Interviu cu scriitoarea Bianca Tămaș despre „Anuță dragă”: „Dacă simți nevoia de puțină tihnă, ia cartea și citește-o”

Scriitoarea Bianca Tămaș vorbește despre „Anuță dragă”, romanul inspirat din povestea de viață a bunicii sale, revenit într-o ediție revizuită și adăugită la Editura Librex

În spatele cărții „Anuță dragă” stă povestea unei femei care a avut curajul să-și ia destinul în propriile mâini într-o vreme în care puține femei îndrăzneau să facă asta.

În 2017, scriitoarea Bianca Tămaș transforma amintirile bunicii sale într-o carte despre iubire, alegeri și viața satului românesc din Munții Apuseni ai anilor ’50. Ceea ce pornise ca o poveste de dragoste a bunicilor s-a transformat, pe parcurs, într-un portret al Anuței: o tânără de numai 16 ani, care trece prin experiențe ce îi pun la încercare curajul și rezistența, dar care nu renunță la dreptul de a-și alege singură drumul.

Aproape un deceniu mai târziu, „Anuță dragă” revine într-o ediție revizuită și adăugită, publicată la Editura Librex. Noua variantă nu înseamnă doar o copertă diferită, ci și aproximativ 50 de pagini în plus, mai multe detalii despre tradițiile și obiceiurile din satul bunicii, o atenție sporită acordată limbajului local și o reconstituire și mai bogată a unei lumi care, între timp, s-a schimbat sau aproape a dispărut.

Reeditarea a căpătat însă și o semnificație personală aparte: după pierderea bunicii, la începutul lui 2025, întoarcerea la manuscris a devenit pentru autoare și o formă de reconectare cu femeia alături de care construise această poveste.

Am stat de vorbă cu Bianca Tămaș despre felul în care o amintire de familie a devenit literatură, despre femeile puternice ale satului de odinioară, despre iubirea care a rezistat mai bine de 60 de ani și despre tradițiile și legăturile dintre oameni pe care poate că, în graba prezentului, am început să le pierdem. Am vorbit și despre curajul Anuței, despre libertatea de a-ți alege propriul destin, dar și despre tihna pe care o poate aduce, uneori, o carte.

„Anuță dragă”, o poveste de familie revizitată

„Anuță dragă” a apărut prima dată în 2017, iar în 2026 revine într-o nouă ediție. Ce te-a făcut să redeschizi această poveste după aproape un deceniu? Ai simțit că este momentul ca ea să ajungă din nou la cititori sau că, între timp, s-a schimbat ceva în felul în care o privești tu?

Era o idee pe care o aveam undeva în spatele minții, pentru că primul tiraj al cărții se epuizase și mă tot gândeam să scot unul nou. Dar îmi doream și să rescriu anumite părți, mai ales din perspectiva limbajului. Atunci când am scris prima variantă, nu aveam experiența pe care o am acum. În plus, povestea este scrisă la persoana întâi. Mi-am dorit ca cititorul să-și imagineze că stă cu bunica la povești și că ea îi istorisește tot ce a trăit.

Numai că eu trăiesc în prezent și, fără să-mi dau seama, am avut câteva scăpări de limbaj: anumite cuvinte sau formulări pe care bunica nu le-ar fi folosit în mod natural. Le-am observat mai târziu, când am luat din nou cartea și am recitit-o. Așa că planul inițial era să lucrez puțin la limbaj și să o reeditez.

Apoi, la începutul anului 2025, bunica a plecat, iar atunci am simțit și mai mult nevoia să mă reconectez cu ea, pentru că noi am scris această carte împreună. Ea îmi povestea, eu scriam, mergeam la ea, îi citeam ce am scris și o întrebam dacă e în regulă, dacă am înțeles bine, dacă mai era nevoie de completări. Uneori, în timp ce citeam, își mai amintea câte ceva și îmi spunea că nu fusese chiar așa.

