Cum ne amintim cine suntem atunci când totul în jur ne îndeamnă să uităm? Pornind de la romanul „O zi mai lungă decât veacul”, de Cinghiz Aitmatov, cunoscuta regizoare Mariana Cămărășan propune, în cel mai nou spectacol ce va fi prezentat pe scena Teatrului „Sică Alexandrescu” Brașov, o meditație despre memorie și identitate, dar și despre felul în care trecutul continuă să ne modeleze prezentul.
Teme de la care am pornit un dialog cu Mariana Cămărășan, regizor cu un portofoliu variat, ce cuprinde spectacole apreciate, precum: „Idolul și Ion Anapoda” (2016, ARCUB și Asociația GOONG București), „Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice” (2015, Teatrul Metropolis) ori „N(aum)” (2014, Teatrul Metropolis). Un dialog care a ajuns, în cele din urmă, la teatrul ca întâlnire cu propriile umbre, la responsabilitatea proprie și curajul de a ne privi pe noi înșine înainte de a-i judeca pe ceilalți.
„O zi mai lungă decât veacul” este spectacolul care va încheia ediția 2026 a festivalului Săptămâna Comediei, în 8 noiembrie.
De ce am veni la „O zi mai lungă decât veacul” într-o vreme în care trăim pe repede înainte, în clipuri de câteva zeci de secunde, pe care oricum le uităm după alte câteva zeci de secunde?
Tocmai rapiditatea asta cu care ne trăim viața și secvențele suprapuse de informații, de ținte, scopuri pe care le avem, probleme care ne cer atenția, tocmai aceste lucruri ne rup de noi înșine și, cu toate astea, există ori la sfârșitul zilei, ori în scurtele momente de singurătate un ecou al unei voci interioare care ne pune în raport cu ce simțim, de fapt, cu preocupările noastre, cu temerile noastre.
„O zi mai lungă decât veacul” este, de fapt, un timp limitat, care cuprinde, în esență, o viață sau mai multe vieți și care ne permite o perspectivă asupra noastră. În acest lăuntru ascuns al nostru ne preocupă războiul care există în apropierea noastră, războiul care există între noi, fricile noastre. Am vrea de la alții să acționeze în așa fel încât să ne întoarcem la ceva ce am avut sau poate n-am avut, la pace, la armonie, la înțelegere, în timp ce noi înșine, de fapt, ne aflăm pe un teren de război cu umbrele din noi și cu umbrele celorlalți și cred că o să aducă o surpriză acest text.
El este incredibil de actual în legătură cu consecințele pe care le au lucruri care s-au întâmplat înainte să ne naștem, care s-au întâmplat în copilăria noastră, care se întâmplă în viața noastră. Aceste consecințe, de fapt, condiționează ceea ce urmează și cred că surpriza pe care o vor avea spectatorii va fi fix întâlnirea cu ei înșiși.
Ați prezentat, înaintea premierei, și varianta spectacolului-lectură. Ce ați urmărit prin această propunere?
Textul acestei dramatizări este un laborator pe care eu l-am început – înainte chiar de a mă întâlni cu actorii – cu Antonia Barancea, actriță din Republica Moldova, care mi-a deschis universul lui Cinghiz Aitmatov, apoi cu Eliza Bercu Bodeanu, o actriță și regizoare din România, care vine după o perioadă de viață trăită pe scenă, dincolo de graniță, adică tot în Republica Moldova.
Menționez aceste lucruri pentru că povestea noastră este o poveste a unui teritoriu cucerit – similar cu ceea ce s-a întâmplat în Moldova în 1940 –, iar descoperirea pe care am avut-o și eu, și colegii mei a fost că sunt atâtea lucruri similare între aceste povești și destinele unor oameni din acest teritoriu extins al României, încât pe noi ne-a conectat cu referințe istorice sau cu zone care nu existau în memoria noastră, care numai prin cercetare, prin documentare și prin povești au ajuns să intre în memoria noastră.
