Rezumat
„Păpădii și veronici” – întâlnirea cu textul Ioanei SerotaMemoria familială și moștenirea transgeneraționalăRelația dintre bunică și nepoată: două generații, aceeași povesteTeatrul ca experiență imersivă: publicul, parte din povesteScenografia și universul sonor al spectacolului „Păpădii și veronici”Andrada Balea și Alexandra Caras – despre chimia scenică și lucrul cu actoriiRolul teatrului în schimbarea prejudecăților de genÎntre teme dificile și nevoia de destinderePrima montare la Reactor și libertatea experimentului artisticElena Morar: „Mă interesează foarte mult teatrul ca experiență”
Interviu cu regizoarea Elena Morar despre „Păpădii și veronici”, noul spectacol de la Reactor Cluj-Napoca
Prima premieră a stagiunii 2026–2027 de la teatrul Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca este spectacolul „Păpădii și veronici”, în regia Elenei Morar, după un text scris de Ioana Serota.
Ca o mașină a timpului într-un du-te-vino continuu, „Păpădii și veronici” se brodează în jurul relației dintre o bunică (Mamaia, 80 de ani) și nepoata ei (Ana, 30 de ani), interpretate cu multă sensibilitate și maturitate de Andrada Balea și Alexandra Caras.
Spectacolul propune o experiență imersivă pe mai multe niveluri, în care publicul poate atinge, aproape la propriu, povestea care se desfășoară în fața sa, dar o poate asimila și prin intermediul celorlalte simțuri. În același timp, această călătorie când în trecutul, când în prezentul celor două personaje lasă loc și publicului să-și răsfoiască propria galerie de amintiri, printre chipuri, întâmplări și povești de familie pe care le poartă cu sine.
Cu multă blândețe, dar fără să ocolească temele grele, Elena Morar construiește un spectacol despre memoria familială, reziliența femeilor într-o societate patriarhală, moștenirea transgenerațională și felul în care femei din generații diferite au învățat să-și negocieze libertatea.
În interviul de față am povestit cu regizoarea despre întâlnirea cu textul Ioanei Serota, despre procesul de lucru și despre experiența primei sale montări la Reactor, dar și despre colaborarea cu echipa teatrului, cu actrițele din distribuție și cu ceilalți artiști implicați în realizarea spectacolului.


„Păpădii și veronici” – întâlnirea cu textul Ioanei Serota
Pentru primul tău spectacol montat la Reactor ai ales textul Ioanei Serota, „Păpădii și veronici”. Cum s-a ajuns la această alegere și ce a făcut ca textul să rezoneze cu tine? Aș vrea să vorbim puțin și despre contextul în care a avut loc această întâlnire.
De câțiva ani buni, prefer să lucrez fie cu un text deja existent al unui dramaturg sau al unei dramaturge din România, fie să scriem împreună, într-un proces de scriere colectivă, sau să dezvoltăm textul în timpul repetițiilor. În cazul acestui spectacol, povestea este mult mai interesantă.
Teatrul Reactor, printre alte proiecte pe care le păstorește, dezvoltă de vreo zece ani programul Drama 5, care este un program de susținere a producției dramaturgice românești. În urma unui apel deschis sunt selectate cinci proiecte, iar cei cinci autori, fie ei la început de drum sau consacrați, vin și petrec o lună la Cluj, în rezidență la Reactor.
Formatul presupune ca la finalul lunii de scriere să aibă loc discuții și lecturi interne, urmate de lecturi publice ale celor cinci texte, în regim de spectacol-lectură. Ulterior, o regizoare sau un regizor invitat alege un singur text, pe cel care rezonează cel mai mult cu sensibilitatea sa sau cu ceea ce își propune din punct de vedere estetic și etic, iar în toamnă textul este montat.