Când am început să lucrez la noua ediție, pornind de la această revizuire a limbajului, m-am trezit cu 50 de pagini în plus. Mi-au mai venit idei, mi-am amintit și eu anumite lucruri și am simțit nevoia să mă concentrez puțin mai mult pe tradițiile din zona în care s-a născut și a crescut bunica. Am vrut să accentuez și mai mult ideea de dialect, de gumuțească, limba pe care o foloseau bărbații din zonă care mergeau să vândă geamuri în Regat. Și așa au apărut cele 50 de pagini în plus.

A fost însă un proces foarte ciudat, cu foarte mult plâns și foarte greu de dus. M-am confruntat și cu realitatea că nu mai aveam pe cine să întreb dacă ceea ce fac e bine sau nu. Pe lângă faptul că bunica, cea care era maestra poveștilor, plecase, două luni mai târziu l-am pierdut și pe mentorul meu, Radu Țuculescu, alături de care lucrasem la prima carte și care îmi oferise foarte multe sfaturi și feedback. Practic, au fost doi oameni alături de care am construit prima carte și care nu mai erau acolo.

Cum s-a transformat această poveste de familie într-o carte și ce a însemnat pentru tine întregul proces?

Eu am auzit povestea de nenumărate ori, pentru că aveam un obicei cu bunica: de două-trei ori pe an făceam lăști cu silvoiță. Lăștile sunt un tip de paste, iar silvoița este magiunul de prune, foarte gros. Era un proces care dura o zi întreagă: începeam cu aluatul, îl frământam, îl lăsam la dospit, apoi îl întindeam și pregăteam lăștile. Și, cât timp lucram, o rugam pe bunica să-mi povestească cum s-au cunoscut ea și bunicul.

Undeva prin 2010-2011, nu mai știu exact, a venit la mine o prietenă din București, căreia îi place foarte mult să gătească. Am zis să o învățăm să facă lăști cu silvoiță, așa că ne-am apucat de treabă. Și, cum era obiceiul nostru, am rugat-o pe bunica să ne povestească amândurora cum s-au cunoscut ea și bunicul. La final, prietena mea era toată plânsă și m-a întrebat: „De ce nu scrii povestea asta?”. I-am spus că nu m-am gândit niciodată la asta, pentru că o auzisem de atât de multe ori și era atât de prezentă în mintea mea, încât nu o mai priveam neapărat ca pe o poveste care ar putea deveni o carte.

În momentul în care am început efectiv să o scriu, a devenit cu totul altceva. Nu mai era doar o poveste, ci devenise un proces, o muncă. Iar lucrul la această carte m-a ajutat foarte mult în relația cu bunica. Am ajuns să o înțeleg mai bine, să ne înțelegem mai bine și, până la urmă, să devenim prietene. Faptul că am lucrat împreună la o carte despre viața ei ne-a legat foarte tare.

Apoi, lucrul la „Anuță dragă” m-a apropiat foarte mult de tradițiile noastre românești. Până atunci, bunica încerca mereu să mă convingă să mă îmbrac în costum popular la anumite evenimente. După ce am început să lucrez la carte, mi-am dorit eu să fac asta, fără să îmi mai spună ea. Acum încerc să găsesc orice ocazie să port costumul popular. Am început să învăț mai multe despre locurile din care mă trag, despre zona din care era bunica, și să le apreciez mai mult. Am ajuns inclusiv să ascult muzică populară de plăcere. Cred că m-a ajutat și să fiu mai răbdătoare, pentru că a fost nevoie de multă răbdare în tot acest proces.

Pe de altă parte, am impresia că mi-a și stricat puțin ideea de relație romantică, pentru că am avut în familie un exemplu viu de dragoste adevărată. Bunicii mei, după 60 de ani de căsătorie, încă se pupau și își spuneau că se iubesc în fiecare zi. Iar eu nu pot să nu-mi doresc același lucru, pentru că am văzut că se poate.

