Teatrele maghiare din România se întâlnesc din nou la București. Între 28 septembrie și 6 octombrie, cea de-a V-a ediție BUKFESZT aduce pe scenele Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, Teatrului Odeon și Teatrului Bulandra spectacole din zece importante centre teatrale ale țării, toate subtitrate în limba română.
Personajele din Cântăreața cheală vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca să critic banalitatea spuselor lor am scris această piesă, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele nu mi se părea banal, ci uimitor și extraordinar în cel mai înalt grad. Mi-a ieșit o piesă comică, pe când sentimentul inițial nu era unul comic. Pe acest punct de plecare, s-au grefat mai multe lucruri: sentimentul stranietății lumii, oamenii vorbind o limbă ce-mi devenea necunoscută, noțiunile golindu-se de conținutul lor, gesturile despuiate de semnificația lor și, de asemenea, o parodie a teatrului, o critică a clișeelor conversației.
Mi-am zis că, pornind de la elementele cele mai simple ale aritmeticii, de la alfabetul aritmeticii,dacă pot să spun așa, se poate face o piesă. Să împingi burlescul la extrema lui limită. Ici un ușor bobârnac, o alunecare imperceptibilă, și te regăsești în tragic. E o scamatorie. Trecerea de la burlesc la tragic trebuie să se facă fără ca publicul să-și dea seama. Personajele din Cântăreața cheală nu au nimic de spus, dar nu încetează să vorbească. (Eugèn Ionesco)
Povestea se desfășoară în ultimele săptămâni ale dictaturii lui Ceaușescu. Autorul ne dezvăluie cele mai profunde și întunecate aspecte ale acestei perioade fără speranță, prin ochii celei mai sensibile categorii de vârstă – adolescenții.
Trei băieți aflați în pragul examenului de bacalaureat, revoltați împotriva limitărilor vieții de zi cu zi, încep să desfășoare acțiuni împotriva sistemului. Deși motivațiile lor sunt complet diferite – Péter, rebel înnăscut, Zoli, conformistul prins între putere și prietenii săi, și Áron, aflat într-un permanent conflict cu lumea și cu el însuși –, succesele de început au asupra tuturor un efect euforizant.
Treizeci de ani mai târziu, cu ocazia unei reuniuni de clasă, cei trei sunt nevoiți să se confrunte cu adevăratele consecințe ale faptelor lor.
La 30 de ani distanță, când experiența acelei perioade istorice se estompează tot mai mult și tot mai puțini oameni sunt interesați să înțeleagă de ce s-au întâmplat lucrurile și care au fost consecințele acestora, este foarte important să vorbim din nou despre toate acestea. Să ne amintim, să povestim, să reflectăm asupra lor. Să ținem o oglindă în fața noastră.
„- Este posibil să te lovească cineva atât de tare, atât de puternic… și apoi să nu doară?
– Da, fiule… e posibil. Te lovesc… și… și nu doare.”
„Liliom” în regia lui Albu István este o tragedie urbană cu ritm de show, muzică rock și o puternică dimensiune vizuală. În centrul montării se află un anti-erou rebel și universul oamenilor simpli care încearcă să supraviețuiască între iubire, sărăcie, iluzii și dezamăgiri.
Dar oare cunoaștem cu adevărat despre ce vorbește capodopera lui Mihai Eminescu? Este doar o veche poveste de dragoste… sau mult mai mult decât atât?
Luceafărul este una dintre cele mai importante opere ale literaturii române, dar și o poveste fascinantă despre iubire, alegere și dorința de a depăși propriile limite. O stea nemuritoare se îndrăgostește de o fată de pe pământ, însă pot avea oare un viitor împreună două ființe care aparțin unor lumi diferite?
Spectacolul aduce la viață nu doar versurile nemuritoare ale lui Eminescu, ci și întrebările pe care acestea le ridică și astăzi. Ce este mai important: siguranța sau visurile? Realitatea pământească sau idealul inaccesibil? Ce înseamnă să alegi și care este prețul propriilor decizii?
Luceafărul este, în același timp, un basm poetic și o poveste atemporală, capabilă să emoționeze și să provoace la reflecție atât tinerii, cât și publicul adult.
Spectacolul în limba maghiară, cu subtitrare în limba română.
