Doi şacali cu înfăţişări umane ce îşi duc viaţa mizeră prin preerie ucigând şi jefuind puţinii călători pe care îi întâlnesc, Buddy (Sid Haig, actorul-fetiş a lui Rob Zombie) şi Purvis (David Arquette, coincidenţa face că acesta a apărut şi în “Ravenous” din 1999 al Antoniei Bird, un alt film având ca subiect antropofagia) se refugiază de teama poterelor printre nişte coline aparent pustii, iar aroganţa primului – se simte invincibil cu pistolul în mană – de a traversa un cimitir sacru de sorginte indiană are drept efect o moarte cruntă datorată săgeţilor cu… cap de os. Tânărul acolit face rapid cale întoarsă şi din neatenţie, distruge o parte din aranjamentele rituale.
Câteva zile mai târziu, Purvis apare răvăşit în liniştitul cătun Bright Hope, părăsit temporar aproape în totalitate de bărbaţi (plecaţi pe vară cu vitele), dar este arestat la scurt timp de Şeriful Hunt (Kurt Russell, cu un look aproape identic cu cel din “The Hateful Eight” al lui Quentin Tarantino), pe motiv că a fost văzut noaptea de către ‘şeriful de rezervă’, moşul Chicory (Peter Jenkins – “The Visitor”, “Killing Them Softly”, ce ar fi meritat poate o nominalizare la Oscar pentru interpretare) îngropând în mod suspect o sumă de obiecte undeva, în preajma cimitirului. Purvis, neîndemânatic, încearcă să facă fiţe în saloon-ul sătesc (pe numele său… “The Learned Goat”) aşa că Hunt, om dintr-o bucată, îl împuşcă în picior şi îl aruncă după gratii. Dat fiind faptul că doctorul urbei e, ca de obicei, matol, Samantha O’Dwyer (Lili Simmons din serialul TV “Banshee”) îşi abandonează pentru moment acasă adoratul soţ, Arthur (Patrick Wilson – “Watchmen”, “Insidious”), un cowboy frustrat că din cauza unui accident care i-a rupt tibia n-a plecat şi el cu cirezile în transhumanţă, pentru a îngriji rana misteriosului deţinut. Noaptea aduce însă o surpriză şocantă… câţiva cai sunt furaţi, un ucenic de culoare este ucis în mod înfiorător, iar cei aflaţi în clădirea închisorii (Purvis, Samantha şi un ajutor de şerif) dispar.
După săgeata… cu cap de os rămasă înfiptă în biroul lui Hunt, un consultant indian al comunităţii din Bright Hope afirmă că cei trei au fost răpiţi de un trib renegat şi temut chiar şi de indigeni, “Troglodiţii” (ne prindem că sunt cei care l-au căsăpit la început pe Buddy), oameni primitivi care locuiesc în grote, în a căror ritualuri, canibalismul joacă un rol esenţial (nu consumă însă carne de om de culoare!). Mai pretenţios spus dacă ne amintim de observaţiile din “Handbook of American Indians of North of Mexico” făcute în introducerea cărţii începute în 1873 şi publicată de Bureau of American Ethnology în două părţi (1907 şi 1910), disponibilă gratuit pentru consultare on-line pe archive.org, avem de-a face cu endocanibalism învăţat deoarece realizăm pe parcurs – spoiler minor – că reacţia răzbunătoare a acestora nu reprezintă altceva decât o consecinţă a întinării unui spaţiu sfânt şi al tulburării, în accepţiunea tribului, al liniştii spiritelor morţilor.
În lipsa altor voluntari, patru ‘muşchetari’ – bătrânul văduv Chicory, soţul olog Arthur, profesionistul Hunt şi cinicul, dar rafinatul şi experimentatul inclusiv în uciderea de indieni Don Juan local Brooder (Matthew Fox – serialul “Lost”) – se aventurează într-un teritoriu necunoscut având ca obiectiv salvarea ostaticilor. Mă opresc însă aici, pentru că, odată cu intrarea în teritoriul troglodiţilor (literalmente, oameni care trăiesc în peşteri), modul în care brutalitatea şi visceralitatea contextului erodează esenţa umanităţii din fiecare individualitate-parte a echipei de salvare, constituie în fapt subiectul şi obiectul acestui magnific Western post-modernist semnat de un cineast debutant dar bun cunoscător al genului – admirat, printre alţii, de Walter Hill şi Larry Niven – din moment ce a fost nominalizat la cele mai prestigioase premii literare, The Spur (The Western Writers of America) şi Peacemaker (Western Fictioneers), pentru cartea sa “A Congregation of Jackals” din 2010.
“Bone Tomahawk” se construieşte lent şi aproape teatral – muzica, tot al lui S. Craig Zahler, este utilizată la mininimum iar dialogurile hiper-stilizate abundă în detrimentul acţiunii de umplutură – în jurul puţinelor personaje. Gândiţi-vă la o combinaţie stranie între Western-ul clasic “The Searchers” al lui John Ford din ’56 (trioul ‘recuperator’ John Wayne-Jeffrey Hunter-Harry Carey Jr.) şi Horror-ul cult “The Hills Have Eyes” al lui Wes Craven din 1977, plasată temporal în mod voit spre finele secolului 19, deci mult după “Ravenous” sau “Jeremiah Johnson”, pentru a accentua discrepanţa dintre civilizaţia occidentală deja bine instalată în Vestul Sălbatic (accentul se pune aici pe valorile familiale) şi închistarea tribalistă a celei indigene, conştiente că a devenit minoritară şi riscă să dispară, inclusiv ca vector spiritual (cu toate conotaţiile posibile), din peisajul multietnic al noilor State Unite ale Americii, ce încearcă obstinat a-şi conserva prin toate mijloacele posibile, fie ele şi inacceptabil de rudimentare, identitatea.
Legătura cu realitatea istorică ca inspiraţie? Mai greu de definit, întrucât scenariul e o pură ficţiune dar, totuşi… bănuiala mea este că “Bone Tomahawk” se aşează ca spaţiu inspirational pe celebrele grote (acum, o atracţie turistică majoră) din Alabama, DeSoto Caverns, localizate în dealurile de la poalele Munţilor Apalaşi, locuite pe vremuri de pieile-roşii. Nu numai că acestea adăpostesc un cimitir ancestral, din perioada primelor comunităţi de indigeni americani (Copena), dar, în plus, în 1965 în acesta a fost descoperită o mandibulă umană uriaşă, pe care arheologii au atribuit-o unui bărbat cu înălţimea de peste 2,3 metri (văzând filmul, veţi realiza conexiunea). Concluzie: “Bone Tomahawk” nu trebuie privit ca un Horror-Western ordinar de serie B – apropo, Gore-ul e semi-inexistent – ci ca pe unul dintre cele mai interesante filme pe care underground-ul DTV l-a avut de oferit în 2015! Notă de subsol: nu rataţi cameo-urile lui Sean Young (“Blade Runner”) şi Michael Paré (“Streets of Fire”).
- Text de Ioan Big.
