Unul dintre puţinele filme post-2000 pe care îl recomand în primul rând pentru a fi… ascultat. Muzica rezultată din creativitatea straniului tandem Angelo Badalamenti (“Twin Peaks”, “Un long dimanche de fiançailles”) – Mads Heldtberg (“You’re Next”, “Excision”) degajă o aromă de o atemporalitate uluitoare: combinaţia de sonorităţi nu este ancorată în contemporan (ca eventual sprijin suspect de a face povestea inteligibilă), inclusiv prin includerea compoziţiilor lui Schubert (“Ave Maria”) şi Mozart (“Concertul pentru vioară nr.4”), şi în plus, în cele mai multe cazuri, poate fi percepută ca acut antagonică cu contextul şi perioada în care se desfăşoară această dramă istorică, altfel nu foarte uşor de îngurgitat, în pofida multiplelor sale calităţi estetice.
Scandinavii au dovedit în nenumărate rânduri că îşi asumă propria istorie ba, mai mult, că sunt preocupaţi să o ţină vie în conştiinţa publică, indiferent de cât de întunecate sau de controversate rămân unul sau altul dintre episoadele acesteia. Ficţiunea reprezintă doar un pretext pentru documentaristul Daniel Dencik (“The Expedition to the End of the World”-2013), întrucât “Gold Coast” se relevă a fi o disecţie realizată din perspectivă existenţialistă (uşor pretenţioasă şi forţată pe alocuri din punct de vedere al exacerbării moralităţii dar… minunat filmată) al apusului colonialismului danez în Africa la început de secol 19.
Pentru a facilita niţel descifrarea filmului, mă consider obligat să inventariez câteva realităţi consemnate istoric. ‘Coasta de Aur’ africană colonizată de flota norvegiano-daneză, situată teritorial în (acum) sud-estul Ghanei, datorită resurselor naturale bogate (în special petrolul şi gazele naturale din Golful Guineei), a fost administrată de Danish West India Company până la upgradarea statutului său la cel de “colonie regală” în 1750. Până la cedarea completă, la exact 100 de ani mai târziu (vânzarea propriuzisă, la preţul total de 10,000 de lire sterline… valoarea de atunci!) către Marea Britanie (interesată să îşi menţină influenţa în zonă în detrimentul Franţei şi Belgiei), administraţia “Gold Coast”-ul danez şi, implicit, populaţia băştinaşă, a fost implicată într-o serie continuă de scandaluri, controverse şi conflicte având ca detonator raţiuni extrem de diverse (interzicerea comerţului cu sclavi, luptele între negrii ‘danezi’ şi negrii ‘suedezi’, pierderea monopolului corporatist odată cu rezoluţia “Det Guineiske kompagny” din 1765, cafturile etnice dintre minorităţile Akwamu, Akwapim, Krobo, Anlo Ewe şi Ada, ocuparea temporară de către portughezi, rămânerea în paragină sau abandonarea completă datorită incompetenţei şi delăsării politrucilor trimişi de la Copenhaga a principalelor forturi din reţeaua protectoare – Christianborg, Fredensborg, Kongensten, Prinsensten şi Augustaborg, ş.a.m.d.).
Unde ne plasează filmul în această istorie? Guineea Daneză. 1836. La câţiva ani după abolirea sclaviei (Danemarca a fost prima ţară europeană care, în 1792, a legiferat acest lucru prin Rezoluţia Schimmelmann ce a intrat în vigoare începând cu 1803!), tânărul şi extrem de naivul cartezian (la bază botanist, dar care se dovedeşte a fi de o polivalenţă aproape enervantă prin cunoştinţele sale de inginerie, agronomie, muzică, astronomie, militărie, etc.) Joseph Wulff – interpretat de Jakob Oftebro, interpretul lui Skjerval din “Birkenbeinerne” -, proaspăt logodit, ajunge în Africa având misiune de la Rege ca într-un an să transforme locul ‘dintr-un cimitir într-o grădină’, adică o… plantaţie de cafea. Aparent, este primit cu braţele deschise (la propriu) atât de către negrii ‘danezi’ (aflaţi în plin proces de creştinare dat fiind faptul că sunt proprietate a Danemarcei, în opoziţie cu trendul de păgânizare/indigenizare a expaţilor colonialişti), ce pun obedient osul la munca câmpului, cât şi de administraţia de la Christiansborg, relicvă a unei istorii întunecate, peste a cărui ziduri nici trecerea timpului nu îi poate menţine relevanţa.
Intenţiile de iluminare, fie aceasta spirituală (credincioasa şi devotata Caroline) sau de împărtăşire a cunoaşterii (Wulff), se lovesc depotrivă de opoziţia mai mult sau mai putin făţişă/ipocrită/diplomatică a propriilor concetăţeni, interesaţi de a-şi conserva confortul, hedonismul şi promiscuitatea existenţei plătite de la centru (cu excesele aferente nedeclarate), şi de partea indigenilor de culoare ce realizează, cu bune şi rele, beneficiile coabitării temporare (ex. baronii locali… albul Dall din Christiansborg care celebrează ziua naţională a Danemarcei cântând imnul în timp ce violează orgiastic femei de culoare, şi negrul Richter din Prinsensten – comerţul bănos cu ulei de palmier care îl mascheaza pe cel cu sclavi). “Porţi mirosul Danemarcei, parfumul inocenţei. În curând va dispărea. Bine ai venit în cimitirul ambiţiilor.”, este mesajul pe care Wulff nu îl va înţelege până la sfârşit. Concluzia? “Un cimitir în care lipsesc mormintele. Am lăsat Coasta de Aur să moară.”.
“Gold Coast” nu se pretează, atât ca şi fond (combinaţia de metafore care jonglează în jurul diverselor dihotomii), cât şi ca estetică, la o vizionare expediată… filmul necesită, inclusiv după terminarea genericului de final, un răgaz personal de reflecţie din partea spectatorului. Fiindcă… fiecare va trebui să hotărască dacă pierderea voluntară de către Dencik a firului logic şi disiparea într-o multitudine de mesaje de anvergură aparent mai mică, dar centrate toate în jurul raporturilor de putere (religioasă, economică, politică) este… în regulă sau nu. Nu voi intra în detalii apropo de modul în care evoluează naraţiunea (vă asigur, totuşi, că nu este una 100% previzibilă), astfel încât trec, în mod brutal, la vestea nasoală de final (puteţi verifica voi înşivă, informaţiile sunt publice, inclusiv scrisorile protagonistului, publicate în 1917, în cartea “When Guinea was Danish”).
Deşi nu suntem atenţionaţi, Wulff Joseph Wulff (1809-1842) a existat cu adevărat… doar că era evreu (danez) şi nu vreun viking blond cu ochi albaştri, un cetăţean scandinav înfometat, şi, drept urmare, în căutare de o slujbă bine plătită (a obţinut-o la Christiansborg/Osu Castle – epicentru ilicit de comerţ cu sclavi spre plantaţiile de trestie de zahăr din Caraibe), funcţionar ce a avut-o drept concubină în Africa pe mulatra Sara Malm din tribul Ga, care i-a făcut trei copii, şi, cel mai important… a fost proprietar/comersant de sclavi, invocând faptul că este obligat de cutumele africane să moştenească şi să păstorească sclavi. Nu mai am alte comentarii.
- Text de Ioan Big.
