“Big Eyes” este un Biopic al cuplului format de Margaret Keane, pictoriţa americană devenită celebră datorită ochilor supradimensionaţi ai subiecţilor portretelor sale, în special copii, şi Walter Keane, soţul său, care, în scopuri mercantile şi publicitare, şi-a asumat public identitatea de autor al acestora pe parcursul a câtorva ani buni. Abia în 1970, într-o emisiune de radio, Margaret avea să dezvăluie că ea este adevărata creatoare şi să îşi câştige recunoaşterea binemeritată după un proces unic în analele justiţiei americane în care cei doi au fost obligaţi de completul de judecată să se ‘dueleze’ cu… pensula.
Foto: Leah Gallo
Cred că formidabila inspiraţie a lui Tim Burton – aici departe de fanteziile sale intunecate – în ceea ce priveşte “Big Eyes” (pentru care este şi producător) rezidă în aceea de a invita spectatorul mai întâi într-un carusel de bâlci rural, liniştit, idilic şi vesel, pentru a-l transborda pe nesimţite în roata mare a unui parc de distracţii urban… pentru ca, apoi, când pentru ‘pasager’ e prea târziu, acesta să realizeaze că se află de fapt într-o centrifugă NASA care începe să se rotească inexorabil cu o viteză ce se îndreaptă spre limita suportabilului uman, în care se află prizonier, fără vreo posibilitate de evadare… alături de Margaret Keane (Amy Adams). Centrifugă… din care, odată intrat, nu mai poţi să te extragi, căci e dirijată impasibil de Walter (Christoph Waltz) şi (putem spune) geniul său în reinventarea marketingului în ceea ce priveşte arta Pop(ulară).
Dincolo de şarmantul escroc sentimental care îşi exploatează fără scrupule consoarta, Tim Burton (secondat de Christoph Waltz) este preocupat să fundamenteze echilibrul bazat pe complicitate care, de fapt, a susţinut acest concubinaj artistic pe o durată de mai bine de un deceniu… un vizionar a marketingului şi PR-ului cultural (‘Dr. Jekyll’) ce convieţuieşte cu un un ego gonflat, alimentat de lumina reflectoarelor, bani şi recunoaştere socială (‘Mr. Hyde’), care va duce la un extremism a imposturii. O centrifugă în care un portret unicat aparţinând artei culte, se multiplică treptat prin mişcarea de rotaţie din ce în ce mai accentuată în zeci, sute, mii şi sute de mii de replici… certificarea Pop-Art la nivel de masă. De la cutia de supă Campbell la Elvis-ul lui Warhol, de la femeia de servici la Mickey Mouse-ul lui Lichtenstein… arta pentru publicul larg.
Într-un mod discret, în fundal, fără niciun fel de ostentaţie, doar prin opoziţia elegantă dintre operele lui Mark Rothko sau Kandinsky preferate de rafinatul Ruben (Jason Schwartzmann) la posterele şi cărţile poştale ale lui Keane (Waltz), Burton explică simplu, pe înţelesul tuturor, mutarea revoluţionară a frontierei între arta cultă şi cultura Pop în favoarea celei din urmă, precum şi conflictele generate în mediul artistic de acceptare al acesteia. Nu singur căci, conştient de riscuri, şi-a format o echipă redutabilă, în mare parte alcătuită din profesionişti cu care mai lucrase dar asamblată aici special pentru a reuşi să creeze ‘centrifuga’ unei serii de evenimente plasate în anii ’60: compozitorul Danny Elfman (la rândul său inspirat când a apelat pentru două piese esenţiale la Lana Del Rey, cea care se autodefineşte ca o “Gangsta Nancy Sinatra“), directorul de imagine francez Bruno Delbonnel care, sigur, lucrase cu Burton la “Dark Shadows” dar a contat evident mai mult în acest caz experienţa colaborării cu Jean-Pierre Jeunet (“Amélie”, “Un long dimanche de fiançailles”), Collen Atwood, creatoarea de costume care în ultimii 20 de ani a fost nominalizată de… 12 ori la Oscar (din care a câştigat 4), Art-Director-ul Rick Heinricks, obişnuit atât cu blockbuster-ele (“Pirates of the Caribbean”, “Captain America”) dar şi cu filmele fraţilor Coen…, iar lista se poate lungi mult.
În ceea ce priveşte distribuţia… dacă Amy Adams (nominalizată până acum de şase ori la Oscar şi la BAFTA şi câştigătoare a două Globuri de Aur) este perfectă în rol, Christoph Waltz (deţinător, la rândul său, a câtorva zeci de premii pentru filmele lui Tarantino) mi-a dat la început în câteva scene senzaţia unui manierism, a unui method-ism uşor exagerat, dar care, în ansamblu, nu îi afectează major prestaţia, fiind contrabalansat din plin de multitudinea de nuanţe pe care le dă rolului pe măsură ce naraţiunea evoluează, iar personajul său se vede progresiv obligat să îşi releve miezul precum o ceapă, folie după folie… Memorabilă scena cu beţele de chibrit care aminteşte, inevitabil, de Jack (“Heeere’s Johnny!“) în “The Shining” al lui Stanley Kubrick. La vizionare, îţi este imposibil să îţi imaginezi că în locul acestui tandem strălucitor ar fi putut fi Kate Hudson-Thomas Haden Church sau, mult mai rău, Reese Whiterspoon-Ryan Reynolds (de la prima versiune a scenariului au trecut mai bine de şapte ani până la premieră şi toţi cei menţionaţi au fost luaţi în considerare, într-un moment sau altul, drept potenţiali interpreţi ai familiei Keane).
Rolurile secundare beneficiază la rândul lor de actori redutabili: Terence Stamp (“The Collector”, “The Limey”) în rolul reputatului critic şi istoric de artă John Canaday de la New York Times, Danny Huston (“21 Grams”, “The Aviator”), jurnalistul care le netezeşte drumul spre celebritate, Jason Schwartzman (“The Grand Budapest Hotel”, “Rushmore”) – curatorul galeriei de artă care refuză în mod constant expunerea picturilor lui Keane, plus Jon Polito (“Miller’s Crossing”, “The Man Who Wasn’t There”) în rolul lui Enrico Banducci, proprietarul clubului de jazz hungry i din San Francisco în care tablourile sunt înfăţişate pentru întâia oară lumii mondene (Banducci este cel care i-a lansat pe Barbra Streisand, Bill Cosby şi Lenny Bruce).
Oricum, nu are sens să o mai lungesc foarte mult… avem de-a face cu un film pe care suntem obligaţi să îl privim cu ‘ochii mari’, o reuşită incontestabilă, dar care rămâne însă, din păcate, una dintre cele mai subevaluate realizări din filmografia autorului lui “Big Fish”, “Beetlejuice” şi “Ed Wood”. Ca anecdotă: Tim Burton este un fan şi colecţionar al picturilor lui Keane şi, în anii ’90, i-a comandat acesteia un portret a iubitei sale de la acea vreme, fotomodelul Lisa Marie.