Cireși înfloriți în gerul dimineții. Oameni neputincioși, care se tem de libertate într-un mod ridicol și meschin. Dansează, muzica răsună, în timp ce livada care le înseamnă viața este scoasă la licitație. Ceva s-a sfârșit pentru totdeauna.
“Livada de vișini a lui Tóth Tünde este un spectacol încărcat de nostalgie, cu o cromatică rafinată, reflectând lirismul neîmplinirii personajelor sale, care se îndepărtează subtil de abordările tradiționale, simplificând, printr-un spațiu „epurat, cu un conținut simbolic profund” sensurile textului cehovian.” Ada Maria Ichim
Viețile altora este o călătorie de teatru documentar în spațiile invizibile ale îngrijirii. Textul, născut din interviuri reale cu îngrijitoare și îngrijitori din Transilvania, dezvăluie ce fel de viață se conturează în sufrageriile Europei, în căminele de bătrâni, în căldura unor bucătării străine și în liniștea nopților lungi.
Spectacolul, prin alternanța vocilor colective și personale, explorează polifonia experienței îngrijirii: intimă și brutală, individuală și colectivă, vulnerabilă și puternică. Pune întrebarea: ce preț plătim pentru îngrijire — în timp, în emoții, în prezență — și ce pierdem sau ce regăsim din noi în acest proces.
Migrația pentru muncă în domeniul îngrijirii, absența sistemelor de suport de acasă și povara disproporționată a muncii emoționale purtată de femei reprezintă astăzi unele dintre cele mai urgente probleme sociale din România și din regiune — cu toate acestea, această realitate rămâne aproape invizibilă în discursul public și slab reprezentată în spațiul cultural.
Viețile altora își propune să transmită istoriile și perspectivele femeilor și bărbaților care mențin în funcțiune rețeaua informală de îngrijire a Europei Occidentale: cele și cei care, zi de zi, însoțesc viețile altor oameni, îngrijitoarele și îngrijitorii migranți, adesea nevăzuți, dar absolut indispensabili.
Tamás Jakab, actorul trupei Teatrului „Tomcsa Sándor”, își dorea de ceva vreme să monteze o monodramă. Sau un spectacol de tip „one-man show”. În fine… Cert este că într-o bună zi (alta decât cea în care s-a născut ideea), i-a căzut o carte în cap. Nu, nu este o glumă și nici o întorsătură ieftină de situație: chiar i-a căzut o carte în cap. (Nu vă îngrijorați, a scăpat fără răni majore. Volumul nu era chiar atât de gros.) Cartea care l-a lovit pe Tamás Jakab conținea, printre altele, piesa câștigătoare a celei de-a IV-a ediții a concursului dráMÁzat inițiat de Teatrul „Tomcsa Sándor”: textul lui Radu Popescu intitulat Zloată sau Viitorul Președinte al României. Printr-o fericită coincidență, această operă este tocmai o monodramă. Cum Tamás era în căutarea unui astfel de text, iar volumul căzut din senin – după cum am mai menționat – includea unul, cel mai firesc lucru a fost să înceapă să-l citească… Și iată a sosit momentul în care, printr-o bruscă schimbare de registru, trecem la o notă profund serioasă. Evenimentele descrise în piesă nu doar că redau o poveste reală, ci surprind o întâmplare adevărată al cărei martor ocular a fost însuși Tamás Jakab. Fără să știe nimic unul de celălalt, scriitorul și actorul se aflau în același tramvai din București în care s-a petrecut… ceea ce s-a petrecut. Privind lucrurile dintr-o perspectivă și mai riguroasă, pentru a nu fi acuzați de superficialitate: spectacolul chestionează problematica excluderii sociale și a dorinței de a avea vizibilitate prin intermediul personajului Silviu Moisă, care își face campanie printre călătorii unui tramvai – înarmat cu convingeri, pliante și propriul adevăr. Producția este deopotrivă o radiografie socială și o confesiune personală: o explorare sensibilă, intimă și totodată de un profund impact public a fricilor politice, a tentației populismului și a responsabilității individuale. „Uneori, o singură întâlnire dezvăluie mai multe despre o societate decât o întreagă campanie electorală.”
Spectacol în limba maghiară, cu subtitrare în limba română.