Povestea de iubire și curajul Anuței

În centrul cărții se află povestea de dragoste a bunicii tale, o iubire care impresionează tocmai prin naturalețe și autenticitate. Ai ales să o povestești fără artificii, păstrându-i intimitatea și firescul. A fost o alegere conștientă sau pur și simplu ai simțit că aceasta este cea mai potrivită formă de a-i spune povestea?

A fost, în primul rând, natura poveștii. La cartea aceasta m-am bazat exclusiv pe conexiunea dintre mine și bunica. Am mers pe sentiment, așa am simțit. Nu am gândit-o foarte mult înainte, nu mi-am propus o anumită structură sau o abordare tehnică. Cred că „Anuță dragă” este cartea pe care am scris-o cel mai mult din suflet, fără să mă gândesc neapărat la cine o va citi. Mă gândeam doar că îmi doresc ca povestea să ajungă la oameni și ca ei să o simtă cu adevărat, ca și cum le-ar povesti-o bunica.

Dacă mă gândesc, de exemplu, la „Moartea joacă Poker”, roman pe care l-am publicat în 2021, acolo am construit totul mult mai calculat. Am avut niște obiective clare și am fost atentă la felul în care conduc cititorul prin poveste. Dacă simt că există riscul să se îndepărteze de lumea pe care am creat-o, încerc să-l readuc acolo. De exemplu, revin constant la ideea că acțiunea are loc într-un orășel de provincie, unde aproape niciodată nu se întâmplă nimic. Îi reamintesc cititorului acest lucru pentru a-l menține în atmosfera poveștii. La „Anuță dragă”, în schimb, totul a venit foarte natural.

Dacă aș fi păstrat doar povestea bunicii, cartea ar fi fost, practic, o biografie. Așa că am simțit nevoia să adaug și alte elemente, iar în felul acesta a apărut personajul Lina, care este complet inventat. Din fericire, l-am construit atât de bine, încât oamenii din sat care citeau cartea se întrebau cine este Lina, pentru că nu o cunoșteau. M-am bucurat să văd asta, fiindcă însemna că am integrat-o convingător în poveste.

Sigur că nu a fost simplu să introduc un personaj nou într-o poveste care pornea de la viața bunicii. A trebuit să găsesc o legătură între cele două femei și am ales să le fac prietene. Am construit între ele o relație de încredere, cu atât mai mult cu cât viața Linei fusese una destul de tumultuoasă. Sunt momente în care inclusiv naratoarea spune că lumea credea că Lina și-a pierdut mințile. Dar naratoarea, tocmai pentru că îi cunoștea povestea și îi înțelegea suferința, știa că nu era vorba despre asta, ci despre tot ceea ce trăise.

Vorbeai despre personajul Linei, pe care l-ai construit și inclus în povestea bunicii. În schimb, cât de fidelă ai rămas întâmplărilor pe care ți le-a povestit ea? Ai simțit nevoia să intervii, să romantizezi anumite momente sau să le accentuezi emoțional? Până la urmă, literatura îți oferă această libertate.

Nu, povestea bunicii este 100% așa cum mi-a povestit-o ea. Sincer, nici nu știu dacă aș fi putut să o fac mai emoționantă prin ceea ce aș fi adăugat eu. Inclusiv remarcile pe care le face din când în când, când povestește o întâmplare și apoi vine cu acele reflecții aproape filozofice, erau ale ei. Așa vorbea bunica.

Sigur, am mai cosmetizat puțin anumite lucruri, dar nu le-am amplificat și nu le-am schimbat sensul. Am încercat doar să le fac mai ușor de înțeles pentru cititor, pentru că bunica folosea foarte multe arhaisme și regionalisme, mult mai multe decât am păstrat eu în carte. Ar fi fost destul de complicat să redau în totalitate felul în care vorbea ea și, probabil, ar fi fost și mai dificil pentru cititori să urmărească povestea.