Pe de altă parte, lucrul cu actorii a fost o cunoaștere a acestor realități ale noastre, nu doar din zona istorică, iar textul rezultat este al unui laborator care îi include pe actori. Nefiind un text luat, ci o dramatizare în lucru, care continuă să se petreacă, am avut nevoie de o întâlnire cu publicul înainte de a merge în scenă. Această întâlnire a confirmat pentru noi drumul, dar ne-a dezvăluit și zona în care se risipesc informațiile.
Mai există ceva: în teatrul din Brașov am întâlnit actori minunați. Ei sunt cei care au ținut viu teatrul acesta. Eu am o mare apreciere față de ei și un mare respect. În momentul în care am făcut această întâlnire cu publicul, ea a permis ca și publicul care a ținut viu acest teatru să fie față în față cu actorii într-o formă neconvențională. Întâlnirea este de când începe spectacolul până când se termină, dar și ce se întâmplă înainte, și ce se întâmplă după fac parte din acest spectacol, din procesul care are loc și de aceea consider acest pas – al spectacolului lectură – o experiență comună.
Regia presupune nu doar construirea unei lumi, ci și asumarea unor decizii, așadar. Cum ați lucrat cu actorii și cum v-ați raportat la propria autoritate în acest proces?
Cred că luarea deciziilor face parte dintr-o cerință a maturizării și nu este un lucru ușor, mai ales când harta este atât de extinsă. Important este faptul că am început lucrul cu acești actori minunați printr-un atelier care s-a petrecut în noiembrie, anul trecut. La început, tema era despre umanul din opera încadrată în zona teatrului absurdului al lui Eugen Ionesco.
Este pentru a doua oară când întâlnirea cu o trupă de teatru pe această temă îmi permite cunoașterea universului actorilor, iar propunerea vine apoi în legătură cu ceea ce văd eu că reprezintă nu doar o zonă de interes, ci și o zonă de sensibilitate. După această întâlnire, practic, a venit propunerea Cinghiz Aitmatov – „O zi mai lungă decât veacul”, și a început cu lectura individuală a fiecăruia și apoi cu împărtășirea impactului pe care l-a avut textul asupra fiecăruia. Trebuie să amintesc că romanul a fost publicat în 1980 pentru prima dată și republicat în 1990, când a fost reintrodusă o mare parte cenzurată inițial.
A avut un impact extrem de important în acele țări „eliberate” – și o să pun aceste ghilimele – , de fapt, ocupate de puterea sovietică, mai fățiș sau mai puțin fățiș, pentru că în realitate, influența a fost una foarte mare, a existat un control puternic și o deraiere de la ceea ce înseamnă umanitate.
O deraiere îngrozitoare, exercitată într-un cadru restrâns, apoi după război, acest cadru s-a extins și au venit și au secerat vieți și destine în numele unor false idealuri de prosperitate și de dreptate socială. Vreau să mai spun așa: cuvântul „mancurt” a intrat în vocabularul curent a milioane de oameni. Cinghiz Aitmatov este unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, cu un impact social, artistic, uman extraordinar și care a creat un limbaj în sine.
A spune despre cineva că este mancurt înseamnă a spune despre cineva că și-a pierdut memoria, că și-a pierdut identitatea, că fără această memorie și identitate acționează împotriva celor apropiați, împotriva semenilor, acționează împotriva lui însuși. Ce spune excepțional Aitmatov este că acest om a deraiat în urma unor acțiuni care s-au petrecut asupra lui – ștergerea memoriei ca o crimă îngrozitoare. Noi trăim o ștergere a memoriei și a identității printr-un proces tehnologic, în ziua de astăzi.
Dacă mancurtizarea înseamnă pierderea identității sub influența factorilor externi, atunci unde se termină influența celorlalți și începe propria renunțare și cum ați reflectat acest lucru în spectacol?