Avionul de pasageri Lufthansa care circulă între Berlin și München este deturnat de un terorist către un stadion arhiplin. Pilotul de vânătoare Lars Koch trebuie să ia o decizie: să doboare avionul cu 164 de oameni la bord ca să-i salveze pe cei 70.000 din stadion? Câteva săptămâni mai târziu trebuie să dea socoteală legat de decizie la tribunal.
În curtea de instanță se argumentează pro și contra dacă pilotul de vânătoare Lars Koch a avut dreptul să încalce ordinul superiorului său și să doboare avionul cu 164 de oameni la bord ca să-i salveze pe cei 70.000 din stadion? Pot fi comparate vieți umane? Există o diferență între viață și viață dacă o privim prin perspectiva numerelor, a cantității? Pot fi sacrificați oameni inocenți? Poate fi omorât unul ca să trăiască celălalt? Putem lua decizii privind viața și moartea ca să evităm a catastrofă mai mare? 164 de oameni contra 70.000. Dileme pe axa sanctității vieții contra raționalului.
Dragi spectatori! Dumneavoastră decideți, dumneavoastră sunteți juriul, cei care pe baza celor auzite în instanță trebuie să evaluați: este Lars Koch vinovat sau nu?
Muzicantul Huba trăiește singur într-un conac în mijlocul pădurii. Mătușa lui cea iubită a murit de mult timp, servitorul Ambrus a plecat în concediu la Merești, chiar și găinile tac pentru că au înghețat iarna trecută. Huba își unge degetele reumatice cu creme asortate, și adesea stă cu ochii pe tavan în nopțile lui de insomnie: inima nu-l lasă să vândă conacul pe care nu-l mai poate întreține. Dar în urma unor evenimente bizare, casa se umple cu tot feluri de chiriași și poveștile lor de viață șerpuitoare ca liniile de pe farfuriile de Korond.
Dragi spectatori, vă atenţionăm că în timpul spectacolului vor fi efecte de lumină foarte puternice şi folosim maşină de fum!
Traducere: Sándor László şi Dálnoky Réka
„Dirty Dancing”, creația coregrafică semnată de Eryk Makohon, împrumută titlul celebrului film fără să îi reia povestea. Aici, „dansul murdar” devine o metaforă a depășirii convențiilor și un experiment despre rușine, plăcere și libertate, în care patru performeri testează limitele confortului și ale „bunului gust”, transformând stânjeneala într-o posibilă formă de eliberare.
Spectacolul, deși titlul face o referire evidentă la filmul clasic din 1987, lansat în Polonia în anul emblematic 1989, nu reprezintă o reinterpretare a acestuia. Este, în schimb, un răspuns autonom și radical la ideea de „dirty dancing” – dansul murdar – ca metaforă a transgresiunii.
Ne interesează dansul nu doar ca o coregrafie a mișcării, ci ca un act performativ de depășire a normelor sociale: din punct de vedere etic, estetic și emoțional. Dirty Dancing este un dans impur, rușinos, senzual, tulburător – dar, în același timp, eliberator și transformator.
Împreună cu cei patru performeri ai M Studio, am realizat un studiu asupra propriilor „performanțe incomode”. Fiecare artist și-a creat propriul alter ego scenic, precum și o serie de mișcări și gesturi care oscilează între situații stânjenitoare, ridicole și pline de bucurie. Un element esențial al procesului a fost plăcerea vinovată – pe care nu am privit-o ca pe o formă de divertisment al culturii pop, ci ca pe o modalitate de a depăși limitele sociale și de a testa granițele zonei de confort. Am explorat ce se întâmplă atunci când plăcerea nu mai este însoțită de sentimentul de vinovăție.
Spectacolul examinează potențialul politic al unei prestații incomode – ca strategie de rezistență împotriva așteptărilor, normelor și presiunilor sociale. Ne întrebăm dacă, prin depășirea conștientă a limitelor „bunului gust” și ale convențiilor, este posibil să atingem o nouă calitate a prezenței – una mai autentică, o experiență mai corporală și mai sensibilă la propriile emoții.
În acest sens, Dirty Dancing nu este un spectacol care poate fi analizat intelectual, de la o distanță sigură. Este un eveniment care implică spectatorul la nivel corporal și emoțional, invitându-l la empatie, la rușinea trăită indirect și la râsul împărtășit.