Deși povestea de dragoste a bunicilor tăi stă la baza cărții, perspectiva din care o descoperim este, în primul rând, cea a Anuței. Ai simțit vreodată că lipsește perspectiva bunicului sau că cititorii ar fi vrut să afle mai multe despre el?

Când am scris prima variantă din „Anuță dragă”, am pornit de la ideea că scriu povestea de dragoste a bunicilor mei. Îmi amintesc că am primit la un moment dat un comentariu de la cineva care se așteptase să citească o poveste de dragoste în sensul clasic al cuvântului și care mi-a spus că, de fapt, se vorbește destul de puțin despre relația lor propriu-zisă. Mai multe persoane mi-au spus că ar fi vrut să afle și ce s-a întâmplat după ce cei doi au rămas împreună.

Abia ulterior mi-am dat seama că povestea de dragoste a fost, de fapt, pretextul. Cartea este povestea bunicii, cu toate trăirile ei, cu îndoielile, cu deciziile bune sau mai puțin bune pe care le-a luat. Dar, într-un fel, este și povestea bunicului Mihai. Chiar dacă el rămâne mai mult în fundal, a fost omul care a așteptat-o pe bunica ani întregi, până când ea a decis că merită mai mult de la viață și că merită să se întoarcă la omul despre care știa, încă din secunda în care l-a văzut, că era alesul ei.

Mi-o amintesc pe bunica povestindu-mi despre el și spunând, cu foarte multă admirație și drag: „Era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut eu vreodată”. Așa vorbea despre el.

Și cred că este important și contextul în care s-au întâmplat toate acestea. În anii ’50, să pleci de lângă soțul tău era un lucru foarte greu de făcut. Niculău, primul ei soț, nu era violent fizic, dar se purta urât cu ea, iar bunica simțea că merită mai mult și că nu își dorește o astfel de viață. Așa că și-a luat trăistuța cu haine, inclusiv cu cele murdare, ca să nu le lase acolo, și a plecat.

Foarte puține femei făceau un asemenea pas atunci. Și, dacă stăm să ne gândim, sunt multe femei care nici astăzi nu reușesc să iasă din relații abuzive. Bunica nu avea un sprijin foarte mare. Nu mai avea tată, iar mama ei era deja în vârstă. Ar fi putut foarte ușor să se întrebe ce va face mai departe, cum se va descurca singură. Și totuși a avut curajul să plece.

Până la urmă, dacă ne gândim la poveștile Disney, de multe ori filmul se termină după ce personajele se sărută și aflăm că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Nu știm ce s-a întâmplat după. Eu am încercat totuși să ofer câteva indicii și despre ce a urmat, în epilog.

Și mai este un lucru pe care nu l-am povestit până acum. Bunicul nu mai era în viață când m-am apucat să scriu cartea. De-a lungul timpului, fiind pasionată de povești și obișnuind să pun multe întrebări, am încercat să aflu cât mai multe și de la el despre viața lui, despre cum a trăit toate acele momente. Tot ce am reușit să aflu de la bunicul am inclus în epilog. Este scris tot prin vocea bunicii, dar informațiile vin de la el.

Iubire, femei puternice și legături între oameni

Povestea bunicilor tăi vorbește despre o iubire care a rezistat mai bine de 60 de ani. Ce crezi că am putea învăța din felul în care au construit ei această relație, mai ales într-o perioadă în care pare că avem tot mai puțină răbdare să investim în relațiile noastre?

Mi se pare că oamenii nu mai sunt la fel de dispuși să investească într-o relație, tocmai pentru că există această impresie că poți găsi oricând pe altcineva, la un swipe distanță. Și cred că aici avem ceva de învățat. Orice relație, fie ea de iubire, de prietenie sau chiar profesională, presupune ca toate părțile implicate să investească și să muncească pentru ea. Nu poți să renunți la fiecare hop pe care îl întâlnești.