Eu sper ca acest lucru să rezulte din spectacol și să ne pună pe gânduri. În 1980, Aitmatov vorbea despre o lume care va fi controlată prin unde radio și care va afecta conștiința tuturor oamenilor, astfel că deciziile pe care le vor lua, de fapt, vor fi direcționate de ceea ce numea Aitmatov interese superioare. Se întâmplă în ziua de astăzi, ne-am contaminat, suntem purtătorii unor stereotipuri de gândire și de raportare la istorie și la societate pe care le purtăm până în momentul în care ne trezim și în care ne dăm seama de pericolul de mancurtizare a noastră, nu a celorlalți.
Ce sper prin acest spectacol este că nu vom arăta cu degetul spre altcineva, ci că e o cale de meditație asupra a ce am uitat noi, cine suntem noi și unde ne paște acest pericol al mancurtizării și dezumanizării. Abia atunci poate avea un efect transformator spectacolul, pentru că ținta nu este de a identifica răul, în sensul în care să înmulțim ura. Asta este o mare, mare problemă a zilelor noastre și tehnologia face asta. Tehnologia radicalizează. În spatele unui ecran, printr-un telefon în care noi putem scrie sau citi fără consecințe imediate, se descătușează și se cultivă ura și răul, și nu asta e calea.
Ar trebui să privim progresul tehnologic mai degrabă ca pe un pericol sau există și părți bune?
Toți știm că tehnologia permite o evoluție a sistemului de sănătate, o evoluție a accesului la informație. Măsura este responsabilitatea fiecăruia – cum o accesăm? Marele pericol al zilelor noastre este că sunt deja date soluțiile. O să intru și în marea problemă a AI-ului, care are și partea lui bună, și partea lui rea. Dincolo de faptul că AI-ul a furat deja cultura lumii, pe care o împachetează și care ne este servită, diferența este că în ziua de astăzi este servit un răspuns și atât. Apoi ar trebui să se nască întrebările, care sunt, de fapt, cârlige. Dar acel răspuns este luat de bun și atât și, pur și simplu, se modifică procesul cognitiv.
Satisfacția de a fi bun, de a ști să răspunzi celorlalți, de a arăta celorlalți că tu știi, pentru că ai acest sprijin tehnologic este ceva ce înăbușă căutarea și fiind accesibil, nu mai este deschisă o carte, nu mai este procesul de gândire, de analiză proprie în plan cognitiv, în ceea ce privește conștiința și identitatea, iar acest lucru are consecințe. Din punct de vedere științific, a fost demonstrată o pierdere a inteligenței umane, o pierdere a discernământului, o pierdere a empatiei și atunci riscul devine extrem de mare, riscul la care suntem supuși toți.
Și atunci ajungem la imperativul lui Aitmatov: „Amintește-ți cine ești!”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să vă amintiți cine sunteți?
Pentru mine? O să revin la acest răspuns. Eu cred că ne definim, ne căutăm prin oamenii pe care-i întâlnim și prin procesele prin care trecem. În general, în ultimul timp, în cercetarea pe care am făcut-o în paralel, a fost că eu mi-am imaginat că individuarea despre care vorbește Jung este un proces către un punct fix. Știam că acest punct fix, care este sinele, noi nu-l atingem.
Jung spune că, atunci când ne apropiem, de fapt, noi ne întâlnim cu divinitatea care există în noi. E ca o scânteie. Descoperirea cercetării a fost că sinele, în esență, se transformă. De aici vine această schimbare, iar direcția către ce se transformă este prin conștiință, într-o măsură, în puterea noastră.
Spun într-o măsură pentru că noi suntem într-o tensiune permanentă față de ce vine din afară bun și rău cu ce conținem noi în inconștientul nostru bun și rău, adică în lumină și în întuneric, și omul se află permanent în această tensiune. Din când în când avem acest răgaz al cercetării de sine.
Aici ne putem găsi pacea că am făcut ce a stat în puterea noastră, că am confruntat umbrele din noi, că n-am lăsat umbrele celorlalți să devină o lege în care să trăim și, în același timp, că acțiunea asupra celorlalți este o acțiune proprie omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică o acțiune de iubire. Vorbesc despre esență, nu vorbesc despre fapte. Faptele care fac rău trebuie întotdeauna condamnate.