Chiar și eu am participat la Drama 5 în urmă cu șase ani, într-un an în care pandemia de COVID era în plină explozie. Neputând să pun în scenă ceva la momentul respectiv, pentru că toată activitatea fusese blocată, mi-am propus să explorez și această latură. Nu m-am dus foarte departe în direcția dramaturgiei, dar pentru mine a fost un experiment și o ocazie să înțeleg cum gândește un dramaturg atunci când concepe un text, ca să pot lucra mai bine cu dramaturgii, în tandem, ulterior. Și mi-a prins foarte bine acea experiență.
Acum un an mi s-a propus să pun în scenă unul dintre textele care urmau să fie dezvoltate în cadrul programului din vara anului 2026. Știam că voi monta unul dintre aceste cinci texte, dar până în august nu am știut care va fi. Cunoșteam propunerile de proiect, dar textele le-am citit abia la începutul lunii august. Mi-a fost destul de ușor să hotărăsc.
Așa am făcut cunoștință cu Ioana Serota. Am început să avem discuții pe Zoom și știam că avem cam o lună până la începutul repetițiilor. În această perioadă am comunicat mult, ne-am trimis una alteia playlisturi cu melodii, imagini cu familiile noastre, am avut discuții despre text, despre viețile noastre. În principiu, am încercat să ne cunoaștem mai bine.
Cum a decurs colaborarea dintre tine și Ioana Serota pe parcursul realizării spectacolului? Ce ai simțit că trebuie să schimbi sau să adaugi pentru ca textul să capete forma scenică pe care ți-o doreai?
Ioana nu a fost prezentă la repetiții tot timpul, dar a fost în momente-cheie, iar în restul timpului comunicam zilnic prin mesaje, screenshoturi și așa mai departe. Textul ei nu a suferit modificări foarte mari. Am încercat să rămân cât mai fidelă lui.
În același timp, i-am propus Ioanei și am negociat constant anumite modificări: plasarea unor scene, reluarea unor replici. O altă scenă nu e jucată, ci înregistrată audio, ca să ne putem concentra pe textura vocii și pe ceea ce se vede în scenă. Ideea ca vocile să iasă din obiecte a fost tot o propunere de-a mea, dar care era cumva în acord cu Ioana. Practic, cred că am brodat pe textul ei ceva ce a devenit spectacolul nostru.
Ioana a fost prezentă la început, pentru a stabili forma textului și pentru a face cele mai importante tăieturi sau permutări, apoi pe la mijloc, când a apărut decorul, pentru a ne ajuta să vedem cum funcționează textul în spațiu. Spre final, Ioana a revenit pentru a ne oferi un ochi proaspăt, de care toată echipa avea nevoie după o lună de repetiții.


Memoria familială și moștenirea transgenerațională
În text există o tensiune între nevoia de a spune poveștile celor dinaintea noastră și sentimentul că, făcând asta, le expunem, poate chiar le trădăm intimitatea. La un moment dat apar întrebările „Ce rost are să-i spun povestea?” și „Ce rost are să-i dezbrac pe toți?”. Cum ai ajuns, în procesul de lucru, să te raportezi la aceste întrebări?
Cred că în tot ceea ce facem se reflectă și generațiile anterioare, prin noi. Mi se pare că această dimensiune a continuității generaționale a fost deturnată de o anumită zonă conservatoare, naționalistă, cu o agendă politică destul de clară, și parcă nu-ți mai vine să începi să înțelegi și să accesezi generațiile anterioare într-un mod critic, de frică să nu fii considerat conservator.
Dar, de fapt, ce e foarte interesant este că aceste generații anterioare, cu limitările și prejudecățile lor, au fost totuși formatoare, chiar deformatoare, aș spune, în anumite cazuri. Și cred că, pentru a ne putea împăca cu acest trecut, trebuie să îl înțelegem, și nu doar la nivel de vorbe, ci și să forăm în propria poveste personală. Atât cât știm fiecare dintre noi despre generațiile anterioare, pentru că majoritatea, cred, ne oprim la două-trei generații înaintea noastră, din lipsă de date, din lipsă de arhive.
Cred că o să descoperim anumite patternuri pe care și noi le reproducem. Și nu mă refer la un fel de evoluție, nu mă refer la un evoluționism biologic, care mi se pare foarte discutabil, ci la această perspectivă a bagajului transgenerațional.