În același timp, este o propunere – riscantă, dar sinceră – de a privi propria rușine ca pe o poartă către libertate.
Atenție! Spectacolul este recomandat persoanelor cu vârsta de peste 16 ani. Spectacolul conține efecte stroboscopice și, prin urmare, nu este recomandat persoanelor fotosensibile.
Macbeth este tragedia dezordinii, o scufundare în profunzimile sufletului uman, dar este și tragedia puterii. O putere violentă, anarhică. Ascensiunea protagonistului la tron este extrem de rapidă, asemenea căderii. Asistăm astfel la anihilarea unui sistem de valori, din a cărui cenusă va apărea, în cele din urmă, o lume nouă. Montarea este corală: performerii sunt mereu pe scenă, se mișcă precum un singur corp din care se nasc scenele și personajele. Toți mor și totuși nimeni nu rămâne la pământ. Fiecare este reabsorbit în cor, într-un ciclu continuu, simbol al puterii care, asemenea vieții, se reînnoiește de fiecare dată.
Producție realizată cu sprijinul Institutului Italian de Cultură din București.
Atenționare: în acest spectacol se utilizează fum.
„În spatele fiecărui Don Juan stă plictiseala, oricât de virtuos ar masca-o jocul. Plictiseala care nu cască, ci doar glumește. Se plictisește un spirit însetat de absolut și care simte că nu-l poate găsi niciodată.” /Max Frisch/
Max Frisch schițează un Don Juan complet diferit de cel pe care donjuanismul și întregul mit al lui Don Juan (seducătorul) îl înalță cu predilecție pe stindard. Asemenea omului absurd al lui Camus,care acționează neîncetat, chiar și conștient de implacabilitatea sfârșitului, acest Don Juan tânjește după absolut – deși este conștient că nu-l va atinge niciodată. Prin urmare, atitudinea sa este ușor melancolică, în care se îmbină armonios gluma, umorul, filosofia și elanul pasional.
Cuvintele nu sunt suficiente pentru a exprima o suferință, un miracol, o mare fericire sau bucurie. Ele sfârșesc întotdeauna în clișee.
Fosse spune, la un moment dat, că a scrie este echivalent cu a te ruga. În viața de zi cu zi, sau în lupta noastră de a răzbi, suntem ajutați de gândul că din întuneric înaintăm către lumină. Există multe lucruri în acest întuneric; și ceea ce nu înțelegem, și toate fundăturile în care ajungem pe parcursul vieții. Din punct de vedere fizic, toți dispărem, întrebarea este dacă ne încredem în înviere.
Dedic acest spectacol memoriei soției mele, Tekla Tordai. – Gábor Tompa, regizorul spectacolului
Producția spectacolului a fost realizată cu permisiunea a Colombine Teaterförlag, Stockholm și a Agenției de Impresariat Artistic Mayer-Szilágyi, Budapesta.
BUKFESZT este Festivalul Teatrelor Maghiare din București. Ediția a V-a aduce în Capitală spectacole produse de teatre și companii maghiare din zece importante centre teatrale din România.
Festivalul se desfășoară între 28 septembrie și 6 octombrie 2026, cu spectacole programate în mai multe zile și la ore diferite.
Spectacolele sunt găzduite de Teatrul Odeon, Teatrul Bulandra și Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, în diferite săli ale celor trei instituții.
Nu. Spectacolele prezentate în cadrul festivalului sunt subtitrate în limba română, astfel încât programul este accesibil și publicului care nu vorbește maghiara.
Biletele pot fi cumpărate prin linkurile disponibile la fiecare spectacol din program și din secțiunea Bilete / Acces a paginii festivalului.
Programul complet este organizat pe zile în această pagină. Pentru fiecare producție sunt disponibile informații despre teatru, sală, oră, durată, echipa artistică și eventualele recomandări de vârstă sau atenționări.
Programul include texte clasice și contemporane, teatru documentar, dans și performance, cu producții precum Cântăreața cheală, Liliom, Livada de vișini, Teroare, Comunitatea, Dirty Dancing, Macbeth, donjuan și I Am the Wind.
ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.
Editor: City Guide Media SRL.
Sediul central: Brașov, Str. Octavian Goga nr. 9, bl. 290