Diferența este în a nu uita că orice om din fața noastră, ca și noi înșine, trece prin deraieri și prin erori pe care le face. Eu sper că acest spectacol conține aceste lucruri – o dată prin text, al doilea lucru, prin acordul – și acum o să mă întorc la ceva ce nu am spus mai devreme și am gândit asta – prin acordul actorilor. Un spectacol reușit, pentru mine, în procesul de creație este un spectacol în care nu există actor obligat să facă în scenă ceva în afara valorilor lui și în afara dorinței de a exista într-o formă. Există personaje contradictorii, există personaje cu un pronunțat caracter de rău.
Acceptarea de către un actor de a juca un personaj negativ sau de a dezvălui umbrele dinlăuntru înseamnă un sacrificiu, din punctul meu de vedere, așa cum a purta o durere înseamnă un sacrificiu. De aici, de la conștientizarea asta, vine respectul meu față de actori care-și asumă crucea unor oameni pentru a aduce lumină într-o zonă în care spectatorii sunt invitați să discearnă, fără a da soluțiile. Noi înșine suntem într-un proces de transformare.
Noi toți, toată echipa de creație, suntem într-un asemenea proces de transformare și prezența chiar tăcută a publicului, de fapt, este prezența unor oameni, vibrația lor influențează vibrația actorilor, energia lor. Nu știu cum să spun, dar ce trăiește un om pe dinăuntru, pentru mine este locul în care se petrece teatrul. Scena e o acțiune cu o imagine, cu oameni, cuvinte, umbre, lumini, muzică, întâmplări în desfășurare, dar adevăratul act teatral se petrece înlăuntrul și al spectatorilor, și al actorilor, într-un spațiu nevăzut, dar intim și real al fiecăruia.
Când lucrați la un spectacol, aveți în minte publicul căruia vreți să îi transmiteți o idee sau îl lăsați să meargă pe drumul propriei interpretări?
Întotdeauna publicul va merge pe drumul propriei interpretări. Ceea ce putem deschide noi este ceea ce ni se întâmplă nouă – nouă ni se întâmplă o accesare, lor le creăm prilejul acestei accesări printr-un spectacol de teatru, dar întotdeauna există în minte receptorul. Teatrul se petrece, de fapt, între actor și spectator. Între actori și spectatori sunt planuri diferite.
Eu, ca regizor, și cel care montează decorul, și cel care spală scena, și cel care pune lumina, noi suntem toți într-o echipă care, de fapt, creează condițiile acestei întâlniri, Dar actul în sine se petrece, așa cum am spus, intim, de fapt, în această relație și tot efortul care se face este pentru crearea acestor condiții. Atunci când în scenă se atinge ceva foarte adevărat pentru actor, spectatorul întotdeauna simte și recepționează.
Altfel, devine o informație înșelătoare. Dar pentru actor a atinge acest adevăr înseamnă o vulnerabilizare pe care și-o asumă, înseamnă o sensibilitate pe care și-o deschide. El are nevoie de încredere și de sprijin, are nevoie de încercare, are nevoie să găsească sens lucrurilor care sunt sens în raport cu propria viață, în raport cu societatea și în raport cu lumea în care trăiește.
Fiecare om – actor, echipă de creație, spectator – este într-un punct al existenței lui, într-un punct al drumului pe care îl parcurge. Cu toții suntem diferiți, unele lucruri vor avea ecou, alte lucruri vor trece. Ei vor simți diferit, cum noi simțim diferit. Putem să venim cu inima deschisă într-un proiect sau la un spectacol și atunci există șansa ca mai multe lucruri să se atingă. E o dorință a noastră, dar nu este niciodată o garanție că reușim. Noi ne dedicăm și încercăm să împărtășim revelațiile pe care le-am avut.