Cred că se vehiculează foarte mult expresia „traumă transgenerațională” și, cu toate acestea, oricât de saturați am fi acum de acest vocabular psihologic foarte la modă, cred că există un nucleu de realitate indubitabilă în faptul că preluăm, la nivel inconștient, nu știu dacă genetic, nu știu dacă epigenetic, nu știu dacă prin educație sau prin creștere, anumite lucruri de la cei dinaintea noastră.


Relația dintre bunică și nepoată: două generații, aceeași poveste
Textul aduce în prim-plan o relație care are o rezonanță aparte în experiența multor familii din România: cea dintre bunici și nepoți. În ce fel ai explorat această relație în spectacol?
Imaginea bunicilor este specială prin prisma faptului că, deseori, ei au fost cei care ne-au crescut atunci când părinții noștri au plecat la muncă în străinătate, un fenomen socioeconomic de mare amploare în anii ’90–2000. Pe de altă parte, chiar și atunci când părinții erau prezenți, bunicii erau deseori această figură un pic mai blândă, mai permisivă, mai fun, mai tolerantă. De multe ori s-a observat că bunicii sunt chiar mai toleranți decât părinții în multe privințe. Au o privire mai relaxată asupra vieții.
Și mi s-a părut interesant de explorat, în amintirile unei nepoate legate de bunica ei, ideea că, pe măsură ce memoria bunicii se destramă, identitatea nepoatei se construiește. Și mă refer la procesul de a deveni o adultă, la procesul de a-ți găsi vocea feminină, la procesul de a ști ce decizii să iei în viață.
Cred că în bunicile noastre există încă multă misoginie internalizată. Există multe prejudecăți, multe superstiții, multe frici iraționale legate de felul în care ar trebui o femeie să-și trăiască viața. Pe de altă parte, cred că există și o înțelepciune ancestrală, o reziliență formidabilă care le-a făcut să reziste, să poată să fie și lucrătoare în uzină, și în agricultură, să crească familii întregi și să aibă această incredibilă răbdare, uneori nejustificată. Noi am spune supunere în fața patriarhatului. Ele îi spuneau să rabzi și să înduri.
Cred că vocabularul era diferit, dar trăirile erau aceleași. Iar faptul că bunicile noastre nu s-au revoltat fățiș este și o prejudecată. Au fost foarte multe femei care și-au făcut singure dreptate, au luat decizii radicale, au plecat, au încercat să-și educe fiicele să nu facă la fel și, în general, le-au încurajat să meargă mai departe. Foarte puține bunici au ținut cu dinții ca femeile să rămână limitate.
Există această idee: tu să ajungi unde n-am ajuns eu sau să faci ceva ce eu n-am putut să fac. Și atunci cred că foarte multe dintre femeile în vârstă aveau un fel de viziune a unui viitor mai bun pe care îl puteau oferi femeilor tinere, din perspectiva libertății, a oportunității, a autonomiei financiare și sentimentale. Mai simplu spus, de multe ori bunicile își doreau ca fiicele și nepoatele lor să poată trăi viața pe care ele nu au reușit să o trăiască.
Acesta a fost un motor foarte important în demersul nostru, pornind de la textul Ioanei Serota: să arătăm raportul dintre femei de diferite generații și să insistăm mai mult pe ceea ce ne apropie, nu atât pe ceea ce ne desparte. Am pornit de la aniversarea celor 80 de ani ai bunicii din text, care reprezintă premisa poveștii.
În timpul acestei aniversări au loc foarte multe alunecări înainte și înapoi în timp, tot atâtea ocazii de a explora diverse situații din viața bunicii. Și, aș spune, de a reconstitui și la nivel senzorial atmosfera unui loc safe. Am mers pe ideea că această casă a bunicilor e un fel de loc mental safe, în care nimic rău nu se putea întâmpla și pe care cred că, de-a lungul timpului, cu toții încercăm să-l recreăm. Cred că încercăm să ne întoarcem, într-un fel inconștient, în acel acasă.


