Despre noul proiect voi scrie într-un alt text succint.