După tot acest proces de lucru la spectacol, cu textul, cu actorii, ce întrebare a rămas deschisă pentru dumneavoastră ca om, ca regizor?
Sunt etape diferite. Adică, în noiembrie anul trecut au început întâlnirile cu actorii. După aceste întâlniri a venit la mine textul, care nu m-a mai părăsit, iar în momentul în care domnul director Florin Coșuleț m-a invitat să montez, eu i-am împărtășit acest lucru, că mă urmărește acest text. Apoi, de câteva ori, am zis: „Nu îl fac pe ăsta”, dar urmând încurajarea care a venit din partea dumnealui și apoi întâlnirea cu actorii care au citit și care au avut o reacție foarte puternică datorită impactului, am decis să merg pe acest drum.
S-au întâmplat multe lucruri. Procesul, lucrul la scenă este doar o parte mică în raport cu tot ce înseamnă pregătirea individuală a fiecăruia sau atingerea acestor subiecte. Întrebările sunt mai multe. Descoperim acum, în preajma premierei, lucruri care stau ca un ghimpe împotriva ideii pe care vrem să o transmitem. Dar ghimpele ăsta își are sensul lui, reprezintă o consecință a unor lucruri care ne-au scăpat sau a unor lucruri pe care nu le-am observat.
Ele se cern acum. Toate întâmplările, din punctul meu de vedere, au sens în viața noastră. Dar sensul îl putem intui, deși nu-l putem defini cu totul. Poate că răspunsul legat de ce există acest moment în viața mea, în viața actorilor, în viața acestui teatru, în viața spectatorilor își va găsi la un moment dat sensul și știu sigur că are sens acest spectacol. Răspunsul privind acest sens ni-l vom da fiecare, mai devreme sau mai târziu.
Revenind la textul lui Aitmatov și tema uitării, avem datoria să ne amintim chiar și lucrurile care rănesc sau ar putea fi uitarea un mecanism de supraviețuire?
Este foarte important cum ne raportăm la o traumă trecută. Există traume personale, există traume de grup și există traume colective și chiar naționale. E o frază în care unul dintre personaje spune că poate copiii n-ar trebui să cunoască ororile războiului. E o formă de protecție. Nu știu care e calea ca lumea asta să devină una mai bună. O caut, o caută și ceilalți, o căutăm pentru familiile noastre, o căutăm pentru oamenii pe care-i iubim, pentru lucrurile pe care le iubim. Uitarea permite, la un moment dat, supraviețuirea.
Dar uitarea nu face decât să scufunde în inconștientul nostru tensiuni care ne vor împinge într-o anumită direcție și care pot exploda. Nu vor dispărea umbrele din inconștientul nostru niciodată, dar sunt unele care condiționează și ne fac să trăim așa cum nu ne simțim bine să trăim. Și atunci avem de făcut această confruntare. Există mai multe căi prin care putem tine deschisă conștiința: teatrul, arta, credința, istoria adevărată, cercetarea în această zonă ține deschisă conștiința. Confruntarea o putem face cu înțelegerea la care ajungem.
Există un reproș general la adresa educatorilor, profesorilor. Am vrea ca profesorii, educatorii, preoții să fie cei care să educe copiii, să țină oamenii către o lume mai clară, dar noi înșine am ajuns în acel punct în care putem să o facem? Pretindem de la alții aceste lucruri. Dacă am ajuns în acest punct, atunci care este acțiunea noastră responsabilă? Doar să cerem? Eu cred că fiecare act artistic autentic deschide calea unei responsabilități personale.
Romanul îmbină, mitul, SF-ul, istoria. Ce ați păstrat, la ce ați renunțat și de ce?
Am păstrat și am modificat multe lucruri. Modificarea, de principiu, este una legată de valorile în care noi credem. Textul a prilejuit această întâlnire cu noi în această lume care poartă consecințele înaintașilor noștri, nu numai consecințele unor vremuri tulburi, dar și beneficiul pe care noi îl trăim și care vine din sacrificiul făcut de ai noștri, de înaintașii noștri. Îl recunoaștem, redevenim conștienți, ne înțelegem propria viață, ne dăm seama în ce direcție se îndreaptă lumea.
