„Intens dezbătută, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, a fost problema admiterii femeilor pe post de învăţătoare, un teren rezervat în societatea săsească bărbaţilor. Consistoriul Bisericii Evanghelice, organismul care patrona învăţământul confesional, s-a opus mult timp ideii ca femeile să îmbrăţişeze această meserie şi, implicit, înfiinţării unei şcoli pedagogice de formare a lor. Bărbaţii, temători de concurenţă, au făcut tot posibilul să le bareze drumul spre catedră. […]
La sfârşitul sec. al XIX-lea, şcolile săseşti au resimţit o lipsa acută de cadre didactice, fapt cauzat, printre altele, şi de costurile mari ale studiilor în străinătate, pe care, mai ales familiile de ţărani, nu le mai puteau susţine. Astfel, în 1878, la Sibiu, a luat fiinţă ‚Seminarul teologico-pedagogic al Bisericii Evanghelice C. A.’, o instituţie destinată pregătirii învăţătorilor. […] Dacă în cadrul seminarului ar fi fost admise şi fete, problema privind învăţătoarele ar fi fost rezolvată, dar nu s-a dorit o asemenea rezolvare.
În urma petiţiei din 1872, despre care a fost vorba mai sus, Consistoriul s-a opus mai bine de 25 de ani ideii ca femeile să profeseze ca învăţătoare, respingând toate argumentele, indiferent de cât de raţionale ar fi fost acestea. Dacă, iniţial ideea a fost percepută ca o tentativă de răsturnare a ordinii fireşti, mai târziu discuţia s-a purtat mai nuanţat. Un argument în favoarea angajării învăţătoarelor era acela că femeile sunt educatoare native. Deşi nu li se nega această abilitate, argumentul era respins pe motiv că, un popor mic, precum cel săsesc, avea nevoie de o educaţie severă, de tip masculin şi nu de una protectoare, feminină. Apoi, discuţia a fost mutată în domeniul moralei, susţinându-se că existenţa de dascăli de ambele sexe în cadrul unei şcoli ar duce la încălcarea bunelor moravuri. Falsitatea tezei era probată de faptul că, deja din 1885, în şcolile de fete activau, alături de cadre didactice masculine, profesoare de lucru manual, de muzică şi de desen, nesemnalându-se niciun caz de încălcare a bunei cuviinţe. Adversarii învăţătoarelor mai aduceau un argument, arătând că nu puteau activa în şcoli din mediul rural, deoarece dascălii, pe lângă munca pedagogică, aveau de îndeplinit şi o serie de sarcini extraprofesionale în comunitate (cum ar fi predicator, organist, sfătuitor al ţăranilor). Aceste activităţi contribuiau la coeziunea comunităţii săteşti, or, neputând fi îndeplinite de femei, angajarea acestora ar grăbi dezagregarea comunităţilor tradiţionale.”
Editor text: Angela Zaporojan,
Foto: Wilhelm Auerlich – Asociația de femei pentru sprijinirea Școlii de fete evanghelice C.A. din Sibiu