Sigur, nu mă refer aici la relațiile abuzive, despre care nici nu cred că are rost să discutăm în contextul acesta. Vorbesc despre relațiile în care există iubire și înțelegere, dar în care apar, inevitabil, și momente dificile. Suntem oameni și uneori nici măcar pe noi înșine nu ne înțelegem pe deplin. Cu atât mai mult, cum am putea avea pretenția să înțelegem întotdeauna un om care este complet diferit de noi, care gândește altfel și are propriul lui fel de a vedea lumea?

Cred că trebuie să învățăm să ascultăm, să discutăm, să avem răbdare și să încercăm să înțelegem prin ce trece omul de lângă noi. Să fim acolo și să încercăm să ajutăm, iar uneori ajutorul poate să însemne chiar să îi oferi puțin spațiu. Suntem prea grăbiți. Cred că trebuie să învățăm să nu mai fim atât de grăbiți, mai ales în relații.

Un alt lucru care iese în evidență în „Anuță dragă” este galeria personajelor feminine, foarte bine conturate, fiecare cu povestea și personalitatea ei. Femeile par să țină, într-un fel, întreaga lume a cărții în picioare. Cât din această realitate vine din lumea în care a crescut bunica ta și cât ține de propria ta dorință de a da vizibilitate femeilor și poveștilor lor?

Cred că a venit foarte natural. În zona din care era bunica, majoritatea bărbaților mergeau cu geamurile în Regat. Luau geamurile și plecau în sudul țării să le vândă. Plecau primăvara devreme și se întorceau abia toamna târziu, spre iarnă. În tot acest timp, totul rămânea în seama femeilor: munca la câmp, îngrijirea animalelor, creșterea copiilor, absolut tot. Așa că, în mod firesc, femeile au ajuns în prim-plan. Până la urmă, ele erau cele care făceau totul. E adevărat că bărbații plecau și câștigau bani, dar viața de zi cu zi, cu toate responsabilitățile ei, rămânea în mâinile femeilor.

Cred că, poate și involuntar, am simțit nevoia să scot în evidență aceste femei puternice. Îmi doresc să fiu și eu o femeie puternică. Uneori îmi iese, alteori nu. Dar am vrut să arăt și că ele nu erau doar femeile care stăteau la cratiță și creșteau copii. Rolul lor era mult mai complex. Erau implicate activ în tot ce însemna viața comunității, iar lumea se baza pe ele tocmai pentru că bărbații erau mai tot timpul plecați. Cumva, se și abuza de disponibilitatea femeilor, ca să spun așa, pentru că erau mereu solicitate la tot felul de treburi. Așa cum se întâmplă și în carte, Anuța era tot timpul chemată undeva să dea o mână de ajutor.

Anuța este un personaj care pare să găsească mereu resurse să-i ajute pe ceilalți. Cât de importantă a fost această latură a ei în construcția poveștii?

Bunica a fost întotdeauna o femeie bună și empatică. Iubea foarte mult oamenii și era în mod special atașată de neamuri. Indiferent cât rău i-ar fi făcut cineva din familie, ea spunea mereu: „E sânge din sângele meu, trebuie să-i ajut”. Nu conta ce îi făcuse persoana respectivă, nu conta că o rănise. Se gândea că poate omul acela trecea printr-o perioadă grea, că poate avea propriile lui suferințe și că, în loc să întoarcă răul, ea putea să întoarcă un bine. Așa era firea ei. Nu i-am construit eu acest personaj, bunica chiar era așa. Îi ajuta pe toți, pentru că avea această capacitate extraordinară de a-i înțelege pe ceilalți.

Scriind această carte și întorcându-te la o lume de acum aproximativ 70 de ani, ai descoperit poate și lucruri care astăzi nu mai sunt la fel. Ce crezi că am pierdut între timp și ar merita să recuperăm?