Practic, s-a creat o poveste care are la bază romanul, dar și credințele noastre. Este un spectacol care are la bază lumea în care trăim și care vrea să devină un punct de întâlnire cu căldură, cu iubire, dar cu un adevăr confruntat și asumat. Am păstrat partea de mitologie, și anume legenda lui Naiman-Ana și a fiului ei care devine mankurt, am păstrat cele două epoci care se suprapun, anii ‘80 și anii ‘50, dar i-am situat cât am putut într-un teritoriu nedefinit neapărat cronologic. Și mai sunt niște întrebări. Povestea științifico-fantastică este o metaforă în care izolarea întregii planete reprezintă, de fapt, izolarea noastră în grupuri sau în existența proprie.
Conține un ideal, o lume necunoscută, în care nu este cunoscut războiul, ci doar pacea, în care este căutată armonia, conține acest ideal și își găsește locul în povestea noastră, dar se deschid toate aceste planuri ca petalele unei flori. Pe unele le vom observa mai ușor, pe altele mai greu. Până la urmă, trebuie să existe o unitate și încă avem de dat răspunsuri despre ce rămâne. Deși avem structura, știm către ce ne îndreptăm, ultimul cuvânt legat de spectacol încă nu s-a spus.
În fond, cum ne păstrăm identitatea într-o lume care ne îndepărtează de noi înșine?
Noi nu uităm, de fapt. Înlăuntru există straturi – și vorbesc despre conștiință, iar a aduce în conștiință înseamnă a fi în contact cu lucrurile pe care le-am trăit. Lucrurile pe care le-am trăit și pe care le-am uitat se duc în această zonă a unei țesături pe care Jung o numește inconștient colectiv, unde sunt rădăcinile a ceea ce au trăit toți înaintașii noștri, și nu numai pe linie genetică, ci și pur și simplu în existența de dinainte de nașterea noastră.
Am putea să spunem așa: o sumă de oameni există înaintea noastră, dar există oameni care nu s-au intersectat niciodată genetic cu noi și, totuși, facem parte dintr-o omenire în care legătura dintre noi, subtilă, chiar există. Asta permite să recunoaștem lucruri pe care nu le-am trăit nici noi, nici înaintașii noștri, dar care au fost trăite. Asta face să conținem în noi umbre neștiute și lumină – întotdeauna și lumină. Aducerea în conștiință înseamnă o definire a identității.
Suntem ceea ce avem în conștiința noastră, dar și în inconștientul nostru. Cu cât lucrurile ajung în această conștiință, cu atât acțiunile noastre devin chiar ale noastre. Conștiința este legată de o responsabilitate proprie față de propria viață și față de viața din jurul nostru și orice facem și gândim – asta nu-mi aparține, am întâlnit-o, dar am asumat-o – rămâne în istorie, lasă umbre în istorie și felul în care un om știut sau neștiut evoluează către zona luminoasă a ființei umane, el va influența – sunt absolut convinsă – această țesătură care ne leagă pe noi.
Este ca și cum undeva se face lumină și ceilalți simt lumina venind de undeva, chiar neîntâlnind-o neapărat. Teatrul are o mare calitate – aduce întâlnirea, o face concretă, o face vizibilă și vie.
Spectacole din zone diverse vă poartă semnătura regizorală, dar unde vă simțiți dumneavoastră cel mai bine, în zona clasicului sau în formula interpretării neconvenționale?
Eu mă situez în zona acelor confruntări cu propriile mele umbre, pe care încerc să nu le las să domine în momentul în care mă apropii de scenă și să îmi amintesc responsabilitatea pe care o am față de cei din jurul meu, față de semeni – o să folosesc acest lucru. În artă încercăm să ne apropiem de un dar, pe care sperăm să îl avem, acela de a reflecta lumea. Dar de aici vine o mare responsabilitate.