Teatrul ca experiență imersivă: publicul, parte din poveste
Vorbeai despre casa bunicilor ca despre un spațiu mental safe, pe care încercăm să-l recreăm și să-l regăsim. Cred că această idee se reflectă și în felul în care ai construit relația cu spectatorii. Publicul este așezat în jurul mesei, față în față cu personajele, dar există și posibilitatea de a urmări spectacolul de la o distanță mai mare. Cum ai gândit această relație cu spectatorii și cât de departe ai vrut să mergi în direcția unei experiențe imersive?
Ne-am dat seama că, într-un fel, există două spectacole. Există un spectacol văzut de oamenii care stau la masă și un spectacol văzut de oamenii care stau pe celelalte rânduri și care îi include și pe cei de la masă. Adică te uiți la un spectacol în care zece oameni stau la masă, în jurul a două personaje.
Noi am intenționat de la început să punem cât mai mulți oameni la masă. Spectatorii aleg dacă vor sau nu să stea acolo, aleg gradul de proximitate, ceea ce mi se pare o decizie mai bună decât să-i obligi pe toți să stea în primul rând. Astfel, fiecare poate decide dacă vrea să fie realmente în centrul acțiunii și chiar în centrul atenției personajelor, care vorbesc și dezvoltă această complicitate cu publicul în diverse feluri, sau dacă preferă să privească puțin mai detașat, ca la amfiteatru. Cred că există, astfel, două spectacole, cu grade diferite de implicare emoțională.
Mie, ca spectator, îmi provoacă o angoasă momentele de interactivitate. Nu-mi plac spectacolele interactive și mă apucă panica atunci când văd că se aprinde lumina în sală, cineva caută voluntari sau unul dintre actori urmează să-mi ceară ceva. Și atunci am încercat, ca regizoare, să nu violentez publicul, ci să-l iau mai cu duhul blândeții, prin învăluire, oferindu-i chiar ceea ce s-ar putea numi niște mici treats. Nu dau spoilere.
Am luat foarte în serios aspectul imersării cu toate simțurile și am vrut ca toate să fie hrănite într-un fel de acest spectacol: vizual, olfactiv, tactil, gustativ și auditiv. Dar fără ca toate acestea să devină obligatorii. De exemplu, în ceea ce privește mirosurile, trebuie să fim foarte atenți la sensibilitățile oamenilor și la faptul că suntem într-un spațiu închis, nu în aer liber. În ceea ce privește sunetul, iarăși, e vorba de a nu depăși un prag de confort. Iar în zona tactilă, publicul să nu fie atins de actori dacă nu își dorește asta.
În lipsa unei înțelegeri prealabile, cred că sunt anumite lucruri care trebuie respectate pur și simplu pentru confortul spectatorilor. Ceea ce ne-am propus aici este să existe această opțiune de a fi atât de aproape de personaje încât să ai impresia că le atingi. Dar cred că și pentru publicul care nu stă la masă experiența este la fel de interesantă.


Scenografia și universul sonor al spectacolului „Păpădii și veronici”
Pentru a recompune atmosfera unei lumi trecute, spectacolul mizează mult și pe scenografie și pe universul sonor. Cum ai gândit aceste două componente și ce ai căutat în colaborarea cu Bianca Veșteman și Oana Hodade?
Bianca Veșteman, care semnează scenografia spectacolului și cu care am mai lucrat în trecut, are un ochi extraordinar pentru detalii și îi place foarte mult să se imerseze în reconstituirea minuțioasă a unui spațiu. Are o afinitate aparte pentru trecut, pentru bunici, pentru amintiri și lucrează foarte firesc cu această zonă estetică, ușor nostalgică.