Conexiunea dintre oameni. Mi se pare că nu mai este la fel de puternică. Și spun asta inclusiv din experiența mea. Am locuit în mai multe blocuri și nu mi-am cunoscut vecinii. Până la urmă, și un bloc este o comunitate, una mică, în care ar trebui să existe o relație între oameni.

La țară, lucrurile stăteau altfel. Oamenii se cunoșteau și se ajutau între ei. Era și multă sărăcie, așa că funcționa foarte mult pe principiul trocului: dacă eu nu aveam ceva, îmi dădeai tu, iar altă dată îți ofeream eu ceva de care aveai nevoie. Dar nu era vorba doar despre schimburi, ci și despre ajutorul pe care și-l ofereau unii altora. Femeile se ajutau între ele, bărbații la fel, iar comunitatea funcționa tocmai prin această solidaritate.

Eu am stat aproape toată vara la țară și am observat că acolo ușile nu se închid în timpul zilei. Vecinii intră în curte, te strigă, vin să vadă ce faci. Există o apropiere pe care noi, cei care trăim în orașele mari, am cam pierdut-o.

Nu spun că ar trebui să lăsăm cu toții ușile deschise, dar cred că am putea avea mai multă atenție față de cei din jurul nostru și mai multă disponibilitate de a ne conecta cu ei. Să ne oferim să ajutăm, fără să o facem cu gândul că trebuie să primim ceva înapoi. Poate că, dacă facem un bine, oferim și un exemplu, iar alții vor face la fel. Și, în felul acesta, putem face lumea puțin mai bună.

Tradițiile și limbajul satului din Apuseni

Un aspect care dă multă personalitate cărții este felul în care ai reușit să reconstruiești universul satului de odinioară, de la limbajul specific zonei, cu expresii și formule păstrate în timp, până la obiceiuri și tradiții. Cât de mult ai lucrat la recuperarea acestui univers?

Pe lângă povestea pe care o aveam de la bunica, am simțit nevoia să merg și în sat, să vorbesc cu alți oameni și să aflu mai multe despre obiceiurile și tradițiile locului. Bunica avea în jur de 80 de ani când am scris prima variantă a cărții și erau multe lucruri pe care nu și le mai amintea. Am norocul că avem o casă acolo și pot să merg oricând, așa că am stat de vorbă cu oamenii din sat și i-am întrebat despre obiceiuri, strigături, colinde și alte lucruri pe care voiam să le recuperez. Unele le-am cules de la ei, altele le-am inventat eu.

M-am folosit și de o carte foarte frumoasă despre sat, „Bociu, satul amintirilor”, scrisă de unchiul meu, Nicolae Șteiu, care a plecat dintre noi anul trecut, la puțină vreme după bunica. Ei erau foarte apropiați și am găsit în cartea lui multe informații care mi-au fost de folos.

A fost însă un proces destul de lung, mai ales în ceea ce privește limbajul. Cu regionalismele era mai simplu, pentru că le explici și, în general, lumea le mai cunoaște. Dar existau și arhaisme sau cuvinte foarte specifice zonei. Uneori, nici nu găseam un corespondent potrivit. Atunci stăteam cu mama la telefon și încercam împreună să găsim o explicație, o formulare prin care să facem cuvântul înțeles și pentru cititorii care nu sunt din zona noastră.

În timp ce scriam cartea, am dat anumite cuvinte și expresii unor prieteni din mai multe zone ale țării, din București, Timișoara, Moldova, ca să văd dacă le înțeleg și unde ar fi nevoie de explicații. Am format un fel de focus grup. Unii cunoșteau termenii, alții nu, iar dacă cineva nu înțelegea un anumit cuvânt, îl explicam într-o notă de subsol.

Un episod foarte greu a fost în partea de început a cărții, în care descriu procesul de culegere și pregătire a cânepii, pentru că era ceva ce eu nu văzusem niciodată. Sunt o persoană vizuală și îmi place să descriu ceea ce văd. Chiar dacă cunosc satul acela ca-n palmă, el s-a schimbat foarte mult față de cum era acum 70 de ani. Așa că am mers în locurile respective, ca să încerc să-mi imaginez cum arătau atunci și ce se întâmpla acolo.