Sunt texte care mi-au marcat existența pe plan spiritual, pe plan personal, psihologic, planul relațiilor. Mi-au marcat existența și prin încercări foarte grele, și prin revelații pe care le-am avut și fiind vie, încă sunt în aceste confruntări. Nu știu deloc ce urmează. Uneori mă sperie necunoscutul, alteori îl aștept. Sunt autori pe care odată ce i-am întâlnit, nu-i mai pot uita. Marin Sorescu este unul dintre ei. Eugen Ionescu, Gellu Naum – vorbesc despre autori români, dar nu pot să nu îl menționez pe Cehov, cu care încă nu m-am întâlnit în scenă, de care m-am sfiit.
Poate că va veni vremea și pentru acest lucru într-o zi – poate mi-e dat lucrul ăsta sau poate nu. Nu pot să nu îi menționez pe Toni Morrison, pe Cinghiz Aitmatov și mai sunt, mai ales dintre autorii contemporani, Alina Nelega, din România, și din Spania o să o menționez pe Marta Barcelo. Acești scriitori fac parte din viața mea și din marile întâlniri, cum fac parte și alți scriitori cu care nu m-am întâlnit – și nu numai scriitori, ci și creatori, căci există texte care nu au un autor neapărat definit, dar fac parte din viața mea și din viața celor cu care lucrez împreună acum.
În final, care este mesajul dumneavoastră pentru publicul brașovean care va veni la „O zi mai lungă decât veacul”?
Pentru publicul brașovean există niște lucruri de care își vor aminti – sau pe care le vor afla – legate de viața acestui oraș și de viața înaintașilor lor. Este ceva ce am descoperit foarte de curând, ceva ce confirmă sensul pentru care am venit cu această poveste aici și ceva ce m-a cutremurat. Nu o să spun ce. Publicul brașovean va recunoaște despre ce este vorba. Alt public nu, pentru că sunt date care nu au fost consemnate decât în istoria nescrisă – la vremea în care s-au petrecut nu puteau apărea în presă.
E o bătălie, o temă foarte puternică în piesă și în roman care este similară cu ceva ce au trăit tăcut sau poate mai puțin tăcut în acest oraș, care a purtat un nume sinistru în anii ‘50. Că vor recunoaște o parte din istoria orașului, o parte din istoria semenilor, bucuria de a iubi propriile familii și de a-i iubi pe ceilalți – valoarea acestor lucruri face parte din ceea ce sper eu că se va întâmpla cu publicul care va veni la acest spectacol. Dar este mai mult de atât.
Eu, venind din afara acestui oraș, am posibilitatea unei priviri de ansamblu și cât m-au dus pe mine puterile am făcut o radiografie. Știu că există o dorință a spectatorilor să se întâlnească și să se regăsească cu arta pe care o produce Brașovul. Știu că aici, în teatru, există această dorință de a dărui și de a se întâlni cu publicul. Eu vin pe un flux care tinde către această reconectare, reîntâlnire și care duce spre redobândirea demnității, spre bucuria de a avea o gândire liberă, de a avea o comunicare, de a-i vedea pe ceilalți – și asta este valabil oriunde în lume, nu doar în Brașov, dar și aici în mod special.
E un nod de conflicte, e un nod în care există un bagaj greu purtat, dar în adâncul sufletului fiecărui participant la acest nod, fie că este spectator sau creator, sau angajat al teatrului, sau conducător al teatrului, există o zonă luminoasă care își dorește armonia, care își dorește împăcarea, care își dorește comunicarea, care își dorește solidaritatea. Nu știu care va fi viața spectacolului, asta bunul Dumnezeu o știe, dar eu am văzut aceste lucruri și, așa cum am spus, reprezintă o insulă din mai multe insule, care, unindu-se, vor da poate o vreme sensul coexistenței în acest oraș, în această țară, în această lume.
» Text de ADINA CHIRVASĂ
Foto: Teatrului „Sică Alexandrescu” Brașov