Cu Oana Hodade, care semnează muzica și designul sonor, mă știam, dar nu colaborasem până acum. Ca artistă interdisciplinară, Oana a explorat, de exemplu, într-unul dintre proiectele ei, poveștile unor oameni pornind de la fotografii găsite la Oser. Are o înțelegere profundă a cotidianului mărunt, a istoriei cu „i” mic, aparent nesemnificative, dar care, de fapt, ne fac ceea ce suntem. Am simțit că a înțeles foarte bine ce căutam: nu-mi doream o zonă folclorică, ci mai degrabă un univers sonor care să genereze emoție și să te transporte într-un spațiu familiar din trecut.


Andrada Balea și Alexandra Caras – despre chimia scenică și lucrul cu actorii
Andrada Balea și Alexandra Caras construiesc împreună un duo scenic foarte puternic, cu o chimie aparte și multă maturitate în joc. Cât din această potrivire a fost intuită încă de la început și cât s-a conturat pe parcursul repetițiilor? Cum a funcționat procesul de căutare comună și cât spațiu le-ai lăsat actrițelor să vină cu propriile intuiții și propuneri?
Distribuția lor a fost făcută înainte ca eu să aleg textul. În sensul că pentru lecturile publice care au urmat după Drama 5, despre care menționam anterior, exista deja această distribuție. Am fost de față la spectacolul-lectură al textului „Păpădii și veronici”, mi-a plăcut și am păstrat distribuția întocmai, pentru că mi s-a părut că exista deja o potrivire fantastică între ele. Iar asta mi s-a confirmat în primele zile de repetiții.
Procesul de lucru la roluri a fost, aș spune, jumi-juma’, dar, în mod clar, unul foarte armonios. Ele sunt actrițe foarte bune, pline de resurse, care propun, se gândesc la personaj, încearcă și nu spun „nu” din start. Atunci când ne lovim de un impas, nu se transformă automat într-o situație de criză. Au o rapiditate extraordinară în a integra informații noi: pot lucra cu un decor tocmai apărut sau fără decor, pot integra o muzică nouă, pot jongla cu ideile, pot accepta dueturi de text și așa mai departe. Practic, sunt actrițe cu o etică de lucru foarte sănătoasă și serioasă.
Pe de altă parte, îmi place să cred despre mine că depind, într-un fel, de deschiderea actorilor și actrițelor față de mine. Atunci când simt că se poate crea o conexiune între noi, mă simt cu atât mai liberă să propun, să sculptez, să dau o altă formă unei propuneri. Cred că, în timp, am învățat din ce în ce mai mult să spun și ceea ce îmi place, nu doar ceea ce consider că trebuie îmbunătățit. Asta e ceva ce, în mod eronat, în școala de regie pe care am făcut-o eu, era tratat punându-se foarte mult accent pe a pune „biciul pe actori”.
Am crescut cu ideea că trebuie „să tai și să spânzuri” ca regizor sau regizoare, că altfel actorii „te vor călca în picioare” și alte bau-bauri. Eu cred că, prin vorba bună, se ajunge mult mai departe. În sensul în care discutăm, încercăm, greșim, reevaluăm.
Ador actrițele și actorii care sunt inteligenți, lucizi și care propun, care sunt colaboratori în regie, aș spune, în sensul în care întregesc viziunea ta. Tu le dai o idee și ei o dezvoltă. Sau vin ei cu o propunere, tu faci o contrapropunere și apare o a treia, mai bună. A fost un fel de ping-pong permanent.
Cred că aceste roluri înseamnă mult pentru ele, în sensul în care au îmbogățit afectiv atât textul Ioanei, cât și mizanscena mea. Ele fac, practic, spectacolul să respire, iar acolo se simte aportul fiecăreia dintre ele, prin amintirile proprii și prin know-how-ul lor actoricesc. A fost o plăcere, din toate punctele de vedere, să lucrez cu actrițe atât de disponibile emoțional. Cred că tocmai disponibilitatea emoțională face diferența între un actor ok și un actor care face ca spectacolul să prindă viață.


Rolul teatrului în schimbarea prejudecăților de gen
În spectacol, personajul interpretat de Alexandra Caras este privit cu suspiciune de bunica sa atunci când vorbește despre dorința de a deveni actriță sau scriitoare, ca și cum astfel de aspirații nu s-ar potrivi cu ceea ce se așteaptă de la o femeie. Deși societatea s-a schimbat, asemenea mentalități persistă. Ce rol poate avea teatrul în chestionarea și schimbarea acestor perspective?