De exemplu, Fântâna Calmii, care era un punct important al satului, un loc în care oamenii se adunau, este menționată în carte, dar astăzi nu mai există. Când am ajuns acolo, am găsit doar un delușor și un petec de iarbă înaltă. M-am dus tocmai ca să încerc să vizualizez cum mergeau oamenii după apă, cum se întâlneau, cum stăteau la povești și schimbau impresii. Am încercat să-mi imaginez cum arăta viața în locurile acelea și să le redau cât mai firesc în carte.

Cartea am scris-o în șase luni, dar în perioada asta am făcut foarte multă documentare și am stat de vorbă cu mulți oameni din sat.

În prima ediție a cărții, cuvintele și expresiile mai puțin cunoscute erau explicate în note de subsol. În noua ediție ai ales să integrezi explicațiile direct în povestire, prin vocea Anuței. Ce te-a făcut să alegi această variantă?

Mi-am dorit să nu mai existe acea ruptură de la poveste. Când întâlnești un cuvânt pe care nu îl înțelegi și trebuie să mergi la nota de subsol, pentru câteva secunde ieși din universul cărții, citești o explicație, o definiție mai tehnică, apoi te întorci la poveste. Mi s-a părut mult mai firesc ca explicațiile să vină direct din povestirea bunicii, ca și cum ea ar anticipa că nu cunoști acele cuvinte mai vechi și ți-ar explica ce înseamnă, în timp ce îți spune povestea. În felul acesta, lectura curge natural și ai senzația că stai efectiv de vorbă cu Anuța.

Cum a fost pentru bunica ta momentul în care a ținut pentru prima dată în mâini cartea și și-a văzut povestea publicată? Care a fost reacția ei?

„Tulai, Doamne, tu fată, ce deșteaptă ești!” Asta a fost reacția ei. Se bucura foarte mult, ținea cartea în brațe și se uita la ea cu mult drag. Cred că pentru ea a fost un proces care a îmbinat bucuria cu tristețea, pentru că bunicul nu mai era. Nu știu dacă lucrul la carte a ajutat-o să se reconecteze cu toate acele amintiri sau dacă pur și simplu s-a bucurat să le retrăiască, dar a fost, cu siguranță, un proces emoționant.

Bunica era o persoană foarte credincioasă. În fiecare zi își lua câteva minute să citească din cărțile de rugăciuni. După ce am început eu să scriu și au apărut cărțile mele, le-a așezat și pe ele lângă cele de rugăciuni. Așa că, în fiecare zi, citea puțin din cărțile de rugăciuni și puțin din cărțile mele. Mi se pare un lucru foarte frumos.

Dacă ar fi să le spui cititorilor ce pot descoperi în „Anuță dragă”, dincolo de povestea de iubire și de lumea satului de odinioară, ce le-ai spune?

Mi se pare că această carte poate fi o oază de liniște în toată agitația cu care ne confruntăm zi de zi. Uite, chiar și acum, în timp ce vorbim, câte lucruri se întâmplă în jurul nostru, câte mașini trec, câte zgomote auzim. Cartea te poate duce într-o altă lume. Nu că acolo nu existau probleme, dar totul era parcă mai tihnit.

Tihna este, de fapt, cuvântul la care mă întorc de fiecare dată când mă gândesc la carte și încerc să vorbesc despre ea. Mi se pare că „Anuță dragă” este sinonimă cu tihna. Așa că, dacă simți nevoia de puțină tihnă, ia cartea și citește-o.

Unde pot găsi cititorii noua ediție a cărții „Anuță dragă”?

Cel mai sigur, pe site-ul editurii Librex. În București, cartea se găsește și la Seneca AntiCafe.

Interviu de Răzvan Sădean