Eu cred că teatrul face deja acest lucru. Cred că direcția trebuie continuată și poate chiar accelerată. De exemplu, în dramaturgie există o vizibilitate mult mai mare a femeilor dramaturge decât în alte zone literare, unde mi se pare că discrepanța dintre vizibilitatea autoarelor și cea a autorilor este încă foarte mare.
Vocile femeilor au existat dintotdeauna. Au scris, au pictat, au compus muzică, dar, de multe ori, au fost împinse sistematic în uitare. Mi se pare că teatrul poate contribui la recuperarea acestor voci, la resuscitarea unor artiste uitate și, în același timp, poate oferi o platformă mai vizibilă femeilor care creează astăzi. Cu siguranță au existat dramaturge de-a lungul timpului, femei care conduceau trupe sau le coordonau, chiar dacă nu erau recunoscute oficial ca regizoare. A existat o putere de facto a femeilor, dar care nu a fost întotdeauna recunoscută.
Aceste mentalități persistă și astăzi, sub o formă sau alta. Mi s-a spus chiar mie, în mediul universitar, ca pe un compliment: „Bravo, gândești ca un bărbat!”. Cumva, acesta este complimentul suprem care i se poate face unei femei: că gândește, scrie, regizează sau pictează ca un bărbat. Iar lucrul acesta produce efecte și asupra femeilor care ajung în poziții de putere.
Uneori, pentru a supraviețui într-un astfel de mediu, ajung să adopte comportamente tradițional masculine și chiar să reproducă anumite tipare abuzive. Conștient sau inconștient, perpetuează modele pe care le-au învățat și care par să fie singura cale de a nu fi hărțuite, umilite sau de a fi luate în serios.


Între teme dificile și nevoia de destindere
Prejudecățile de gen se intersectează în spectacol cu alte teme dificile, precum traumele transgeneraționale și un trecut care nu este încă pe deplin vindecat. Crezi că teatrul ar trebui să ofere spectatorului un spațiu de destindere sau, dimpotrivă, să-l provoace? Cum se poziționează „Păpădii și veronici” între aceste două direcții?
Aș începe cu o frază pe care a spus-o Ioana Serota la una dintre primele noastre întâlniri: „posibilitatea de a aborda teme macabre, fără să strici cheful nimănui”.
Sunt subiecte despre care trebuie să vorbim, lucruri care ne dor și ne interesează dimineața, la prânz și seara. Dar modul în care o facem nu poate să fie mereu o palmă, pentru că ajungem la un fel de saturare și chiar la respingere. Nu poate să fie nici numai mângâiere, pentru că atunci nu mai ieși la luptă. Dacă ești mereu în acel safe place în care totul e bine și călduț, la bunica acasă, n-o să mai fii la protest.
Dar și oamenii care ies la protest au nevoie de o pauză de reflecție, de o pauză de la declarația de luptă, de un spațiu sigur în care să se întâlnească și să discute teme grele dintr-o perspectivă poate mai amuzantă, mai accesibilă, mai puțin încrâncenată. Un fel de recharge.
Viața este o alternanță de mângâieri și palme, de aceea ceea ce propunem noi nu este o pauză de la aceste subiecte, pentru că, de fapt, tot despre ele vorbim, doar că într-un mod mai blând și mai accesibil, care poate genera mai multă înțelegere între oameni sau grupuri care se consideră în opoziție. Este și o încercare de a găsi un liant, de a vedea ce ne unește.


Prima montare la Reactor și libertatea experimentului artistic
„Păpădii și veronici” este prima ta montare la Reactor, un spațiu independent care își construiește programul în jurul experimentului și al dramaturgiei contemporane. Un astfel de context oferă loc pentru risc și pentru formule artistice mai puțin convenționale. Ce a însemnat pentru tine această întâlnire cu Reactorul și ce ți-a oferit experiența lucrului în acest spațiu?
Cred că, într-un mod paradoxal, tocmai faptul că am lucrat cu o estetică mai tradițională, cu decor și costume care reconstituie un spațiu tradițional, a fost pentru mine un experiment bun. Am vrut să văd dacă, într-un spațiu mic, cu un buget mic și cu anumite constrângeri, se poate ajunge la aceeași calitate a detaliului pe care o întâlnești în teatrele mari, de stat. Și se poate.
Dar cred că acest lucru este posibil tocmai pentru că Reactorul este un loc în care oamenii sunt foarte dedicați și implicați în ceea ce fac. Nu sunt artiști care vin pur și simplu la serviciu, ci oameni care au o viziune și cred în ceea ce fac.
Pentru mine, experimentul a fost să descopăr că pregătirea și etica lor de lucru le permit să susțină orice propunere regizorală. Această experiență mi-a confirmat cât de mult contează contextul de lucru și oamenii cu care lucrezi. Și, poate, mi-a reamintit că experimentul înseamnă și să nu rămâi cantonat într-o singură zonă. Dacă ai făcut cinci spectacole-manifest, al șaselea poate fi cu totul altfel și va reprezenta, la rândul lui, un experiment.


Elena Morar: „Mă interesează foarte mult teatrul ca experiență”
Prezentul nostru pare tot mai mult definit de algoritmi, viralitate și cele câteva secunde de faimă promise de Warhol. Într-un peisaj care se schimbă cu fiecare glisare de deget pe ecran, ce ți-ai dori să rămână în memoria oamenilor din spectacolele tale, dincolo de momentul întâlnirii cu ele?
De mai mulți ani mă preocupă ideea că spectacolele mele nu au o semnătură vizibilă. Nu este ceva ce mă ține trează noaptea, dar, din când în când, gândul acesta revine. Cred că această preocupare vine și dintr-un fel de competiție care ne-a fost inoculată foarte devreme, în școală și în formarea profesională, unde fiecare trebuie să aibă o semnătură proprie. Mi-am dat seama însă că lipsa unei semnături inconfundabile mă caracterizează și ca persoană.
Mă consider o persoană versatilă, care poate trece de la un registru la altul, și mi s-ar părea chiar ciudat ca toate spectacolele mele să aibă o estetică recognoscibilă. Faptul că sunt un mare consumator de artă contemporană nu înseamnă că toate spectacolele mele trebuie să arate ca un pavilion de la Bienala de la Veneția, după cum nici pasiunea mea pentru muzica de operă nu trebuie să se regăsească în fiecare montare.
Cred că important e să fii atent la ceea ce se întâmplă în lume și să găsești echipa, atmosfera și soluțiile potrivite pentru fiecare spectacol în parte, fără ca ele să semene neapărat între ele.
Ceea ce mi-aș dori să ia spectatorul cu el, inclusiv după „Păpădii și veronici”, este senzația că a asistat la un spectacol în care nu a fugit de sine, în care s-a regăsit, chiar și într-o măsură infinitezimală, și în care a simțit bucuria echipei de a aduce acel spectacol în fața lui. Nu mă interesează neapărat ca oamenii să plece spunând: „Vai, acesta a fost un spectacol de Elena Morar”. Mi se pare mai important să le rămână în minte actorii pe care i-a urmărit și, mai ales, să rămână cu o experiență.
Mă interesează foarte mult teatrul ca experiență. Iar experiența poate însemna multe lucruri: faptul că ai parcurs un spațiu într-un spectacol itinerant, că ai descoperit un text absolut fabulos sau că te-ai cufundat, cu toate simțurile, într-un univers familiar. Cred că teatrul trăit ca experiență este ceea ce mi-aș dori să caracterizeze toate spectacolele la care lucrez. Și sunt absolut convinsă că „Păpădii și veronici” va fi o experiență pentru spectatori.
Interviu de Răzvan Sădean
Foto thumbnail: Matthieu Gilles




